„La belle Polynésie française” – Polinezia franceză. Călătorie la antipozi (Partea 2 – Insulele Raiatea & Moorea) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sarsă sigură de informare)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

„La belle Polynésie française” – Polinezia franceză. Călătorie la antipozi (Partea 1 – Insulele Tahiti, Bora-Bora, Huahine) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sarsă sigură de informare)

Ultima călătorie cu avionul era spre Insula Raiatea, tot „sub vânt”. Cu mai puține plaje paradisiace, dar cu mai multă istorie, această insulă destul de dezvoltată, a fost prima colonizată din arhipelag și fiind leagănul acestei civilizații păstrează încă o aură sacră. Cu vreo două seri înainte, dormisem la hostel cu aerul condiționat dat la maxim–nu de mine–și, vai, acum aveam niște simptome groaznice de răceală. Sosisem cam pe seară…proprietara parcului de bungalouri unde aveam rezervare  venise să mă întâmpine, a văzut prea bine în ce stare eram, a oprit la o farmacie, dar era deja închis…această doamnă tip „cotoronțis”  nu s-a oferit să mă ajute cu nimic–eram oaspetele ei–o pastilă, un ceai, ceva...nothing! nu era o vahine, ci o „colonizatoare”. (Vai ce m-am victimizat !). În contrast, un tânăr șofer polinezian care m-a luat la autostop, mi-a dăruit toată punga lui cu medicamente, fusese și el răcit, dar îi trecuse…Acolo tocmai bântuia febra dengue, cu simptome asemănătoare, m-am speriat și am fost la medic, de nemaivăzut în călătoriile mele. 

Diagnostic:  nu aveam boala asta oribilă, dar tot nasol era. De ce? Dincolo de disconfortul creat–o răceală e mai penibilă de suportat vara, știu despre ce vorbesc, am răcit și în Sahara!–eram „distrusă” pentru că, în sfârșit, îmi luasem inima în dinți să fac o scufundare–dacă nu aici, în apele astea, atunci unde ?– ratasem deja una în Bali–iar când ai nasul și urechile înfundate cică e periculos să faci scufundări ( ceva legat de timpan). Era o ratare prea mare, nu puteam accepta. Am rămas  răcită cobză dar cu speranța.

„Sahara mon amour”. Cu caravana prin deșert…. – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sarsă sigură de informare)

O călătorie în Bali, în „Insula zeilor” a Arhipelagului indonezian u Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sarsă sigură de informare)

Mort copt, în vacanță trebuie să circuli, acasă aș fi zăcut la pat (cât se poate și acolo, că e mare lux!). Nu departe era indicată o pădure, am pornit într-acolo…pădurea asta mi-a rămas în minte de minunată ce era:  peste tot mușchi, pe trunchiurile copacilor cu bizare rădăcini aeriene, dar și pe jos, mai ales pe pietrele umede printre care șipotea un pârâiaș…săream printre ele când nu era potecă…culorile predominante reflectate de lumina filtrată erau verdele și un brun movuliu cum n-am mai văzut…aș fi tot mers, dar mi-era să nu alunec cu încălțările mele nepotrivite, eram singură, dacă cădeam și mă accidentam? Asta îmi mai lipsea…au trecut pe lângă mine două grupuri, unul prea rapid și eu nu merg repede, altul prea lent, cu copii; nu m-am alăturat lor, mai ales că nu puteam întârzia la întâlnirea cu mica neozeelandeză din Auckland. Ne dădusem rendez-vous aici, zi fixă, oră fixă, după ce ne despărțisem la hostel și…ne-a ieșit, am fost împreună la plajă, am privit  un concurs de canoe, cu mâncarea însă iar am dat-o în bară …by, by, darling, următoarea și ultima întâlnire va fi la Papeete. Era o fată foarte dezinvoltă, ce înseamnă să crești liber!

