S-au împlinit în 2018 două secole de la nașterea marelui nostru poet Vasile Alecsandri, la Bacău (14 iunie 1818 este una dintre cele două date de naștere cunoscute ale poetului, mereu prilej de dispută între alecsandrinologi, cealaltă fiind 21 iulie 1821). Prilej pentru elita culturală a Moldovei (de dincolo și dincoace de Prut), și nu doar a Moldovei, să se adune într-un eveniment de amploare (cu un an mai devreme), care să prefațeze serbările bicentenarului.
Organizată de Consiliul Județean, Primăria Bacău, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor (Filiala Bacău), Universitatea „Vasile Alecsandri”, Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, Inspectoratul Școlar și Societatea Cultural-Științifică „Vasile Alecsandri”, „Alecsandriada”, ediția I, a cuprins o serie de activități dedicate și închinate poetului născut, cu toate controversele care persistă de zeci de ani, în Bacău, pe 14 iunie 1818.
Profesorul Victor Crăciun (membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Moldova, Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară şi din străinătate, Preşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni) în excepționala conferință „Cântecul gintei latine și recunoașterea europeană a literaturii române”, din cadrul Colocviului „Alecsandri, azi”, desfășurat în ziua a II-a, la Biblioteca Universității „Vasile Alecsandri”, a deschis seria de conferințe despre omul, diplomatul și poetul Vasile Alecsandri, cel dintâi scriitor român european. Dintre toate subiectele cu temă academică, a ieșit în evidență și acesta, poate cel mai… uman dintre toate: sensibila poveste de iubire (affaire d’amour) dintre Vasile Alecsandri și Elena Negri. Expozeul pe care l-am susținut pornește de la o explorare particulară, împreună cu jurnalistul Valentin Tigău (Dr. în jurnalism, membru UZPR), pe urmele celor doi îndrăgostiți, la Veneția.
Domnul și doamna Alecsandri din Vallahia…
Elena venise la Veneția înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-și recapete echilibrul sănătații în orașul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult. Se cunoscuseră în 1844, la moșia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei și prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni și nimic nu te poate opri să te bucuri de viață. Veneția era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi și noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. „Iubiți! Iubiți! Ne zice Veneția cernită/Iubiți! Amorul vostru puternic e și sfânt”, exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu orașul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneția, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon.
În Jurnalul său, Alecsandri notează că, de la balcon, vedea mulțimea de gondole alunecând pe Canal Grande, ocolindu-se unele pe altele ca niște rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici. Tablou mișcător, luminat de cele din urmă raze ale soarelui și însuflețit de cântecele gondolierilor, de strigătul lor: „Riva!” (Ferește-te!) atunci când trec dintr-un canal în altul.
Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)
Îndrăgostiții își construiesc, în Palatul Benzon, o lume numai a lor, în care gesturile mărunte se transformă în dovezi de iubire încântătoare. Veneției cosmopolite îi oferă alternativa unei existențe simple, în care se despart, temporar, de trecut, mai puțin însă de propria lor țară. Astfel că savurarea cafelei turcești, după obiceiul moldovenesc, devine un ceremonial aparte. „„Sorbim, scrie el, micile noastre felegeanuri (cești de cafea fără toartă) cu un fel de smerenie. Fiecare picătură trezește în noi un suvenir din patrie, așa că nu ne poate învinui nimeni că am uitat Moldova, dacă ne gândim la multele picături câte încap într-o ceașcă și la multele cești pe care le bem, în fiecare zi. Asta e ceea ce numim noi „libațiile” noastre în cinstea țării.””
Farmecul Veneției
Jurnalul lui Alecsandri mărturisește marea bucurie a acelor zile, comentată cu exaltare de poet: „Fericiți cei ce iubesc! Și mai fericiți cei ce se ascund de lume și pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor, pe acela al Veneției!”. Credința înalță pe om la cer, iar amorul coboară cerul în om, spunea George Gordon Noel Byron.
