Acasă Reportaj Guyana Franceză, terre d’expiation (tărâm al ispășirii)….

Guyana Franceză, terre d’expiation (tărâm al ispășirii)….

324
0

Ceux qui savent prendre le temps de vivre,qui apprécient à son juste prix la nature dans toute son authenticité, avec ses beautés mais aussi să dureté, ceux-là sont les bienvenus en terre guyanaise. Ce pays les surprendra, les choquera parfois:il ne les laissera jamais indifférents!”

                                                                                                                                                            Bernard Ruff  

Înainte de a o cunoaște, Guyana reprezenta deja în mintea mea un capăt de lume cu farmecul ineluctabil pe care îl conferă depărtarea, izolarea…după, ea a rămas  încă misterioasă, căci voalul n-a fost dat la o parte decât foarte puțin…

Guyana…un capăt de lume, dar cu o consonanță mult mai dureroasă, pentru ocnasii deportați aici timp de aproape un secol, abandonați ca  niște copii ingrați, irecuperabili, de către Franța mama,  pe un pamânt inospitalier, un adevărat infern verde. “Terre d’expiation”,  “le bagne” e o pagină neagră, rușinoasă, din istoria Franței pe care guyanezii n-o evocă cu plăcere.. căci rănile nu sunt încă complet vindecate. De atunci î9nsă lucrurile s-au schimbat, oamenii au îmblânzit acest pământ, dar nu l-au domesticit complet căci pădurea amazoniană reprezintă 95% din suprafață, iar populația, ocupând doar regiunea litoralului, are cea mai mică densitate dintre toate țările Americii de Sud. O adevărată enclavă delimitată natural – cum altfel ar fi putut fi trasate frontierele în plină junglă? – de vecinii săi, Surinamul și Brazilia, de către cele două fluvii, Maroni și Oyapock, frați mai mici ai Amazonului. Nici un drum nu duce de aici în Brazilia sau Surinam, singure calea apelor și inima junglei îți pot servi de autostrada…

Abundența aluviunilor aduse de Amazon și puternicii curenți de coasta dau acesteia o configurație dinamică, cu contururi mobile. Apa marii e cafenie, noroioasă, mai ales în preajma estuarelor. Pe distanțe considerabile, marea și uscatul sunt separate de păduri de paletuvieri  care colonizează litoralul cu o determinare remarcabilă  pentru regnul vegetal. Junglă a creaturilor amfibiene, ecosistem ce mișună de o viață a sa proprie, impenetrabilă “mangrove” poate atinge pe alocuri chiar câțiva km în lățime!                                           

Spre interior, savane inundate, ocupate de mlaștini inaccesibile și pâlcuri de pinotierès – specie de palmieri ce cresc cu piciorul în apă – iar mai în interiorul platoului, savane uscate cu un sol sărac unde nu cresc decât ierburi sălbatice… restul e doar pădure și iar pădure, junglă, selva sau cum altfel vreți să-i spunem……Peisaj dezolant pentru unii,  ademenitor pentru alții…vânatori sau pescari înrăiți, căutători de aur …sau alți aventurieri, mai moderni, avizi de spațiu imens și natură sălbatică, autentică. Nefiind “un coup de foudre” , frumusețea Guyanei se merită!

Partea 1.

Cayenne, capitala departamentului, dormitează strivită sub soarele de plumb al amiezii…Străzile orașului, într-o rețea aproape perfect paralelo-perpendiculară, ce a fost  parcă desenată de un geometru maniac într-o totală criză de imaginație, sunt aproape pustii la această ora de siesta…  Chiar dacă incendiul din 1888 a făcut ravagii, câteva cochete case creole amintesc, nostalgic, vremurile de altădată …vremuri și locuri unde aproape am impresia că am trăit și eu,  alături de eroii Evei Castro– ocnasi evadați sau  frivole creole cu temperament arzător…Cayenne în epoca ocnelor mi-e, aș putea spune, familiar..nu fac decât să-l regăsesc…e suficient să  ridici privirea mai sus de parterele unde sunt amenajate vitrinele moderne că să poți admira fațadele de lemn acoperite de straturi succesive de vopsea coșcovită în vesele și îndrăznețe nuanțe tropicale de roz, galben și verde fistic care rezistă încă, în indiferență generală, la inevitabilă degradare produsă de atacul nemilos al unui climat cu apetit devorator … nelipsitele jaluzele, din lemn și ele, care filtraza aerul și lumina unor sieste prelungite… și balcoanele din fier forjat lucrate cu migală și maestrie..

La întâmplare, pe una din străduțe ajung la plajă…o plajă  noroioasă, la  fel de noroioasă ca și marea..o mulțime de crabi sunt la ora mesei, cu un gest aproape omenesc își duc cleștii la gură ingurgitând nămolul bogat în substanțe nutritive..se nasc în nămol, se hrănesc cu nămol, trăiesc în nămol … o viață de crab!  Mișcări mecanice și  priviri  fixe le dau un aer de creaturi ciudate, dar mersul lor lateral, semanând mai degrabă unui dans, mi-i face dintr-o dată simpatici, căci atât de caraghioși !

