„Insula Bali e o superbă piatră de smarald, undeva între cer și ape, revenită din adâncurile oceanului și purtată de carapacea unei broaște țestoase….toată frumusețea lumii !”. Într-adevăr și pentru mine a fost unul din cele mai minunate locuri de pa Pământ, dacă nu chiar cel mai…Nu știu dacă trebuie să mai amintesc, fiind o destinație turistică atât de celebră, că ea se află în Oceanul Indian printre insulele Arhipelagului Indonezian: Sumatra, Java, Borneo, ca să le amintesc pe cele mai mari, iar undeva spre sud e continentul australian. Vulcanii care i-au dat naștere sunt încă activi și veghează…
A fost o călătorie făcută cu ani în urmă, unele detalii sunt ușor estompate lăsând loc esențelor și făcând ca totul să pară ceva între vis și realitate…am plecat oarecum nepregătită, nu prea bine informată, fără aparat foto și cu o ușoară teamă de necunoscut. După un zbor lung și obositor, cu escală la Singapore, am ajuns in Aeroportul din Depansar, capitala, la o oră foarte târzie… de fapt asta îmi procurase îngrijorare…animație maximă, o grămadă de șoferi de taxi își ofereau serviciile zgomotos…aveam o cameră rezervată undeva la un hotel pentru prima noapte, dar mă cam codeam să mă arunc așa, la întâmplare…cum am zărit un dispecerat, am ieșit din încurcătură, m-am adresat lor și asta m-a făcut să mă simt mai în siguranță...pe drumul ce mi se părea dubios de lung, prin beznă și hârtoape mă făcusem cam mică acolo în spate, dar am ajuns cu bine.
După omleta de la micul dejun…Bonjour Depansar! Deja în interior răzbătea un zumzet puternic, perpetuu de motociclete și motorete, dar când am aruncat ochii spre stradă, fluxul infernal, continuu, m-a paralizat, nici măcar nu putea fi vorba să traversezi…oricum nu aveam intenția să vizitez orașul, dar acum eram hotărâtă să mă evaporez cât mai repede, pe loc, din acest iad, rămânea să găsesc cum! Poate un elicopter? dar am găsit soluția ușor, la recepție am văzut pliante de la agenții cu tururi de o zi, deci: voi pleca într-un astfel de tur, dar în loc să mă întorc, voi rămâne undeva pe traseu…zis și făcut, am făcut o alegere, s-a sunat de la recepție pentru mine și, până să mă pregătesc, mașina a venit să mă „culeagă” de la hotel, cum se obișnuiește…nici un alt turist nu participa la acest tur: șoferul care se confunda în același timp cu ghidul era doar al meu…dar n-am profitat nici cum ca să fiu răsfățată, engleza noastră defectuoasă a făcut comunicarea cam dificilă, totuși curgeau întrebările clasice gen: sunteți măritată, aveți copii, ce vârstă, cum de călătoriți singură, etc ? De care m-am cam săturat, n-ar fi amuzant să inventez o falsă identitate? Însă ne-având multă practică, mă tem să nu mă încurc în minciuni…pe traseu ne-am oprit în câteva locuri de vizitat, nu-mi amintesc decât de un atelier de bijuterii din argint, știți dvs, manufacturi, locuri de unde vor să te facă să cumperi și te simți jenat la plecare necumpărând mai nimic, căci prețuri exagerate…în schimb, ei nu sunt jenați să ți le ceară !