Ni-i imaginăm pe Elena Negri și pe Vasile Alecsandri plimbându-se prin Piața San Marco, unde cântă muzica militara. Arcadele Procurațiilor forfotesc de oameni. Lămpile de gaz își aruncă lumina în fața cafenelelor. Îi vedem trecând, la braț, prin Piazetta, locul lor preferat, aruncând priviri spre Palazzo Ducale și spre Ponte dei Sospiri. Se întorc, apoi, „acasă”, pe Canale Grande, admirând, de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Gondolierul Antonio, băiat dezghețat (care îl face pe Alecsandri să remarce că, la Veneția, barcagii sunt mai cultivați decât savanții din Academia de la Iași), le spune legende venețiene. Una este chiar despre gondolieri. Cică fiul unui doge s-ar fi îndrăgostit de o femeie frumoasă, dar săracă, și a cerut-o în căsătorie. „Biondinetta” avea însă un iubit gondolier care, în ziua nunții, a lovit gondola prințului, scufundând-o. De atunci, în semn de doliu, la Veneția, toate gondolele sunt negre.
Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (2)
„Astfel, timpul se perindă în plăceri”…
Pentru Vasile Alecsandri și Elena Negri, șederea de două luni la Veneția a însemnat cât o întregă viață fericită. Cei doi își făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându-i chiar și un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi să se întâmple așa. Alecsandri s-a căsătorit, în 1876, după nouăsprezece ani de la întâlnirea cu Paulina Lucașievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.)
Își petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereușit.; între lucrările lui Schiavoni s-a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moarte iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, așa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip–strămoș al fotografiei–făcut la Veneția).
Viața lor curgea necomplicat și romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hârtie pentru tablouașul Niniței–numele de alint al Elenei Negri, două pumnale mici, un covoraș roșu pentru gondola lui Antonio… două albume în care Ninița pune două vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj și una cu inventarul lor casnic, menționat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri și 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turcească, 1 mașină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr precum și vanilie, un găvănoșel de muștar frantuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella și brânză, fructe din belșug–inventar aflat într-un dulăpior pe care-l numiseră „mobila noastră” și care va ajunge, în final, tot la Antonio. „Astfel, notează Alecsandri, timpul se perindă în plăceri, clipă de clipă, în conversații nebunești, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupații de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vântul, sau e furtună, în odăile noastre e întruna timp frumos. Când cerul se înseninează, mergem să ascultăm muzică și colindăm, la întâmplare, cartierele Veneției, pe jos sau în gondolă. În zilele ploioase, stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înșine, despre țara noastră sau despre copilul nostru.”
Sănătatea oscilantă a Elenei Negri îl obligă, totuși, pe 12 noiembrie, pe Alecsandri, să facă planuri de plecare către o zonă mai caldă a Italiei. Astfel că își plătește datoriile în oraș, duce lucrurile mari la bordul vasului „Arhiducesa Sofia” și se întoarce lângă Ninița lui pentru a se bucura de ultimele clipe în apartamentul lor din Palatul Benzon. „Ne-am obișnuit atât de mult cu acest frumos colțișor unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji, că ne întristăm numai la gândul de a-l părăsi. Câte taine ale inimii, câte manifestari de bucurie, câte scene duioase sau nebunești, serioase sau copilărești s-au petrecut în două luni între pereții acestui apartament! Aici este canapeaua pe care, seara, făceam partidele noastre vesele de domino și micile supeuri pe la ceasurile după miezul nopții. Colo, biroul în jurul căruia ne-am fugărit de atâtea ori ca niște copii râzând în hohote. Dincolo, cele două balconașe ale noastre în care am stat atâtea ori spre a admira Palatul Foscari luminat de cele din urmă raze ale soarelui și mișcarea gondolelor lunecând spre mal. Fiecare mobilă are suvenirul ei, fiecare colț are, pentru noi, povestea sa, cunoscută numai de noi. În sfârșit, trebuie să ne despărțim de toate.”