Căldură umedă mă copleșește….la fel că și frigul care îți poate schimonosi  trăsăturile, căldură te vlăguiește, te descompune, te desfigureaza… părul își pierde elasticitatea și se lasă moale lipindu-ți-se de capul transpirat, machiajul se topește încet încet și se întinde pe figura, adio cochetărie feminină …albă! Căci negresele și mulatrele, aflate în elementul lor, sunt pimpante, ele!..cu părul coafat, fixat și strălucitor ca de păpușă și, mai ales, bine întins – căci imitând moda europeană nu-și-l mai vor creț!- cu forme atât de curbe, de rotunjite, fac să pălească feminitatea noastră albă ușor veștejita de climatul acestor latitudini infernale….Pe străzi circulă – surprinzător! – autobuze identice celor din metropolă , iar dacă ți-e dor cumva de casă  poți întra într-un “supermarché” și vei fi teleportat instantaneu în Franța!În cele din urmă mă îndrept spre piață  centrală, unde am un “rendez-vous”… “Place des palmistes”  a fost cândva o frumoasă grădina în stil englezesc plantată cu palmieri aduși, spune legendă, chiar de la Rio de Janiero! Falnicii palmieri sunt și acum în picioare, însă covorul de iarbă crește astăzi mai mult la voia intâmplarii, invadat și bătătorit de mulțime cu ocazia carnavalului care se desfășoară aici, la Cayenne, în fiecare an – eveniment ce vine să confirme astfel apartenența la o fierbinte America Latină…Această stare de lucruri, această piață oarecum în paragină, este, aș zice, simbolică pentru un tarâm unde natură profită cu nerușinare de orice laps de nepăsare umană, de cel mai scurt moment de lipsa de vigilența pentru a-și intra din nou în drepturi, spre a zădărnici toate eforturile, facându-i pe oameni să-și simtă nimicnicia în față unei asemenea desfășurări de forțe vitale…. Alăturate, vechea prefectura și alte câteva clădiri administrative din epoca colonială, martori ai trecerii implacabile a timpului …

Pe terasa unui bar ce mărginește această savană în miniatură mă așteaptă  doi domni despre care nu pot să va spun nimic deocamdată și probabil nici mai târziu, ce să va mai duc degeaba cu vorba!…iar asta pentru că  aici în Guyana, am venit oarecum incognito…Pot să va spun doar că amândoi au un  suflet de aventurier, mai ales unul dintre ei, cel pe care-l cunosc mai bine… celălalt îmi pare puțin oportunist…Fac parte din acea categorie de oameni care preferă libertatea stabilitățîi și au  șansa de a fi la vârsta căreia această stare de spirit i se portriveste de minune!…pe scurt, doi adevărați semeni ai mei pe care ii invidiez într-un fel, cu toate că pentru mine formulă ideală ar fi să alternez perioadele de aventură și libertate cu altele de stabilitate, când mă resursez și regăsesc o umbră de viață de familie…

Cu cei doi cavaleri ai mei, mergem să mâncam într-un cartier popular, evitând totuși să ne înfundăm în rău famatul “la Crique” considerat cândva pitoresc, astăzi devenit însă prea periculos din cauza traficului cu droguri dure…Până la urmă mâncam un orez cantonez într-un mic restaurant chinezesc în genul celor care abundă în zona, ieftin și fără fasoane, apoi, cum mai avem destul timp la dispoziție ne propunem să vizităm “l’habitation Vidal”, una din cele mai mari și prospere foste exploatări agricole pe care le-a cunoscut Guyana, cu întinse plantații de trestie de zahăr, bumbac și cafea … Scurt traseu cu mașină,  mers pe jos prin pădure și ajungem la situl arheologic …câteva ruine, puțuri, bazine și o moară ce asigurau procesul tehnologic specific epocii pentru obținerea siropului de zahăr…însă nici o urmă de romantism, un loc care și-a pierdut sufletul, atins poate de blestemul scavilor exploatați fără milă chiar și după ce sclavia fusese oficial abolită..legende sinistre circulă încă, localnicii n-ar veni pentru nimic în lume aici în plină noapte…ascultând poveștile cu zombi – acei acei morți vii din credințele vaudou- ce ar bântui și acum locurile, te trec fiorii…

Partea 2. 

În sfârșit, momentul mult așteptat, momentul forțe, weeck-end în pădure, prima noapte în hamac! Când un vis de copil se realizează în mod nesperat, după ani și ani,  momentul e  întotdeauna emoționant…Căci nu știți că în zilele de iarnă friguroase și cenușii, morocanoase și întunecoase, în  zilele și orele mele cele mai proaste de școlăriță conștiincioasă, când se întâmplă că asprimea iernii să fie dublată de o lecție ucigător de plicticoasă, eu mă visam… într-un hamac la ecuator! Imagine a unei supreme stări de bine, de leneveală și libertate absolută! Printr-un simbolic desen cu nume consacrat, “Hamac la ecuator”-o sumară mâzgaleala făcută pe caiet sau pe banca : un hamac întins între doi palmieri – prietenă și colegă mea de banca, Carmen, îmi devenea complice,  fiind pusă astfel  la curent cu stările mele interioare ..nevoia mea aproape cotidiană de a evada din realitate….e uimitor cât de puțîn ne schimbăm în timp, purtăm totul în noi de la bun început…Va imaginați cu ce bucurie copilaresca i-am trimis o vedere cu desenul în cauza, acum când chiar  eram la 5° latitudine nordică!