I-am spus adio șoferului la Ubud…nu m-am oprit la întâmplare, Ubud fiind un oraș inconturnabil. Situat în centrul insulei, printre văi și orezării, Ubud este și centrul cultural artistic al insulei, chiar și regina Angliei a fost pe-aici…din iad am ajuns în rai, decorul verde și înflorit, ambianța calmă a după-amiezei, iar monștrii pe două roți cu o prezență normală în trafic…sunt la intrarea în Pădurea Maimuțelor și pornesc în căutarea unui hotel...fac doar câțiva pași că deja un tânăr, văzându-mă cu bagaje, mă abordează politicos, propunându-mi un hotel din apropriere. De ce nu? Să vedem…și da, îmi place totul: are un parc încântător cu frangipani înfloriți și piscină, clădirea nu e nouă și opulentă, ci cu farmecul unui stil colonial ușor vetust…sunt pe un norișor roz…
La micul dejun mă servește tânărul de ieri, o fi chelner aici sau din familia patronului. Încep dimineața cu o vizită la Pădurea Maimuțelor…o minunăție de pădure : copaci mari, bătrâni cu trunchiuri și ramuri întortocheate acoperite de mușchi, culori proaspete și intense, ca după ploaie, căci aici atmosfera este umedă și asta le priește plantelor…podețe lucrate artistic, cărări ascunse pe care să te pierzi…din desișul frunzelor apariția fantasmagorică a unui templu vechi de când lumea…ruine negre cotropite de o abundență de mușchi și licheni…maimuțele sacre ce populează parcul, din specia macacului, sunt cât se poate de bine adaptate la prezența umană, ba mai mult, profită de ea la maximum. La intrarea în parc se vinde mâncare pentru ele celor doritori să le hrănească: alune, banane…aveam deja o experiență de acest gen cu macaci din Sri Lanka, dar cei din Bali i-au întrecut cu mult în îndrăzneală și obrăznicie. Gestul de a le da atenție este fatal, chiar dacă ai mâncare, raportul cerere ofertă este dezastruos și nu se vor da în lături să te jefuiască. Unul mi s-a urcat în spate și mi-a cotrobăit prin rucsac !…lumea se uita amuzată și făcea poze…și vor mai fi și alte ocazii… ce mai, bandiți la drumul mare !
Părăsesc fără regret maimuțoii obraznici și merg spre centrul orașului… totul e învăluit într-un decor vegetal de o frumusețe fără egal, culorile sunt intense și sclipitoare în lumina amiezii ecuatoriale…de o parte și de alta a străzii principale sunt înșiruite restaurante, hoteluri, agenții de turism, birouri de schimb valutar, galerii de artă cu fațadele acoperite de plante agățătoare cu flori exotice, în curți se întrezăresc copaci și arbuști nemaivăzuți, iar verdele, verdele este înnebunitor! Această exuberanță vegetală nu înseamnă însă o încâlceală dezordonată, plantele cresc într-o armonie desăvârșită...dacă vi se pare poate că exagerez cu superlativele, să știți că, din contra, eu mă simt frustrată că-mi lipsi cuvintele, cel mai potrivit ar fi un penson…Cu toate la îndemână într-un astfel de decor, înțeleg că unii turiști își fac veacul pe-aici și stau cu lunile sau cu anii…ați citit cartea „Mănâncă, roagă-te și iubește” a scriitoarei americance Elizabeth Gilbert după care s-a făcut și filmul cu același nume? Ei, mâncarea e în Italia, rugăciunile in India, iar partea cu iubirea se petrece în Bali, aici iubirea vine de la sine…o natură atât de generoasă nu poate decât să inspire, arta fiind, aș spune, o sublimare firească a frumuseții naturale. Într-adevăr, în Ubud există multe galerii de artă plastică, chiar școli de artă, dar am trecut mai degrabă distrată pe lângă ele, eram complet acaparată de frumusețea naturii însăși..
Ieșind din pădurea maimuțelor, la fel de înfometată ca și ele, m-am oprit să mănânc la un restaurant. În general, mâncarea mi s-a părut frugală în Bali, îmi amintesc despre niște chestii împachetate în frunze, un bol de orez….dar acolo era vorba, mai ales, despre ambianță…și confort: stăteai pe jos de fapt, pe niște perne care te îmbiau la o siestă…n-am ezitat…o muzica celestă, ca un clichet de cristale se auzea in surdină..! Pentru ziua următoare am ales un tur în mediul rural: avanpremiera orezăriilor și un sat…un sat în care casele tradiționale erau pe cale de dispariție, se turnau în mod neglijent, neîngrijit multe betoane-urăsc betonul, ar exista și alte alternative. Oamenii care ne-au întâmpinat erau deja „profesioniști” în ospitalitate și ușor „corupți” de ea…blazați, fără să simtă emoția întâlnirii. Aveau lecția bine învățată, își pierduseră spontaneitatea, inocența, iar tu, tocmai asta vrei să vezi la ei…așa se întâmplă în excursiile organizate care angajează oameni, mereu aceeași…pe când tu, mergând singur și la întâmplare, ai parte de autenticitate și chiar de emoții de tot felul…
