„When it comes to atoms, language can be used only as in poetry. The poet, too, is not nearly so concerned with describing facts as with creating images.” – Niels Bohr
O foarte mică parte din uriașele mase de oameni, dorește să își dedice viața pentru cunoaștere rațională…cercetare… știință. Acești oameni au fost cei care au creat suportul ideatic pentru o graduală devenire umană… care ne diferențiază ideatic și tehnologic de rudele noastre din pădurile tropicale…în copaci sau în triburi de culegători-prădători. În eseul „Mesaj către ţara mea de adopţie”, în 1946, Einstein zicea: „Pentru un om drept şi bine intenţionat, nu există mulţumire mai mare decât aceea de a şti că şi-a dedicat toată energia unei cauze bune.”. În scrisoarea către Yuan T. Lee din 16 ianuarie 1954, tot Albert Einstein scria: „O viaţă îndreptată în principal către satisfacerea nevoilor personale duce întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, la o deziluzie amară.”
Oare de unde poate să provină entuziasmul și puterea de muncă, necesare pentru activitatea intelectuală analitică, sintetică și creativă…precum cea vitală în domeniul cercetării…și cum poate să fie întreținută această stare… susținută pe termen lung? Cum se poate ca în contextul social/financiar complicat să ai detașarea să te intereseze niște subiecte pe care le definești ca fiind prioritare,…măcar pentru tine…și care în principiu pot să fie hiper-relevante pentru întreaga societate umană, nu doar oamenii actuali ci mai ales pentru cei din viitor? Cum se poate oare decide ce anume merită să reprezinte subiectul cercetării…când în principiu acel subiect cercetat este în afara ariei de cunoaștere de la momentul prezent, iar implicațiile sunt și mai puțin previzibile?
Cercetătorul se află cel mai aproape de a intui cam ce semnificație are un nou subiect, iar administratorii-birocrați ai finanțării cercetării nu au cum să se apropie măcar de esența subiectelor. Însă ei decid ce se finanțează… astfel că praful se alege din non-funcționarea sistemului. Doar un astfel de sistem-aberant putea face ca finanțări să existe pentru variate detalii, dar marile probleme legate de sustenabilitatea ecologică a civilizației umane să fie lăsate de izbeliște, marginalizate, ajungând chiar tabu-uri în lumea științifică cu pretenții-iraționale.
Dacă la timpul acela, careva intelect-strălucit cerea finanțare pentru a demonstra că Pământul nu este plat ci cvasisferic-geoid, sau altul zicea că nu Soarele se învârte în jurul Pământului, ori altul să arate că toate organismele vii sunt înrudite…de la bacteria la oameni și rezultate din procesul evolutiv care se desfășoară și în prezent… crezi că primea finanțare de la imbecilii din comisiile și comitetele momentului? Oare li se zicea că aceste subiecte nu sunt relevante, sunt contrare Evidentului sau unor cărți sfinte scrise în Deșert… sau mai recent că nu au completat corect formularul 287 și nici pe cel cu codul Z45Bx?
Cine se poate implica serios în cercetare? Se pot formula afirmații de genul: a se sacrifica pe altarul științei. Oameni inteligenți dar mai puțin ahtiați după cunoaștere, mai ancorați în realitățile social-financiare actuale, preferă să se orienteze spre domenii precum cel juridic, medical, financiar, eventual se fac “dresori de papagali” șamd. Cine poate oare să își dedice propria existență cercetării/ științei, unui domeniu cu un grad mare de nesigurață… deci fiind afectat de instabilitate, lipsă de previzibilitate în finanțare măcar a supraviețuirii individuale (familiei/ copiilor), constrângeri birocratice și administrative de variate feluri… contracte temporare și contextuale de te miri ce condiții șamd? Este oare capabil acest context să ucidă chiar esențialul din cercetare?