Perspectiva unui weeck-end în pădure, a unei  noapti în carbet, era surexcitanta, evident! Un carbet e un adăpost în pădure, o simplă arie cu un acoperiș ce apară de ploaie,  înălțat pe niște stâlpi de care se agață hamacele pentru noapte. A dormi direct pe sol în pădurea ecuatorială unde mișună furnici,  termite, tarantule și câte alte gânganii pofticioase, ar fi curată nebunie! Ramân tântarii ca inamic public nr 1, însă li se vine și lor de hac cu o plasa foarte fină, numită sugestiv, “le moustiquaire”!...și astfel suspendat în aer, inaccesibil creaturilor pădurii și cuibărit la căldurică în sacul de dormit, cu voalul “moustiquaire” pe deasupra, poți dormi dus, poate mai bine decât în patul de acasă! Hamacul are un confort marsupial, ceva de pântece de mama regăsit…

Locul ales nu era totuși foarte departe de zona locuită, nu ne infundasem în pădurea profundă, de unde și dezamăgirea, dar gazdele mele voiau să se simtă cât de cât în siguranță. În timp ce ei se ocupau cu descărcarea bagajelor și instalarea taberei noastre, tentez o prima incursiune în pădure, fără să mă îndepărtez prea mult….dar la această ora a după amiezii găsesc o pădure despuiată de farmec, fără culoare și strălucire, fără miresme … pustie, tăcută, nici un foșnet, nici o vietate…Abia la căderea nopțîi magia începea să funcționeze…

La ecuator, ca și la tropice, noaptea cade brusc, că o cortina grea de catifea, romantica înserare e complet inexistentă, în câteva minute se face întuneric beznă! Și atunci începe spectacolul! Un cor de oracaieli, târâieli, cârâieli, având că prim solist un bariton broscoi din apropiere, ce se distinge printr-o vervă de zile mari…țipete scurte, bufnituri… zgomotoasă de prezența unor creaturi misterioase, nedeterminate, pădurea  ne înconjoară din toate părțile într-o stereofonie perfectă…Acum, la lumina vrăjită a lunii, apă râului ce șerpuiește în apropiere, noroioasă la lumina zilei, are și ea o profunzime misterioasă sub cupola învăluitoare de deasupra-i, împreunare a coroanele de arbori de pe mal… iar podul aruncat peste apă duce poate spre un tarâm fermecat… mă smulg cu greu din magnetismul irațional  ce mă învăluie că să mă întorc la tabăra...Aici petrecerea e în toi, în jurul focului se manânca frigărui și se bea rom de canne, băutură locală tradițională din trestie de zahar și pe măsură ce sticlele se golesc limbile se dezleagă, glumele devin din ce în ce mai deocheate și râsetele tot mai prosteșți și isterice….În cele din urmă, când starea de abrutizare a convivilor devine avansată, se merge la culcare…bonne nuit! A două zi dimineață ne sculăm târziu și cam șifonați, după un mic dejun frugal părăsim locul dezmatului, propunându-ne să ne petrecem duminică la Cacao care oricum se află pe drumul de întoarcere.   

Partea 3.

Cacao este de fapt un sat creat pentru comunitatea Hmong, laotieni care s-au refugiat aici în 1977 în urmă războiului din Vietnam; sosirea lor nu a fost văzută cu ochi buni de către guyanezi care se temeau că invazia de asiatici  îi va face să devină până la urmă minoritari în propria lor țară! Apoi lucrurile s-au liniștit în ceea ce privește hmongii, dar valuri  diverse de imigranți continuă să nelinisteasca mai mult sau mai puțîn populația guyaneză…Ca mai peste tot în “outre-mer”, societatea guyaneză e multietnică : grupul etnic principal îl constituie creolii, urmași ai scavilor negri mai mult sau mai puțin metisati, urmează negri marron ce trăiesc cu predilecție pe malurile fluviului Maroni, apoi chinezii și libanezii detinâd monopolul comerțului urban, francezi metropolitani,, indonezieni, olandezi și, din ce în ce mai numeroși, vecini surinamieni…dar să revenim la hmongii : pricepuți grădinari și meșteșugari, ei sunt cei care aprovizionează piață locală cu legume și fructe proaspete, facându-se astfel mai ușor acceptați. Dovadă și faptul că satul lor a devenit un adevărat loc de vilegiatură. Ținuta lor vestimentară precum și obiectele artizanale propuse vizitatorilor au rămas fidele Asiei originare….mai poți vedea copii ținuți pe spate și greutăți duse cu cumpăna…în piață negustoresele vindeau  supă caldă și “canard laqué”, fructe și legume producție proprie sau tot felul de nimicuri…în buticurile de artizanat se vindeau, mumificati și plastificati, acei minunați fluturi “morpho”de un  albastru intens, cu reflexe metalice, suvenir al pădurii amazoniene de dus peste mari și țări…..   

 Partea 4.