În timpul periplului în grup, am simpatizat cu o elvețiancă tânără și drăguță, singură și ea. Seara, m-a căutat la hotel și am ieșit să bem împreună, complice, un pahar de vin, povestindu-ne viețile… întâlniri ale hazardului…
După „punerea în apetit”, îmi doresc să văd orezăriile, dar nu așa pe fugă, ci în toată splendoarea lor. Părăsesc Ubud, plecând de dimineață într-un tur ce are și asta în program. În toate aceste excursii am văzut bineînțeles temple. Bali este una din insulele Indoneziei cu cea mai mare încărcătură spirituală, dovadă numărul de temple. Moștenirile animiste și hinduismul care a debordat din India până aici au populat cu o multitudine de zei și demoni spațiul ezoteric al insulei. Originea templelor balineze se trage din sanctuare megalitice, preistorice, lipsite de rafinament, din pietre uriașe, netăiate. În contrast, acestea însă se bucură de o abundență de sculpturi decorative în stil baroc: ziduri, porți, turnuri, toate sunt copleșitor de decorate cu motive inspirate de vegetația dezlănțuită ce le înconjoară, dar și cu personaje mitologice, zei, demoni, vrăjitoare sau personaje cât se poate de reale, chiar sculpturi umoristice…
Temple, temple, temple,…la malul oceanului pe o stâncă, în inima junglei, în mijlocul lacului, temple, „pura”…cu acoperișurile lor de pagodă, pot fi dantelate, ajurate, decupate, lăsând elementele să circule-apa, aerul-sau masive, compacte: Pura Tanah Lot, Pura Ponjoc Batu, Pura Meduwe Karang, Pura Pura Besakih….Acesta din urmă e poate cel mai important, fiind de fapt un ansamblu de 23 de temple. Timpul e măsurat, nu vezi mare lucru, dar ce mi-a rămas în minte, mai mult decât arhitectura lor, au fost fețele fericite din mulțimea de oameni relaxați, familii cu mulți copii ce păreau în largul lor, bucuroși să fie acolo, atmosfera pașnică, „bon enfant”…religia, credințele fac parte din viața lor de fiecare zi…pe drum, printre frangipanii înfloriți în toate culorile se văd curți mari cu mai multe case ale unui întreg clan. Una dintre ele poate fi un mic templu, dacă nu, exisță sigur un altar. Ofrandele cu flori proaspete și fructe, în mici cupe făcute din frunze depuse dimineața în fața locuințelor, templelor, micilor altare pe care le-am văzut chiar și în orezării îi fac să se simtă protejați...chiar și în fața magazinelor, căci există câte un zeu pentru orice, chiar și pentru afaceri…aici nu, dar în Cambodgia am văzut și ofrande în bani falși ! Se pare că până și zeii pot fi cumpărați !
Indisolubilă este legătura acestui neam cu natura. „Pielea lor are culoarea maronie a pământului, trupurile, zveltețea palmierului…ținută elegantă și demnă, trăsături ale feței regulate..femeile, mignone, cu o anatomie luată parcă din sculpturi egiptene erau foarte căutate în piețele de sclavi din Indonezia”..(Geo Iordache). Ai zice că aproape totul e inspirat de această natură fabuloasă. Caracter simplu și amabil, politețe naturală și mândrie… în Bali nu există cerșetori. Mi-au plăcut și unele obiceiuri: astfel, în familie copilul este tratat de la egal la egal, niciodată bătut, lăsat să cutreiere satul cu alți copii de vârsta lui…crescut în libertate și independență, el se maturizează rapid și capătă simțul responsabilității. Există două feluri de mariaj: cererea în căsătorie și răpirea, o răpire regizată despre care știe toată lumea, totuși mai emoționantă și mai economică, fără daruri multe. Divorțurile se acordă cu ușurință, dar sunt rare…barbatul își ia mai bine o a doua nevastă…vă place soluția lor ?
Arta e impregnată în mod constant de această legătură cu natura, iar balinezii au simț estetic și rafinament. Costumele lor tradiționale au împrumutat de la luxurianta natură înconjurătoare culorile sclipitoare și exotismul…sarongul, acea înfășurare de mătăsuri în jurul corpului e adesea completat de podoabe opulente, excentrice, suprarealiste….teatrul, cântecul, muzica le ritmează viața cotidiană…o explozie de bucurie, bucuria de a trăi! Nu există o sărbătoare, fie ea aniversarea unui templu, o căsătorie, nașterea unui copil, fără a se angaja trupe de dansatori și actori. Fiecare sat are orchestra sa, „gamelanul”, gonguri, talgere și tobe fac aerul să vibreze și-ți trimit în ochi fascicule cu scânteieri metalice.