De facto, cercetarea pornește din sufletul & intelectul individului preocupat de o problemă, de înțelegera unui subiect… și nicidecum nu este o activitate care se poate programa cu strictețe imbecilă-birocratică… pe un grafic de activități derulat pe ani de zile înainte… în care să zici că vei face asta și asta și la data de 30 noiembrie 2023 vei avea rezultatul…Desigur, se poate face o oarecare proiectare a progresului… dar pe un traseul atât de necunoscut… se pot întâmpla oricând reorientări, variate blocaje de înaintare, pot apare alte subiecte mai interesante, mai promițătoare, mai atractive pentru intelectul iscoditor al cercetătorului real… nu cel din teoria birocratică unde ai nevoie de 2 cercetători și 69 de contabili & experți administratori.
Este nevoie de finanțare pentru a avea timpul necesar, energia, aparatura…instrumentele. Totuși, descoperirile relevante se fac nu din cauza că cineva le finanțează, ci din străduința intelectuală a unor indivizi… care au contextul în care să se poată preocupa pe termen lung de un subiect…și eventual să își dea seama de anumite aspecte esențiale. Te poți întreba, dacă Darwin, Einstein, Giordano Bruno sau Aristotel erau constrânși să facă nenumărate rapoarte și rapoarte de progres și alte rapoarte… mai aveau ei timp să creeze ceva progres științific? Dacă ei, ca cercetători, erau a 17 roată la căruță, iar deasupra lor era până și ultimul administrator sau ultimul politruc imbecil care cu mintea lui de 2 bani decide ce anume poate să fie de interes. Sau, mai probabil, în acest fel de context, praful se alegea din toată capacitatea lor genială, rămâneau câteva tone de rapoarte cu detalii despre nimic.
„Pe mine mă puteţi arde, dar adevărul spuselor mele nu-l puteţi distruge. Secolele viitoare mă vor înţelege şi mă vor preţui” ! (Giordano Bruno-Filippo Bruno, erudit filozof, teolog, umanist, matematician, poet și teoretician al universului, italian, ars pe rug pe 17 februarie 1600 în Piața Campo dei Fiori la Roma, pentru concepția sa panteistă și ideile sale eretice despre univers-ca precursor al teoriei heliocentrice)
Comunicator – biolog și ecolog
La modul ideal, biologul, ecologul, savantul zilelor noastre, nu ar trebui să trăiască precum un pustnic retras, zâmbind cinic la problemele zilnice; înfundat între termenii de specialitate care îl izolează de vulg, retras după jargonul domeniului lui; ar trebui să mai iasă cât de cât, în afara turnului de fildeș; ar trebui să explice celorlalţi concluziile lui, sau concluziile colective ale domeniului său de activitate, să contribuie cu explicaţii plauzibile privitoare la constatările empirice şi eventual să aducă soluţii la problemele care frământă societatea. Dacă nu el, atunci cine? Doar astfel poate schimba câte puțin trendul spre autodistrugere a societăţii actuale. Doar astfel poate face ceva pentru el şi pentru prietenii lui, pentru cei pe care îi iubeşte, pentru oamenii din viitor. Ce sens are știința dacă rămâne închistată în sine?
Oricum, vremurile sunt dure. Nici trecutul nu a fost roz, dar tensiunile și mizele globale actuale sunt mult mai consistente decât cele care au existat cândva. Sper că nu va fi pierdută lupta dusă pentru protejarea naturii şi a viitorului uman. În vremuri înnorate, mai mult decât oricând, dorinţa de a creea, de a contribui la o nouă linie evolutivă a societăţii, trebuie să învingă măcar comportamentul contraproductiv bazat pe ideea că „nu se poate”. Că nu are sens. Fiecare dintre noi contribuie cu câte ceva la viitor şi nu este indiferent cum şi ce face; efectul fluture, mișcări nesemnificative pot avea efecte disproporționat de mari; dacă nu lăsăm timpul primit să ni se scurgă printre degete. Dezvolatrea conştiinţei ecologice, apropierea de un domeniu de complexitatea protecţiei mediului, înseamnă o preocupare semnificativă pe o perioadă îndelungată. Și evident că nu e simplă povestea. Cum se poate comunica despre asta? Care este calitatea comunicării, claritatea exprimării, inteligibilitatea frazelor formulate? Cum să nu te pierzi printre detalii lipsite de semnificație, cum să ajungi la esențial, cum să faci în așa fel încât să poți transmite ideile și celor care au alte viziuni și alte interese în lume? Un text dificil/un discurs sec nu ar fi atractiv marii majorităţi şi implicit nu-şi va atinge scopul. Cred că până şi în epoci puternic tensionate, chiar şi în condiţii neprielnice, mizerabile, unii oameni–intelectualii în mod special, pot crea valori inestimabile. Realizările privitoare la protecţia mediului aparţin cu siguranţă acestor valori.