Ultima Insulă care-mi rămăsese de vizitat era Moorea, „Insulă  a vântului”, aproape de Tahiti, ceea ce face că se poate ajunge la ea cu vaporul. Mai mare, ea are un relief central înalt și accidentat cu stânci verticale tăioase, totul înecat într-o vegetație luxuriantă sălbatică, dar și plaje magnifice. Prima noapte aveam s-o petrec, nu pe litoral, ci undeva în interior, loc ales pentru că în zonă existau câteva trasee prin pădure cu o bellevedere la finish, ca răsplată. Campingul unde am dormit–aveam o cameră cu mustiquaire într-un pavilion–avea ceva particular, nemaivăzut, de fapt nemaiauzit:  de la răsăritul soarelui și până la apus se auzeau, încontinuu, dar încontinuu, cântece de cocoși: cucuriguu, cucuriguu,  cucuriguuu! Pe mine nu m-a deranjat niciodată cântecul animalelor, dimpotrivă, ador, pentru mine asta a făcut farmecul locului…dar de ce erau așa de surexcitați? Plimbându-mă prin pădure, am văzut că insula era populată cu cocoși și găini americane probabil evadați din gospodării sau ferme; ei s-au adaptat perfect într-o natură prielnică și s-au sălbăticit, la fel ca, curcanii din America: neexistând peste tot garduri, păsările  de curte umblă hai hui, rătăcindu-se–am văzut asta și în Caraibe–și scăpând astfel soartei lor implacabile de a deveni friptura sau supă bio. Într-una din zile, pe marginea șoselei, o cloșcă rătăcită…doi din pui, pufoși încă, căzuți în rigolă piuiau strident…providența a făcut să trec prin acea pustietate, doar mașinile vâjâiau pe șosea…dar gata, ajunge cu găinile! Cică ar fi mai inteligente decât le credem…

Am ales să plec de dimineață pe unul din trasee, cum însă era destul de departe, m-am încumetat să fac autostopul. Prima mașină a și oprit, la volan un chinez, dar un chinez unic pentru mine: pe tot traseul–a făcut și o porțiune în plus ca să mă apropie de start–a râs cu gura până la urechi…absolut surprinzător, eu nu mai văzusem chinez râzând! În Franța, fără să am prieteni printre ei, am văzut destui chinezi, majoritatea lucrând în micile comerțuri, la China Town, etc…totdeauna o mină serioasă, nici măcar un zâmbet și vorbă puțină…acest chinez delicios, mi-a povestit despre munca, grădina și familia lui. Părinții veniseră din China să muncească în agricultură, ca mulți alții…chinezii ca niște furnici lucrătoare, polinezienii la polul opus…chinezul spunea că pe ei nu se poate conta; într-adevăr, chiar și acum, polinezienii nu au „vocație” pentru munci penibile și susținute, acest rai terestru furniza cu prisosință hrana de care aveau nevoie: banane, nuci de cocos și mango cădeau din copac, porcușorii alergau prin pădure, peștii se zbenghuiau printre valuri. „Insula produce suficientă hrană fără ca omul să se preocupe, putem spune că aceste tărâmuri n-au fost atinse de blestemul Edenului, nici un om netrebuind să-și câștige existența cu sudoarea frunții” (James Morison, secundul căpitanului de pe vasul britanic Bounty, eșuat aici). Ei stăpâneau mai bine arta de a fi fericiți și știința de a trăi bine… „o seminție gata la râs și la desfătare, zburdalnică, îndărătnică și schimbătoare…foarte aproape de natură, dansează, se încununează cu flori și cântă…n-am mai văzut nicăieri oameni mai curați și frumoși, mai bine proporționați, modele ideale pentru Hercule sau Marte…cu fire blândă, deloc belicoși” (din scrisorile pictorului Paul Gaugain). Mulți artiști au fost fascinați de mitul polinezian utopic și au venit să trăiască aici dintr-un impuls anticivilizatoriu, sperând să găsească „sălbăticia originară, instinctul și puterea imaginației… o societate egalitară și fericită care nu respira decât odihna și plăcerile simțurilor, nu tocmai virtuoasă, o copilărie a lumii, a omenirii”…cum poate modela o natură generoasă sufletul omului… civilizația a venit însă peste ei cu bune și cu rele și acum rasa paradisiacă are nevoie de ajutor de șomaj! Într-adevăr, câteva reminescențe am întrezărit și eu  în felul lor de a fi: naturalețe, generozitate, nonșalanță, toleranță…și nici o pasăre în colivie.

Urcând o poteca largă am dat de o marae, loc de rugăciune și ceremonii în aer liber…în jur era plin de cocoși americani, dar ăștia nu cântau ci își vedeau de ciugulit…pe măsură ce urcam nori joși negri și amenințători se adunau descurajant, iar la intrarea în pădure, poteca era tainică, un labirint, atât de întunecoasă și îngustă printre arbori și liane de parcă două ziduri o mărgineau de-o parte și de alta…a început și o răpăială bubuitoare și asta a fost, am făcut stânga-împrejur! Am abandonat, deși nu prea îmi stă în fire...ploaia a fost doar o aversă scurtă, pe drumul de întoarcere am rătăcit până am dat de liceul agricol unde m-am plimbat liber prin plantația de ananas…sunt curioasă să văd fructele exotice care ne sunt familiare, unde și cum cresc, cum arată planta producătoare, mi se pare că fac o mare descoperire…iar în pădure am găsit, crescând sălbatic, fruits de la passion.  Ajunsă la șosea, altă răpăială, autostop și altă surpriză…din vorbă-n vorbă, aflu că șoferița, o tânără polineziană cu studii superioare de pedagogie, a fost studenta– aici, la Universitatea din Papeete–unei profesoare românce despre care chiar auzisem, fiind născute și crescute în același cartier, studiind la aceeași școală și fiind apropiate ca vârstă…am încercat chiar să o contactez înainte de plecare, deși nu ne cunoșteam personal, mi se părea inedit s-o facem acolo la capătul lumii…nu mi-a reușit…totuși, ce mică e lumea!