În cele din urmă, ajungem printre orezării…din jeep, apropiindu-ne, se întrezărea deja minunăția locului…ceilalți dau un tur, privesc și se îmbarcă continuând drumul, nici măcar nu știu ce pierd săracii….eu rămân…cât vezi cu ochii, o vale largă, generoasă se desfășura de la un orizont la altul….de jur împrejur, orezării…câmpuri unduitoare de orez de un verde crud albăstrui intens și strălucitor în lumina blândă a după amiezii…acest verde fascinant de smarald mă exaltă…nu e de mirare, vorbind despre mine, cineva zicea : „elle se chute à l’ herbe verte” (se droghează cu iarbă verde)…și ca și cum toate astea nu sunt îndeajuns, de undeva de sus, parcă din ceruri, în aer vibrează venind din niște difuzoare incantațiile melopeice ale unui brahman, legănând aerul, dând acestui spațiu o dimensiune cosmică…
Am văzut orezăriile în plenitudinea verdelui lor sclipitor, dar peisajul e mereu schimbător : la început, un mozaic de oglinzi ce reflectă cerul, când sunt inundate… apoi covorul verde de verde ce devine de un ocru auriu când bobul e copt…după recoltare, pământ negru crăpat și ciclul se repetă la infinit…Chiar în locul unde ne-am oprit, la marginea drumului e o pensiune unde voi înnopta. Mă trezesc cu gândul delicios că toată ziua voi hălădui prin orezării. Un plonjon într-o baie de verdeață! De fapt ele sunt o succesiune de „sawah”, terase săpate în relieful oarecum neregulat și râpos pentru că agricultura se face în general pe suprafețe plane, nu-i așa? Câtă muncă, a mai multor generații înseamnă .. nu e totdeauna ușor să te plimbi printre ele, dacă îți scapă piciorul de pe marginea ierboasă, ajungi în mâlul unde se lăfăie orezul…lui îi place umezeala, ceea ce presupune irigații…muncă grea în orezării, două recolte pe an, zăresc țărani trudind, dacă îi saluți sunt atât de sfioși…Plantă venerată, orezul se bucură de un adevărat cult… orezul alb, roșu sau negru, de calitatea cea mai bună, apreciat în toată Indonezia și nu numai.
Ici-colo câte un țarc amenajat pentru o văcuță, dar atât de mic…pare legată la gât fără vreo libertate de mișcare, obligată să stea numai în picioare, oare asta cât durează, cum poate ea răbda ? nu sunt lăsate libere, mănâncă iarba plivită…balinezii nu consumă lapte sau produse lactate, laptele e doar pentru copii , îmi zic ei. Mai târziu, tot în acest cadru idilic, am văzut și o crescătorie de găini în baterie…se auzea o hărmălaie de cotcodăceli de nedescris și când mi-am băgat capul înăuntru am văzut modul oripilant în care sunt înghesuite în cuști, pur și simplu, n-aveau spațiu vital și păreau toate scoase din minți, cu ochii exorbitați…am văzut de fapt hidoșenie umană…astfel de crescătorii nu sunt numai în Bali…am mai văzut și cocoși de combat în cuști sau chiar, la un templu, cocoși vii ținuți în firide înguste și întunecoase…pe post de bibelou? simbolizau ceva… dar cruzimea ? rasa galbenă, pe cât de delicată, pe atât de crudă și asta n-o spun numai eu. Scriitorul grec, Nikos Kazantzakis, scrie într-un al său jurnal de călătorie: „Rasa galbenă e mult mai delicată decât a noastră și totodată, printr-o misterioasă asociere, este mai barbară. Tradițiile și istoria lor sunt pline când de incredibilă sensibilitate, când de cruzime cumplită”. Dar trebuia să trec peste asta ca să-mi continui drumul prin feericele orezării, viața este o întrepătrundere de lucruri minunate cu altele oribile în permanență…la fel cum sunt și oamenii…Paradisul își poate arăta fața ascunsă de iad oricând și oriunde, în 2001, 200 de turiști au murit într-o explozie cu bombă într-un club de noapte din sudul insulei.