Zi ploioasă, umezeală din aer mă exasperează și mă mai doare și gâtul – poți deci răci și la ecuator, culmea ironiei!…vai de corzile mele vocale, am rămas fără voce, scot doar niște sunete jalnice, ca un instrument dezacordat….

Recunosc, am venit în Guyana nu tocmai la momentul potrivit ; sezonul sec se întinde pe perioada iulie-octombrie, în timp ce noiembrie-iunie este anotimpul ploilor,dar acum, în martie, apare în general o perioada de acalmie, “le petit été”..făcută parcă anume de bunul  D-zeu pentru turișți că mine, dezorientați, nerăbdători  sau constrânsi de împrejurări să vină aici nu tocmai la timpul potrivit… Trebuie să găsesc ceva de făcut…ce-ar fi să vizitez grădina zoologică! – cu necuvântatoarele neavând, în plus, mai nimic de discutat – ce se află undeva între Tonate și Mont Sinery și care, mi s-a spus, n-are nimic de-a face cu acele jalnice lagăre de concentrare pentru animale pe care de-a lungul timpului am învățat să le evit pentru că suferința gratuită etalată acolo îmi este insuportabilă! Apoi, chiar dacă populată cu atâtea animale, pădurea ecuatorială pare pustie. Numai un ochi ager de vânator sau indian poate să zărească o formă incertă strecurandu-se prin desișuri…de fapt, tu eșți cel observat și studiat din umbră, căci maimuțe, jaguari, șerpi sau papagali te evita cu prudență…chiar și o insectă sau o orhidee sunt scumpe la vedere…că  novice, nu ai de ales, te duci la zoo!

Astfel, îmi amintesc de o iguană cu creastă, cam furioasă, de felinele ce mă priveau cu lene și indiferență pisicească, facându-și veacul într-un parc spațios cu un design de junglă autentică destul de reușit, dar, mai ales, de papagalii deja mai puțin fericiți, destul de numeroși în cuștile lor, de unde răsunau  țipete ascuțite într-un vacarm de nedescris! Cu o lungime ce poate atinge până la un  metru la unele exemplare, din care 60 de cm o reprezintă coadă, cu o intensă colorație albastru- roșu aprins pentru Ara Macao și verde-albastru profund  pentru Ara Jacinthe erau, așa înghesuiți, o explozie de viață și culoare! Canarii și tucanii cu ciocul gros  păreau, prin comparație, discreția întruchipată!

Marea mea slăbiciune pentru animale care răzbate, nu mă îndoiesc, printre rânduri în mod inevitabil și pe care mi-o infranez când simt că ea devine de neînțeles pentru cei mai mulți semeni ai mei, ce-i simt dezaprobatori pentru că demasurata după regulile bunului lor simt – căci pe ei ar trebui să-i iubesc în primul rând și, iată, trădare! eu mă dau cu regnul animal… ba chiar trebuie să recunosc rușinată că uneori am sentimente și pentru buruieni…- mi-ar putea inspiră  nesfârșite pagini patetice de care o să va scutesc acum …..închei totuși acest modest capitol “fauna” cu un citat din “Grand Man Baka” al lui Robert Vignon ce ne răspunde, nu se poate mai bine, la oarecum ironică întrebare: cine se dovedește până la urmă mai civilizat, cel ce practică vânatoarea că sport sau omul pădurii  pentru care ea e pur și simplu principala sursă de existența?

Noi albii, vânam sau pescuim de plăcere“. Pentru ei însă, râurile și pădurea sunt veritabile frigidere. Astfel, vaslasii noștri mă priveau cu dezaprobare irosindu-le resursele. Prinsesem deja un tapir, de ce ne mai înverșunăm?….Numai că nu îndrăzneau să mi-o spună, eram marele șef alb, Man Baka. Cum să intervină? Atunci, Tolinga, se propie și îmi spuse: “Vezi tu, acum marele Man Difou ar zice: e destul!” Astfel prin umilă voce a lui Tolinga, marele Man Difou, egalul meu, îmi dădea un sfat pe care l-am înțeles prea bine și căruia m-am supus fără întârziere…….” Să vizitezi modernul Centru Spațial Kourou diminneata că mai apoi, spre după-amiază să te plimbi prin dezolantul perimetru al ocnelor sau să urci în amonte cu piroga pe fluviu, într-o totală sălbăticie, spre inima junglei cu triburi de indieni venite parcă din  timpurile copilăriei omenirii, iată o asociație cel puțin  insolită pe care numai Guyana ți-o poate oferi!!

În general, lansările de la Kourou sunt publicate în ziarele locale și oricine poate să asiste  sub rezervare; eu însă n-am avut această șansă, ghinion! lansarea a fost amânata…păcat, nu voi cunoaște deci niciodată emoțiile unei lansări în spațiu, nici măcar că simplu spectator…De pe șosea, poți observă deja instalațiile ultra moderne ce se întind pe o distanță de câtiva zeci de km, nu va voi plictisi însă cu detalii tehnice pe care, dacă va interesează cu adevărat, le puteți găși prezentate cu rigoare în publicații de specialitate. Construirea centrului – datorată, în primul rând, apropierii de ecuator, favorabile lansării sateliților geostaționari -este, printre altele, și o încercare de reabilitare a acestui nume de sinistră amintire…căci aici, la Kourou a eșuat lamentabil una din îndrăznețele încercări de colonizare, de nefericită inspirație, din perioada lui Louis XV; expediția – la care au participat cca 15 ooo de oameni veniți din Franța în valuri succesive, înșelați de o ipocrită campanie publicitară – a avut un sfârsit tragic : secerați de molime și suferind de foamete, pe un tarâm ce s-a dovedit a fi cât se poate de ostil, puțini au supraviețuit …