„Steluța”…
Despărțirea de Veneția a însemnat, pentru Alecsandri și Elena Negri începutul unei alte călătorii care se va sfârși tragic. În drum spre Sicilia, la Neapole, boala Niniței se agravează. Alecsandri și Costache Negri o îmbarcă, de urgență, pe un vas, cu gândul de a merge cu ea acasă, în Moldova. Elena se sfârșește, însă, pe vapor, la Istanbul, în brațele iubitului său, ca într-o tristă poveste de dragoste. Palazzo Benzon din Veneția avea să rămână un loc al amintirii. Alecsandri a revenit acolo, căutând urmele fericirii pierdute căreia îi dedică una din cele mai frumoase poezii ale sale, „Steluța”: „Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie,/Stea dulce și iubită a sufletului meu!/Și care-odinioară luceai atât de vie/Pe când eram în lume tu singură și eu!…”
În căutarea Palatului Benzon
Februarie 2012. Veneția trăiește efervescența zilelor de carnaval. „Carne-vale” (intrarea în postul mare, fără carne) aduce de pe „terra ferma” o lume pestriță, gata să facă parte din distribuția spectacolului cu măști. Mai puțini ca în anii trecuți (zice-se că din cauza crizei), turiștii-pietoni iau cu asalt străzile și piațetele serenissimei republici. Ne-am amestecat printre ei, în cautarea unui reper de acum 166 de ani. Știam că-l vom găsi, pentru că, la Veneția, timpul conservă nu numai operele de artă, ci și clădirile, amintirile oamenilor… Iată-ne, așadar, căutând, casă cu casă, locul în care Vasile Alecsandri și Elena Negri au trăit una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din literatura română. Palazzo Benzon.
L-am descoperit, încastrat în labirintul de „calle” ce dau spre Canal Grande. Ne-a deschis Luigi, portarul-pictor care are grijă de cartea de imobil, de pinacoteca palatului și de pisicile Pricipesei Murat (alias pianista Caroline Haffner). Urcăm spre apartamentele de sus, căutându-l pe acela de trei camere cu sufragerie, închiriat de Alecsandri în 1846. Trecem prin câteva săli întunecoase cu pereții acoperiți de tablouri grele cu portrete de strămoși și blazoane, scrutăm, prin ferestrele întredeschise, Canal Grande și ochii noștri devin ochii acelor îndragostiți care priveau, cândva, îndelung, gondolele la apus.
Ne primește Prințesa Caroline și, din prima clipă, ne dăm seama că ne aflăm „acolo”, în sufrageria fericirii. Pare surprinsă să afle că trăiește în apartamentul unei mari iubiri. Îi luăm un interviu acestei doamne, a cărei familie se trage din Napoleon Bonaparte, suntem copleșiți de simplitatea și de firescul dialogului, iar la plecare promitem că vom reveni.
Ieșim, apoi, din Palazzo Benzon pe sub iedera verde; Luigi își ia și el rămas-bun de la noi, coborâm câțiva pași până la pontonul dinspre Canal Grande și ne încordăm auzul, s-auzim barcarola lui Antonio, gondolierul isteț care i-a insoțit pe cei doi la Veneția. Suntem în inima Carnavalului, dar, sub zidurile sobre ale Benzonului, inima înamorată a timpului s-a oprit, parcă, o secundă.
Benzon, palatul cu iubiri secrete
În paginile lui de Jurnal despre Veneția și iubita lui Niniță, Vasile Alecsandri îl amintește adeseori pe gondolierul Antonio, prietenul lor, care îi încânta cu o canțonetă venețiană despre o făptură blondă. Alecsandri credea că acela era doar un cântec popular, asemenea altora…De fapt, exista o legătură subtilă (și superbă) chiar cu locuința vremelnică a lui și a Elenei, cu Palazzo Benzon.