Niciodată nu am fost un mare doritor de a face ture dificile pe trasee montane epuizante. De cărat bagaje, corturi, mâncare, pelerine de ploaie șamd. Sunt o fire mai comodă. Am făcut eforturi de astea doar dacă în zonele respective nu se putea ajunge altfel, decât pe jos, decât cu scrâșnete. Am fost în marea majoritate a masivelor muntane de pe la noi, din Retezat în Rodnei, din Ceahlău în Călimani, din Bucegi în Piatra Craiului șamd. Am fost și prin Alpi, Pirinei, Rodopi, Central Balkan, Munții Stâncoși, câteva zone montane asiatice șamd. Evident, este înălțătoare senzația să ajungi pe sus, pe creste și pe vârfuri, în bătaia vântului, în puritatea perfectă a muntelului, admirând specii pe care altundeva nu le poți vedea. Și trăind clipe aparte, undeva departe de forfota aberantă a societății actuale. E posibil să te regăsești ca om, se te purifici, să îți setezi noi vise, noi idealuri. A adulmeca aromele paradisului în singurătatea asta incomensurabilă. Dar toate acestea vin cu eforturi consistente și cu riscuri asumate; dacă te gândești la ciudații care stau pe munți, oieri proaspăt ieșiți din ceva pușcărie, cu haitele lor de câini ciobănești, sau dacă ai trait ceva furtuni năprasnice cu fulgere din care vezi că nu toți scapă cu viață, îți dai seama că oricând e posibil să fie ultima plimbare. Să nu zic de avalanșe, întâlniri necontrolate cu anumite specii de animale șamd. Odată cu vârsta, eforturile și riscurile de acest gen sunt mai puțin attractive. Mai ales că sunt un milion de locuri superbe inclusiv în munți unde poți ajunge fără prea mare efort.
Îmi aduc aminte de un pasaj interesant, bine formulat. Despre urcarea pe munte, în cartea „Dincolo de peisaj”, Marcian Bleahu scrie la pg. 21: „Atingerea vârfului însă nu este o cucerire, căci nu poți cuceri ceva sau pe cineva care nu-ți este dușman. Un munte nu-l poți înfrânge, nu poți să-l îngenunchezi și, dacă ai ajuns pe vârf, nu înseamnă decât că el, muntele, ți-a îngăduit-o. La munte mergi cu smerenie, cu reculegere, cu devoțiune, ca într-o catedrală, unde nu intri pentru a cuceri credința, ci pentru a te regăsi pe tine însuți.” Cam ca un bătrân indian care urca pe munte și nu îl mai vedea nimeni niciodată. Se reintegra în natură, se întorcea acasă.
Dr. biolog Peter Lengyel (expert în conservarea biodiversității, fotograf al naturii), este membru al Asociației „Valea Verde”, dar și secretar științific la„ONG Unesco Pro Natură”, cu sediul în București și membru al Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii. A participat la proiecte organizate de instituții precum Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Europei sau Banca Mondială și la peste 200 de simpozioane, conferințe și congrese internaționale legate de protecția mediului, conservarea biodiversității și educație ecologică. În ultimul timp a devenit foarte cunoscut datorită celor două volume „Beep 2010″ și „Maramureș–Țara Biodiversității” și expoziției „India-locul uimitoarei diversități”.
Alte articole ale autorului Dr. Biolog Lengyel Péter în Jurnalul Bucureștiului
Articol asociat
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