Dacă nu m-am întâlnit cu profesoara, hazardul a făcut s-o întâlnesc pe studenta ei! Zâna vahine  m-a invitat la ea acasă și nu am refuzat politicos, mi-a făcut plăcere să beau un suc de fructe  discutând cu tatăl ei, un bătrân venerabil cu un frumos păr alb…apoi, după-amiază de leneveală la camping, in hamac, într-o cacofonie de cucuriguu… proprietara franțuzoaică a plecat din tinerețe cu soțul ei pe micul lor vapor, s-au vânturat prin lumea largă și  după mai multe opriri cu încercări de sedentarizare s-au stabilit aici definitiv, polinezienii fiind  mai primitori și mai toleranți ca alte neamuri…

Oamenii întâlniți și poveștile lor dau farmec călătoriilor…ascultând-o  pe aceasta, pe terasa casei lor,  mă minunam în treacăt și de faptul că prin ferestrele și ușile larg deschise nu năvăleau roiuri de muște ca la noi…Dar să nu-l uităm nici pe Charles–polinezienii au două prenume, unul de-al lor și unul franțuzesc– gazda din ultima locație care îmi fusese rezervată. El mi-a pus la dispoziție o casă întreagă pentru mine singură și m-a întâmpinat cu un cake de ciocolată făcut special, ce drăguț, nu mi s-a mai întâmplat…Charles îmi spunea mereu: „Vous êtes très stressée, Lili !” Ei da, nu puteam fi chiar atât de cool nici măcar în paradis! El stătea pe veranda casei lui înconjurată de verdeață, uitându-se  cum oameni plătiți tundeau iarba de pe proprietate și-mi spunea că nici aici viața nu e ușoară, nu sunt destui bani…Charles era delicat fizic, dar și prin maniere, probabil gay… am căutat o explicație a prezenței homosexualilor, mai bine reprezentați aici decât în multe alte locuri din lume, dar nu mi s-a dat una satisfăcătoare: prin tradiție, in Polinezia, în familiile unde printre copii nu se numără și fete, ultimul băiat născut e crescut ca o fată, îmbrăcat în rochie și cu codițe și inițiat în treburile casei pentru ca la bătrânețe  părinții să aibă un sprijin în el și să-i îngrijească…nu pot să cred însă că această deviație sexuală poate fi inoculată prin educație sau prin exemplu, decât poate într-o foarte, foarte mică măsură, ci cred că este înnăscută. Explicația mea ar fi că–pornind de la această cutumă și de la toleranța care îi caracterizează pe polinezieni în general–nemaifiind oprimați și persecutați, ei își scot identitatea la lumina zilei fără frica de a fi arătați cu degetul și stigmatizați, devenind astfel mult mai vizibili…nu sunt nici pro, nici contra lor, au și ei dreptul să trăiască, doar că nu îmi place ostentația.

Urma ziua scufundării! Am rezervat, nu am renunțat, chiar dacă claustrofobă, având rău de mare și răcită, cu experiențe unei ocazii în care era cât pe ce să mă înec, mi-am făcut curaj de cu seară printr-un fel de concentrare și autocontrol; eram nerăbdătoare să văd reciful de corali, această minunăție a naturii, închipuindu-mi că departe de civilizație și poluare, va fi un spectacol mirific. După ce ne-am îndepărtat de țărm cu o mică ambarcațiune, pluf! am plonjat în apă îmbrăcată în costum de scafandru cu masca pe figură și butelia de oxigen în spinare, de mână cu instructorul pe tot parcursul, altfel riști să te pierzi, neavând deloc repere. Era o scufundare de inițiere care a durat jumătate de oră. Ceea ce a urmat, a fost dezamăgirea vieții mele: totul era gri, coralul semăna cu niște stânci de calcar, cel mai mare organism de pe Terra era…mort, iar ecosistemul dispăruse…doar ici colo, câteva rămurele vii, de culoare galbenă.