Versurile pentru „La biondina in gondoleta” au fost compuse de Anton Maria Lamberti, a cărui muza, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, era chiar proprietara palatului Benzon, Marina Querini Benzon, celebră pentru saloanele ei literare, unde veneau, între alții, Lord Byron, Thomas Moore, Antonio Canova, Ippolito Pindemonte, Vincenzo Drake si Cesare Arici. Povestea de iubire dintre Marina Querini Benzon și Anton Maria Lamberti era celebră în epocă. Poetul și-a închinat versurile muzei lui, între care și cele intitulate „La biondina di gondoleta”, care aveau să devină celebre o dată puse pe muzică de Johann Simon Mayr și preluate de gondolieri și de populația Veneției.
Nu putem ști dacă Alecsandri a cunoscut acest amănunt atunci când a ales drept cuib al iubirii lor Palazzo Benzon, cu o vedere spectaculoasă la Canal Grande și la cele două poduri celebre ale Veneției, Ponte Rialto și Ponte dell’Accademia. Oricum, legendele palatului vorbesc și despre Casanova, care, de asemenea, ar fi trecut pragul acestei case, curtând-o pe una dintre femeile familiei Benzon (probabil soacra Marinei Querini Benzon).
Iar acum, în același apartament de la etajul al doilea, unde au locuit Alecsandri și Elena Negri, trăiesc Prințesa Caroline Murat (strănepoata surorii lui Napoleon Bonaparte, regina Caroline Murat a Neapolelui), azi celebră pianistă și Mecena al artelor, sub numele de Caroline Haffner, și partenerul ei de viață, un miliardar italian.
Palazzo Benzon, s-ar părea, a fost menit iubirii și artelor. Ultimul care a purtat numele de Benzon–Vittorio Benzon, fiul Marinei–a fost și el poet (nici că se putea altfel, crescând în casa deschisă poeților, a mamei sale). Proprietarii de acum (care se trag din neamul Benzon, deși nu mai poartă același nume de familie) organizează evenimente culturale și baluri la primul etaj al Palatului, iar itendentul imobilului este un pictor din Milano, care și-a cumpărat un loc de veci pe insula cimitir a Veneția și s-a retras aici…în așteptarea ultimei muze.
La Biondina in gondoleta
L’altra sera gò menà,
Dal piacer la povereta
La s’à in bota indormenzà.
La dormiva su sto brazzo,
Mi ogni tanto la svegiava;
Ma la barca che ninava
La tornava a indormenzar.
Fra le nuvole la luna
Gera in cielo meza sconta,
Gera in calma la laguna,
Gera el vento bonazzà.
Una sola bavesèla
Sventolava i so caveli,
E faceva che dai veli
Sconto el sen no fusse più.
Contemplando fisso fisso
Le fatezze del mio ben,
Quel viseto cussì slisso;
Quela boca e quel bel sen,
Me sentiva drento al peto
Una smania, un missiamento;
Una spezie de contento
Che no so come spiegar.
So’ stà un pezzo rispetando
Quel bel sono, e ò soportà,
Benche Amor de quando in quando
El m’avesse assae tentà;
E ò provà a butarme zozo
Là con ela a pian pianin;
Ma col fogo da vicin
Chi averia da ripossar?
M’ò stufà po’ finalmente
De sto tanto so dormir,
E gh’ò fato da insolente,
Nè m’ò avudo da pentir;
Perchè, oh Dio, che bele cosse
Che gh’ò dito, e che gh’ò fato!
No, mai più tanto beato
Ai me’ zorni no son sta.
Simona-Nicoleta Lazăr-Tigău (Poet, prozator, editor și jurnalist), membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZP) și a Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România (AJTR) și Valentin Tigău (Dr. în jurnalism, RRI-Radio România Internațional, membru UZPR)
Articole asociate
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