Atât orașul vechi cât și orașul nou prezintă puțin interes turistic, străzile și plajă sunt  aproape pustii în timpul zilei; spre seară, începe o oarecare animație unde se amestecă câtiva turișți rătăciți, tehnicieni de la centrul spațial cu un aer de băieți cuminți – veniți aici pentru perioade relativ scurte ce nu le lasă răgazul să se integreze – localnici cu un aer dezabuzat de prea marea doză de alcool absorbită ce caută gâlceava legionarilor*cu figuri tipice de militari, ce exprimă suficientă… (la Kourou se află instalat un regiment de infanterie al Legiunii străine). În asemenea acalmie, mă instalez pt noapte , destul de devreme, la misionari care propun turiștilor camere cu un confort decent, acceptabil, la prețuri modice. După o saptamâna petrecută la ecuator sunt arsă de soare, chiar bine coaptă, un dus răcoritor îmi temperează fierbintelele…. mă prăvălesc cu voluptate în patul curat și îmbietor… mîine mă trezesc devreme.. la 7 trebuie să fiu deja  la debarcader , să prind vaporul ce pleacă spre insule, pe nesimțite  mă las prinsă în mrejele somnului….Dimineață remarc cu stupoare că sandviciul pe care mi-l pregătisem de cu seară e negru de furnici…. ah, gânganiile de tot felul sunt aici o adevărată pacoste..   m-au lăsat fără “déjeuner“!

Partea 5.

O ora bună de vapor pâna la insule, “les Iles du Salut“, botezate astfel de către supraviețuitorii expediției de la Kourou pentru care au reprezentat o adevărată providență, prin climatul lor sănătos care le-a salvat viață în extremis, după oribile peripeții…. Înaintând spre larg, apa devine încet, încet albastră, transparență, vedeta sare veselă pe coamă valurilor și ele din ce în ce mai jucăușe… întorcându-mi stomacul pe dos …starea de vomă devine inevitabilă….în sfârsit, acostăm la debarcaderul Insulei Royale, cea mai mare dintre cele 3 insule ale micului arhipelag.

Încep prin a-mi trage puțin sufletul după penibilul rău de mare și mă retrag la umbră cocotierilor care împânzesc insula . Peste tot, pe jos, coji de nuci de cocoș, atenție la căderi, o ditamai nuca în creștetul capului mi-ar mai lipsi! Oameni cu figuri oarecum cunoscute, văzute deja pe vapor, ce par obișnuiți ai locului, își instalează hamacele în apropiere și se pregătesc de pescuit, unul din ei vine spre mine, compătimitor la vederea figurii mele palide, aducându-mi o bucată de nuca, de cocoș, firește! care să mă reconforteze….”mersi, que c’est gențile“…și cam atât, o prezența feminină nu-l scapă din ochi …în sfârsit, îmi revin treptat și încep să am ochi și pentru ce e în jur…Mai peste tot sunt împrăștiate vestigiile ocnei : penitenciarul, capela, spitalul, celulele, mlaștina cu crocodili cărora, s-ar părea, spune ghidul, li se mai arunca, din când în când, câte un cadavru de deținut atunci când nu era abandonat în mare, pradă rechinilor;  fosta casă a gardienilor e transformată în han pentru turișți- infernul de altădată a devenit astăzi paradis de far niente! Cele mai tulburătoare ramân,  în mod evident, celulele deținuților: vânturile puternice au smuls mai peste tot acoperișurile, la fel ușile și ferestrele devenite găuri beante prin care dau năvală ierburile și crengile copacilor…sub această redutabilă presiune vegetală pereții sunt și ei  gata să explodeze…  pe unii se mai pot vedea înca câteva grafiti originale, făcute de deținuți, dovezi ale unei profunde suferințe mai mult sau mai puțin meritate…

Decorul e fermecător dealtfel : la umbră cocotierilor, păuni făloși își plimbă prin iarbă superbă coadă în evantai, iar în frunzișul arborilor înalți poți zări, dacă eșți atent și observator, păsări mari cu penaj colorat ; în cimitirul copiilor de gardieni mișună agouti, niște mamifere  cu un aspect amestecat de iepure și porcușor și cu ceva de cangur, parcă…Facând turul insulei pe cărarea pietruită, umbrită de cocotieri și ajungând mai spre nord, poți vedea Insula Diavolului, celebrul loc de penitență al căpitanului Alfred Dreyfus, condamnat pe nedrept de înalta trădare și exilat aici între 1895 si1899. Fiind singurul prizonier de pe insula, trăia într-o izolare totală, se spune că nici măcar gardianul care îl păzea nu avea dreptul să-i vorbească!  5 ani de meditație, așezat pe o banca pe care și-o ridicase singur din piertre, privind marea,…ai de ce să devii nebun de legat sau…. filozof !