Undeva, mai sus, se vede un sat, pare pustiu…în centrul lui, un „waringui”, un arbore fălos, un banyan înalt, maiestuos cu rădăcini aeriene care dacă nu sunt tăiate la timp pot să înghită tot satul…coroana lui de frunze lucioase ca o boltă peste toată piața…la fel ca în Africa, la umbra lui se țin adunările obștești si sfaturile bătrânilor care decid soarta lumii lor restrânse dar și tot felul de festivaluri…alături, cimitirul unde se aferează câteva femei…acum înțeleg, într-o curte văd desfășurându-se un ceremonial…e o înmormântare, toți sunt acolo…sar în ochi costumele galben-portocalii ale preoților ce psalmodiază…se arde tămâie, în aer se ridică vălătucii unui fum lejer, învăluitor, hipnotic..aș vrea să intru mai mult în ambianță, însă mi-e rușine să merg să cer voie...ar fi indecent, impudic, măcar de era o nuntă, aș fi îndrăznit poate…păcat că n-am așteptat să văd cortegiul în drum spre cimitir…dar ceremonialul putea să se eternizeze, m-am gândit…
Trec pe lângă o școală, intru în curte, apoi într-o clasă, ușa e deschisă, mă uit la copii, ei la mine mirați, schimb câteva vorbe cu învățătoarea…în curte, niște părinți își așteaptă copii, e ora prânzului deja și stomacul meu știe asta, întreb un tată afabil, după ce schimbăm câteva amabilități, unde aș putea mânca ceva. Îmi arată un drum pe care, nu departe, voi găsi, îmi spune, un mic restaurant…apoi pleacă cu fetița lui pe nelipsita motocicletă balineză. Plec și eu și ajung nu în mult timp la restaurant și, ce să vezi, surpriză…acolo patronul e chiar el, tatăl afabil! Nu mănânc chiar foarte bine, în schimb pun cu el ceva la cale…plecarea mea. Mâine trebuie să plec mai departe, iar în acest loc pierdut nu se organizează tururi și transportul în comun e practic inexistent…deci, îmi va găsi el o mașină , de ce nu o motocicletă ? Aș prefera…seara vine la mine la pensiune și îmi spune că s-a aranjat, voi pleca mâine dimineață cu un tânăr pe motocicletă, thank you my friend! Adorm în sunetul muzicii, pe terasă, patronul pensiunii cântă la xilofon…ditamai vlăjganul sensibil și sentimental, dar n-o spun peiorativ, ci chiar admirativ...de altfel și el mi-a făcut cu mâna un semn admirativ când m-am întors de pe coclauri…
Cursa pe motocicletă decurge bine, am și cască, e mai aventuros decât cu mașina...să nu mergi pe două roți în Bali?…Cobor unde ne-am înțeles și la scurt timp îmi dau seama că de fapt nu ne-am înțeles deloc…sunt complet in altă parte decât unde voiam să ajung…vina mea vina lor, nu mai știu, cert e că asta e singura, unica , prima și ultima oară când mă înșel de destinație în halul ăsta !! în loc să ajung undeva în sud estul insulei sunt aproape de extremitatea ei sudică. Cred că toată confuzia venea de la cuvântul „nusa” care în balineză înseamnă insulă, iar eu l-am luat drept un nume propriu sau nu știu ce să zic…
Îmi propusesem să ajung pe Nusa Lembongan, mai degrabă sălbatică unde se pot vedea culturile de alge și se pot face scufundări, fundurile marine fiind de o rară frumusețe…îmi pusesem în gând să fac o scufundare, ceva eroic pentru mine, ținând cont de cât de claustrofobă pot fi…dar n-a fost să fie, se va întâmpla mult mai târziu, pe alte meridiane…De fapt ajunsesem pe Nusa Dua care e o peninsulă cu a ei stațiune de lux, Saint Tropez-ul din Bali...unde dai și unde crapă…era prea târziu să fac cale întoarsă, erau ultimele două zile, îmi lipsea o zi, ca de obicei…resemnare…m-am cazat la o pensiune drăguță, mi-a plăcut patul cu baldachin și motanul de ținut companie. Prima zi am petrecut-o inevitabil la o plajă frumoasă și faimoasă…nisip negru și niște stânci ciudate, izolate, parcă căzute din cer ce înfrumusețează priveliștea…cică acolo s-ar fi fi filmat niște scene pentru filme celebre, scuze dar nu-mi mai amintesc care…