Peștii dezertaseră din acest peisaj dezolant, doar câțiva mai înotau prin preajmă, îmi amintesc de unii cu dungi galbene, la unison cu coralii, de niște pești papagali colorați în roșu și albastru, de o țestoasă, două…Poate că dacă spectacolul ar fi fost uimitor de frumusețe, n-aș mai fi simțit starea de rău care se instala, din cauza legănatului, în timp ce înotam ușor, și a tubului de cauciuc din gură ce-mi făcea și el greață….bine că s-a terminat, mi-am tras sufletul pe mal și am primit certificatul de botez, ce mai ispravă! Am fost probabil naivă să cred că mai există  ceea ce văzusem în filmele documentare… și în Caraibe, reciful era mort, chiar acolo unde filma Jacques-Yves Cousteau cu ani în urmă, am văzut ulterior reciful dintr-un vapor cu fund de sticlă, la fel; se pare că nu poluarea este de vină, ci mai ales creșterea temperaturii apei oceanelor din cauza încălzirii globale. Totuși, atâția pasionați se scufundă, dar ei caută să vadă pești mari, rechini cu care să dea nas în nas, momente încărcate de adrenalină.  Eu visam să văd feeria recifului de corali dispărută poate pentru totdeauna… în călătorii sunt mereu pe urmele lucrurilor dispărute.

Pe lângă marile hoteluri, agenții turistice organizau tot felul de activități nautice, m-am lăsat tentată de o întâlnire, în larg, cu pisicile de mare–pești plați cum e calcanul, dar mult mai mari, cu o coadă lungă și subțire de la care probabil le vine  și numele; „zgârie” și ele cu un spin veninos cu care se apără. Vaporașul s-a oprit într-un loc cu ape calme și nu prea adânci, cu vârful piciorului atingeam fundul; până să plonjăm cu toții în apă, au și apărut, cred că ne așteptau la acest rendez–vous cotidian unde se îmbinau utilul cu plăcutul: instructorii le mai aruncau câte un pește, dar nu era marele ospăț…la fel ca și alte animale marine inteligente și curioase–delfini prin excelență, orci, dar și caracatițe, de exemplu–păreau să aprecieze compania noastră, această hârjoneală, se zbenguiau printre oamenii care le atingeau cu mai multă sau mai puțină timiditate, chiar era o joacă și mi-a plăcut foarte mult să iau parte la ea. Vaporul a acostat apoi pe un țărm pustiu, urma să se încropească un pic nique…locul acela chiar era un colț de paradis, l-am simțit mai benefic  ca oriunde : cerul înalt, laguna turcoaz cu apa mică și liniștită, cristalină unde se vedeau câte vreo țestoasă sau pești înotând nestingheriți, pulberea albă a nisipului moale, catifelată sub tălpi, temperaturile apei și aerului ideale, liniște și pace deplină…perfecțiunea…și ceva nedefinit în plus…o suavitate, o dulceață care te învăluiau într-o stare extatică…nu-ți puteai dori nimic în plus…doar să rămâi…sau să revii.

Înainte, în așteptarea plecării cu vaporul care se făcea de la un hotel din lanțul „Intercontinental”, am avut ocazia să mă plimb pe domeniul senioral al acestuia. Pe lângă nelipsita plajă cu șezlonguri și umbrele, bar exterior și terase, spații verzi îngrijite…puteai vedea și multe din acele căsuțe emblematice construite pe apă, pe piloni, cu acoperiș din stuf și podea din sticlă pe unde poți vedea ce se întâmplă în apă, locuitori ai mării care se uită eventual și ei la tine-  curiozitatea este reciprocă! Pe domeniu existau bazine mari cu legătură directă la mare unde am văzut broaște țestoase și delfini. Într-unul din ele, aveau acces turiștii ca să se joace cu un delfin, aș fi mers și eu, dar când am văzut cât de inert era, am renunțat…poate bătrân sau doar plictisit, cu dor de libertate…chiar le-am spus la recepție că era deprimant să-l  vezi așa, mai bine i-ar fi dat drumul în apele oceanului.

La întoarcere, în comparație cu celelalte insule, Tahiti pierduse din farmec, prea urbanizat, multă circulație, deja poluare și alcoolici pe străzile Papeete-ului…am plecat cu o strângere de inimă, părăseam paradisul… zborul de întoarcere, fără companie…aeroportul din San Francisco, la fel și ca cel din Los Angeles la dus,  mi s-a părut infernal: la controalele peste controale gemea de lume, ce rumoare, se simțea încordarea, emoțiile legate de viză…am alergat pe niște culoare nesfârșite de era să pierd avionul, când am ajuns se făcea ultima strigare pentru pasagerii care nu erau încă la bord…n-am apreciat foarte mult nici să ajung  acasă…acasă parcă nu-mi găseam rostul…partir c’est mourir un peu…