Tot de aici, ar fi evadat  și celebrul Papillon, personajul cu care s-a identificat Henri Charrière (1906 – 1973, criminal francez,  condamnat pe nedrept la închisoare pe viață pentru asasinarea unui proxenet, Roland Legrand, la data de 26 martie 1930, devenit cunoscut pentru scrierea memoriilor sale despre timpul petrecut în colonia penală din Guyana Franceză  în romanul Papillon). Vorbim aici de o evadare destul de controversată însă, după spusele ghidului: povestea lui este prea puțin veridică, curenții marini care circulă fiind mult prea puternici ; evadarea lui ar fi fost în realitate mai puțin spectaculoasă, având de fapt ca punct de plecare un lagăr forestier de pe continent…Durând practic 100 de ani, instituția ocnelor a luat sfârsit în 1953, după ce a perpetuat suferința și umilința a circa 60 000 de deținuți politici sau de drept comun deportați aici……N-a fost prea devreme!      

În încheiere, tin să subliniez că, din solidaritate cu deținuții, am ținut post negru cât am stat pe insula, adică practic întreaga zi – vezi sandviciul mâncat de furnici ! Să mă imbuib la han, mi se părea cam indecent….și costisitor în același timp-prețurile fiind excesive! 

Partea 6.

Am lăsat la urmă călătoria mea definitiv neterminată spre Maripasoula, respectând astfel ordinea cronologică a evenimentelor, dar și pentru importanta ei: intâlnirea cu populațiile  primitive – intâlnire ce poate deveni un scop în sine – moment privilegiat pentru amatorul de autentic. Pentru a-i ține departe pe indienii din pădurea amazoniană de efectele nefaste ale impactului cu civilizația, pentru care sunt total nepregătiți – boli, alcoolism, etc.- în sudul Guyanei Franceze s-a delimitat o Zona Protejată – sau Interzisă – unde nu se poate întra decât cu autorizație specială. Punctul terminus al lumii așa -zis civilizate, ultimul ei bastion, este Maripasoula, sat al indienilor Wayanas care trăiesc aici în mod primitiv și unde un om de rând civilizat mai poate încă pune piciorul!

Ca să ajungi la Maripasoula ai două posibilități: prima, un zbor direct de la Cayenne, a două, mai romantică și palpitantă, să urci spre sursele fluviul Maroni în piroga. Ghiciți pe care am ales-o! Ei, da, am plecat pe fluviu, plănuind ca la întoarcere să iau totuși avionul, timpul presa…Iată-mă deci la St Laurent de Maroni, punctul de îmbarcare pentru Maripasoula. Creat acum un secol, St Laurent de Maroni a fost centrul penitenciar al Guyanei, amplasat, cum numele îl sugerează, la gură de vărsare a fluviului în mare.            Starea de degradare a clădirilor e avansată…au rămas în picioare spitalul și câteva edificii administrative, se vede încă, cândva somptuoase – mâna de lucru era doar gratuită! – se pot vizita lagărul și cartierul disciplinar.. Senzația de capăt de lume e mai vie, mai marcantă că nicăieri altundeva… clădiri în ruină, oameni storși parcă de vlagă, negri obosiți și albi degenerați… pe ici pe colo câte unul stă pe un scăunel sau o banca în față unei case cu fațada în descompunere…cu un gen de voaiorism încerc să ghicesc care dintre ei ar putea fi un fost deținut, fapt ce ar fi un fel de “lettre de noblesse” a locului… adulmec cu lăcomie ambianța asta incredibil de autentică de capăt al lumii și de abandon… târâdu-mi încet bagajul fac oarecum parte integrantă din decor…brusc o limuzina americană se oprește, un negru chipeș deschide portiera și mă invită înăuntru cu amabilitate, “înduioșat”  de bagajele mele voluminoase – pe naiba, n-am dacât o geantă și un destul de mic rucsac în spate!…dar urc și mă las condusă la unicul hotel din oraș unde, surpriză, mi se spune că nu mai sunt locuri!! Barul aflat alături de recepție e plin de personaje dubioase, unul dintre ele îmi oferă… o jumătate din camera lui, o iau ca pe o glumă locală, dealtfel foarte gustată de fauna prezența! Pacientez , căci cu răbdare se rezolva totul sau..aproape…Stau  puțin de vorba  cu tipul cu limuzina…ce vânt m-aduce, etc…aflu că are și vaporaș, așa, în treacăt, mă invită la o plimbare – mâine e doar weeck-end-ul!-foarte disponibil, propune  să-mi arate locurile cele mai pitorești…”il est vraiment charmant”… apoi se scuză, ne vedem mai târziu, omul are business-urile lui, și-așa l-am reținut prea mult, “n’est ce pas?

Rămasă singură, încep investigațiile pe cont propriu și descopăr un soi de agenție ce are oarece legătură cu traficul fluvial. Tipul de acolo îmi spune că în după-amiază asta pleacă spre. Maripasoula două bărci cu motor, dacă mă grăbesc s-ar putea să le mai prind! Închiriez un hamac de la agenție, fac rapid cumpărături de-ale gurii – voiajul durează două zile! – îmi recuperez bagajele de la hotel -“Dl Limuzina va avea surpriză să constate cu stupoare că nu mai sunt de găsit!- și alerg într-un suflet spre port! Totul într-un timp record și fără ajutorul nimănui.