Ultima zi, nu prea știam ce să fac, stațiunile sunt cam fade pentru mine…pornind la plimbare văd indicat un templu, de ce nu? Un ultim templu… acolo mi s-a oferit o amintire de neuitat, am fost jefuită! Templul era construit la malul mării pe o faleză…valurile se spărgeau zgomotos de stânci, era frumos, m-am așezat pe o piatră în admirație…un maimuțoi, probabil mascul adult s-a apropiat de mine privindu-mă îndelung, mi s-a părut drăguț interesul lui pentru mine…și deodată haț! mi-a smuls colierul de la gât, mai exact o parte a lui, era din scoici…am rămas perplexă și fără piesa centrală…m-am ridicat intrigată, dar el s-a urcat pe un zid și…haț! mi-a smuls și agrafa din păr…revoltată de atâta nerușinare m-am văicărit celor din jur, iar femeia care vindea chiar acolo fructe și alune m-a sfătuit să-i iau ceva de mâncare, poate recuperez bijuteriile…dar nu era nimic de valoare și cred că el plecase deja cu prada…m-am întrebat dacă nu era posibil ca maimuțoiul să fie dresat de jupâneasă să-i mai facă ceva vânzare…
Plecarea a fost tumultuoasă, la hotel am aranjat ca dimineață să fiu dusă la aeroport. Mașina a venit ea la timp, dar la timpul lor, n-au luat și ei o marjă pentru orice eventualitate…am prins un ambuteiaj monstru care de fapt cred că e în toate zilele la Depansar și a fost cât pe ce să ratez avionul. Nu vă mai zic de panica mea în aeroport, ce alergătură… Vă dați seama, să pierd avionul Bali- Singapore cam ce ar fi însemnat?
Se pare că și insula Lombok, vecina din vest, diferită, merită vizitată pentru frumusețea ei sălbatică, virgină. „Belle e rebelle”, ea e locuită de o populație musulmană cu o cultură și limbă proprie. Din punct de vedere geologic și biologic strâmtoarea Lombok, extrem de periculoasă e de un interes deosebit: aici au intrat în coliziune acum milioane de ani cele două plăci tectonice, cea a Asiei insulare și cea a Australiei…o zonă seismică de fricțiune netrecută de nici o specie animală sau vegetală!
Din păcate n-am făcut fotografii, am vrut ă cumpăr acolo un aparat, dar am găsit cu dificultate un Kodak model învechit și foarte scump, iar sejurul era consumat în parte. Am fost pe jumătate frustrată și pe jumătate mai relaxată, goana după fotografii, acest safari modern îmi cam strică momentele de contemplație, din care cauză urăsc să fac poze. S-a ajuns până acolo ca ghidul să zică de multe ori : acum vom merge într-un loc minunat unde să faceți poze! Nu să vedem, ci să fotografiem, turiștii, hoarde de fotoreporteri în acțiune! Cât de bine scrie despre asta, cu ironie, Christine Jordis în cartea sa „Bali, Java, en revant”! „Nu e vorba de a privi, cu atât mai puțin de a se impregna de o stare de spirit , ci de a-și face cum trebuie treaba de turist într-un spațiu rezervat acestui gen de exercițiu. Acțiune, randament, peliculă. Turistul n-are timp s-asculte, abia să vadă. El fotografiază. Nu-și face creierul să lucreze, ci manevrează aparatul. Mecanica înlocuiește organul vizual, o fotografie în locul unei amintiri…fiecare în felul său, unii, având încredere în cameră, arătând clișee, alții în simțurile lor, scriind câteva rânduri..”.Vor fi totuși câteva poze, superbe cărți poștale mai ales…
Insula Bali e o bijuterie, rămân îndrăgostită pe viață și cele nouă zile petrecute acolo mult prea puține...m-aș întoarce oricând, dar e atât, atât de departe…și pe drept cuvânt i se mai spune „Insula magică”, „Insula romantică” sau „Ultimul paradis”…Chiar zilele astea am prins sfârșitul unei știri: dacă am înțeles bine, în Bali care face parte din Indonezia în mare parte islamică s-a interzis și este pedepsită practicarea sexului înafara căsătoriei chiar și pentru turiști…sună poate ca o glumă, dar nu este.
Bibliografie
- Guide Tao Bali–Lombok
- Christine Jordis „Bali, Java, en revant”
- Geo Iordache „Din Thailanda în Insula Bali”
Lili Csinta (profesor de științe fizice, publicist franco-român, Reportaje, Suceava)
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] O călătorie în Bali, în „Insula zeilor” a Arhipelagului indonezian […]