Iar acum să va descriu echipajul. Trebuie să va spun mai intâi că monopolul canotajului pe fluviu e deținut practic de negrii marron Bosh și Boni, urmași ai sclavilor refugiați în pădure, unde și-au reconstituit un mod de viață similar cu cel al triburilor africane de origine. Echipajul și chiar și restul pasagerilor aparțineau toți acestor etnii și vorbea o limba – mai bine zis un dialect – pe care o ignorasem pâna atunci cu o incostienta nepăsare – stare de lucruri ce a rămas de altfel total neschimbata! Nu-mi amintesc în ce păsărească m-am înțeles cu ei la preț, important e că m-am îmbarcat rapid, erau pe punctul de plecare. Șeful era un batrân negru cu picioare întortocheate al cărui nume nu mi-l mai amintesc și care, de la început pâna la sfârsit, mi s-a adresat cu pitorescul apelativ “jolie madame”; era probabil una din expresiile lui consacrate in franceza si, în același timp, tot ce puteam pricepe de la el! Șefu’ era secondat de două ajutoare, băieți mai tineri, dintre care unul susținea că ar vorbi franceză ; într-adevăr,   dacă mă concentrăm într-un mod aproape dureros, mai pricepeam câte ceva, iar când nu captam nimic, plasăm pe ici pe colo câte un evaziv “oui” aprobator… Pasagerii erau probabil locuitori ai satelor răsfirate de-a lungul fluviului ce se întorceau de la oraș. prezența câtorva femei mă reconforta oarecum, pentru că trebuie să recunosc, n-am fost în largul meu chiar de la început…Au “vâslit” ei cât au “vâslit“- de fapt era vorba, repet, de pirogi cu motor- și când s-a întunecat ne-am oprit să inoptam într-un sat de pe mal, la o casă, ce se pare, era un fel de releu. Fiind vorba, aparent, de vechi cunoștințe, primirea a fost zgomotoasă, urmată de o vie conversație. Când nu înțelegi limba, o avalanșă de vorbe neântelese îți bombardează auzul și îți crează impresia că debitul e extrem de rapid, aiuritor!

Ne-am instalat hamacele într-un carbet ; pasagerele au scos recuzita de oale și cratițe  și se aferau deja pentru pregătirea cinei. De fapt, se comportau că într-o mare familie, erau poate toți din același sat. Eu incredintasem șefului proviziile mele, printre care și un apetisant “poulet boucané“, ah! abia așteptăm să-l devorez! …iar el le pusese sub ochii mei într-un răcitor (glasieră)… și asta a fost și ultima oară când le-am mai văzut!… Am fost servită, ca toată lumea, nimic de zis, cu pui fript și orez, stropit apoi din belșug cu rom, astfel incât gălăgia generală a continuat târziu în noapte ; am privit cât am privit spectacolul, apoi, neintelegând nimic și simțindu-mă frustrată, m-am retras discret în hamacul meu…

Dimineață pornim la drum destul de devreme…tăcuți, înaintăm molcom, uniform, pe apa tulbure -“les rapides et les sauts” sunt încă departe, în sus pe fluviu – din când în când, alte ambarcațiuni trec în sens invers,  se schimbă saluturi… întâlnim chiar și patrula jandarmeriei, e zona de frontieră cu  Surinamul oarecum sensibilă în acest moment ; în urmă masacrelor comise de armata acestei țări pentru perpetuarea unui regim contestat prin revolte populare, tot mai mulți surinamieni trec fluviul  și se refugiază aici, în Guyana, dar integrarea lor nu e lipsită de probleme…în plus există și mirajul ajutoarelor sociale de tip vest-european care n-au echivalent în nici o altă țară sud-americană…

Încet dar sigur, figurile tovarășilor mei de călătorie, oarecum botite de azi-noapte, încep să se lumineze, să se înveselească și conversația se leagă… remarc inocența, “la joie de vivre” care le-au rămas intacte acestor oameni simpli….chiar dacă nu înțeleg ce spun, îmi dau seama că râd copilărește din te miri ce… blazarea și seriozitatea nu i-au contaminat încă…  Femeile, curioase, mă ispitesc cu întrebări : “You…husband ?….children ?”…rezumând astfel esențialul unei vieți de femeie, mai ales în lumea lor. Când le răspund “yes” pentru husband și “no” pentru children ramân mirate, ușor dezamăgite…una din ele, mai tânara și îndrăzneață, îmi atinge sânii și fesele, vrând să mă întrebe probabil în acest mod vulgar, cu o oarecare cruzime primitivă, la ce mai folosesc toate astea, sau dacă nu sunt cumva sterilă…

Pentru ei, e de neconceput ca o femeie măritată să nu facă copii, înafara unei incapacități biologice. Într-adevăr, spre deosebire de civilizația noastre unde un copil înseamnă  “cheltuiala“, începând de la “Pempers” și pâna la școlarizarea din ce în ce mai lungă, în alte lumi, copiii înseamnă bogăție, chiar – sau mai ales – pentru familiile sărace, căci începând să lucreze de mici, ei contribuie la întreținerea familiei. Mentalitatea această persistă peste tot în lume unde munca copiilor, de obicei nescolarizati,este încă exploatată, sau acolo unde schimbările sunt încă relativ recente și impuse oarecum artificial dinafară…

Deodată, în veselia asta contagioasă, motorul încetează să mai toarcă motaneste… brrmm.. brrmm… poc! poc! și pluf! …cădem în pană cu una din bărci… Am tras, remorcati fiind, la o casă “station service” de pe mal și am început răbdători așteptarea…n-am înțeles prea bine ce așteptăm de fapt, poate o piesă de schimb…și tot asteptând așa, ziua a trecut…iar pui cu orez, hamac la ecuator – deja mai puțin apreciat…Lânga casă, un localnic cioplea într-un trunchi gros de copac o piroga…i-am admirat meșteșugul. Când acostăm, ne înconjurau în general femei , copii și batrâni, ceea ce arată bine că viață de-a lungul fluviului e destructurată, bărbațîi fiind atrași de muncă la oraș sau de lupta de guerilă din Surinam…

În mod tradițional, negrii de pe Maroni trăiau practic în autarhie de pe urmă muncii într-o mică plantație creată în pădurea primară, un “abattis” familial : se alege un teren, se taie copacii , iar restului i se da foc, cenușă fertilizând astfel solul…localnicii cultivă manioc, igname, porumb, bananieri…după 2-3 ani însă, natură își intră din nou în drepturi : insectele dăunătoare, omizile și furnicile se instalează din ce în ce mai numeroase, încep să crească ierburi ascuțite și tufișuri spinoase, ostile…apare pădurea secundară…terenul e abandonat, o vor lua de la început în altă parte…

Pe Maroni mai poți intâlni și astăzi încă căutători de aur… Incepând din anii 1950, Guyana a cunoscut o adevărată goana după aur. “L’orpaillage” a existat mai mult sub formă unor companii artizanale, nefiind vorba de zăcăminte, ci de spălarea aluviunilor… tone de aluviuni spălate pentru câteva grame de aur! Febra aurului a destabilizat practic economia guyaneză, privând-o de mâna de lucru ; zeci de mii de căutători se inversunau visând la pepita miraculoasă care să le schimbe în mod fericit destinul… puțini au avut acest noroc, câteva averi fabuloase s-au constituit astfel…cei mai mulți însă s-au confruntat cu o pădure ostilă pentru mai nimic, ramânând la fel de săraci că înainte sau pierzându-și chiar viață în condiții mizere, martore fiind doar sticlele înfipte în pamânt, în loc de cruci, împrăștiate prin pădure..Pe unele hărți se pot citi nume pitorești de amplasamente, dezvăluind derularea evenimentelor și starea de spirit a celor ce se instalau: Astăzi aurul e practic epuizat, exploatările cu caracter industrial fiind de mult închise…însă unii aventurieri subzistă încă…

Căutătorul meu de aur, intâlnit în acea lungă zi de așteptare și abandon pe malul  fluviului Maroni, era un surinamian cam de o vârsta cu mine, carându-și toată averea în spate…era foarte dornic de vorba, însă veșnica problema de limba ne-a limitat în mod regretabil conversația…mi-a povestit de familia lui din Surinam, pe partea cealaltă a fluviului, mi-a arătat ultimele pepite găsite, minuscule că și șansele lui de îmbogățire de pe urmă pulberii de aur…îi păstrez o duioasă amintire…Farmecul unor astfel de intâlniri consistă tocmai în faptul că, neputând să-și spună decât foarte puține lucruri, oamenii au șanse minime  să se dezamăgească…iar o învăluitoare aura de mister persistă în jurul personajului…

Cu trecerea fiecărei ore, realizăm că șansele mele de a ajunge la Maripasoula se subtiau…Maripasoula devenea o himeră…timpul meu fiind calculat la limita, o zi de intârziere punea în pericol întoarcerea la Paris, deja rezervată. Cu moartea în suflet, am renunțat la intâlnirea cu pieile roșii…iremediabilă, ireparabilă ratare, a două după cea a lansării de la Kourou…A două zi dimineață, am abandonat convoiul care tocmai se așternea la drum ,  pe ape în sus, fiind încredințată unui alt echipaj care, venind în sens invers, m-a adus la St Laurent în câteva ore…pâna seara, eram deja la Cayenne

După regimul cu meniu unic “pui fript-orez”, dau iama prin restaurante: îmi amintesc niște creveți delicioși sau “les brochettes de poisson”* cu care Guyana și-a salvat în față mea onoarea gastronomică…În ultima zi, am căutat peste tot un hamac cu “moustiquaire” pe care mi-l doream că amintire materială, practică dar și atât de simbolică …însă al treilea și ultim ghinion, fiind duminică toate magazinele specializate chinezești erau închise.

 Adio Guyana, o câte regrete….

 Bibliografie    

Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Conexiunea cu Dosarul Alfred Dreyfus, generator al celei mai profunde crize politice din istoria celei de a 3-a Republicii Franceze. Comentariul autorului (Partea II)

„Blestemul pământului, blestemul iubirii”. Moarte pe Mana (Corespondență din Guyana franceză)