Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Miriam-Nadia Dăbău, o romantică incurabilă
Iertare!
Sălbatice flori de salcâm
Împletite cu frunze de dor,
Parfum și miresme, împart
Către stele și umbre în nori!
Privesc către cer și implor
Un minut de iubire și plâng,
Iertare să-mi dea să nu uit
De greșeli săvârșite ca om!
Dacă ploaia ce cade ar ști
Să se-oprească pe câmpul cosit,
M-aș privi pe pământ ca un vis,
Printre albele flori de salcâm!
Omagiu mamei mele (pentru mama mea pe care am pierdut-o în moarte, în anul 2014)
În piatră ti-am săpat mormânt
Și, lemn de brad, la căpătâi,
Pe Dumnezeu l-am implorat
Să nu uit locul dintre deal
Ce-ți este casă și hotar!
Cu lacrimi mi-am jelit durerea,
Cu palmele-am atins chemarea
Și mâinile le-am prins cu dor
De iarba verde dintre flori
Ce-o porți ca așternut în somn.
M-aplec în fața ta, măicuță,
Cu zile negre câte-or fi!
Și nu sunt singură în lume,
Mai ai copii, dar și nepoți!
De dor ce mi-e de al tău chip,
M-aș face ploaie să ating
Țărâna vie ce-a rămas
Ca elixir de peste ani!
Și flori de gheață-am presărat
Peste mormântul cu amar,
De-atâta dor ce-am adunat
M-aș face piatră să te am,
Măicuța mea, de peste ani,
Ești sufletul cel port cu drag!
E ultimul vals (Dedicată prietenului meu de suflet, Mircea M.Ionescu, scriitor, dramaturg, jurnalist)
E ultimul vals într-o seară de mai
pe vaporul speranței alese,
Când valuri despică stâncile-n mal,
ridic paharul în amintirile noastre!
Și râd când privesc chipul tău de copil
unduindu-se lin peste valuri,
Mă-mbăt cu lumina din ochii tăi triști,
Ce frumoasă e viața, primăvara!
Și cântul viorii se-aude încet
ca o vrajă a lumii sihastre,
Vinul e roșu și dulce, amar
și lacrimi îmi curg în pahar!
E ultima seară cu miros de altar
împletită cu stele pierdute-ntre iele
Și flori de măslin colorează în alb
valuri albastre ce sorb cu nesaț
O mare iubire de suflet!
O lume…
Mă pierd printre nouri și plâng…
Și frunze foșnesc printre vânt
Sălbatică lume prinsă-n povesti,
E lumea albastră în care trăiesc!
Și pomii își plâng soarta lor,
Și fluturii plâng până-n zori,
E trasă perdeaua de vise ușor
Și lumea-o privesc printre flori!
Caut urma de iarnă prin noi
Cum curge cu fulgi și noroi,
Sălbatică minte ce ești
Îmi ceri nemurire și cerți!
Te strig de pe culmi nenăscute,
Iubire, șoptește-mi ceva!
Țărâna îmi cântă durerea
Și lumea trăită-i tăcerea!
Mă pierd printre umbrele reci
Cu iubire și flori de regret,
Iau iubirea cu mine s-o am
Într-o lume ce plânge încet!
Îmi place ploaia
Îmi place ploaia s-o privesc
Să simt cum pică printre frunze
Și lacrimi să-mi curgă-ncet
Din ochi, pe brațe și pe buze!
Desculță să aleg să zbor
Și picături să-mi șteargă fața
Învăluită în mister,
Ca doamnă tainică, aleasă!
Ești călător grăbit…
Ești călător prin viața mea
Și nici n-aș crede că aș vrea
Să-mi fii iubit sau altceva
Decât un suflet obosit!
Oprește-te si dă-mi să beau
Apa iubirii de pe-altar
Ca val ce trece și mi-e bine,
Dar nu uita când strig la tine!
Rămâi o clipă doar s-aștepți
Să-ntreb cu ce-am greșit în zori,
De m-ai lăsat sa plâng în drum
Fără să stai și să privești!
Adapă-te să-ţi fie dor
Și dă-mi si mie uneori
Să nu-ţi uit chipul prea ușor
De călător grăbit, în zori!
De treci grăbit prin viața mea,
M-aș face lacrimă s-o ai,
Să uiţi ce nu știi c-ai lăsat
Un chip de om înfrigurat!
Decembrie
Pe umerii tăi se așază
Zăpada cu chip de copil,
Decembrie, lumina ţi-e caldă
De-atâtea ninsori și iubiri.
Se-amestecă lacrimi cu fulgii
Și noaptea mă-mbracă cu nori,
Plâng florile sub gheața uitării
De-atâtea ninsori și poveri.
Strigă neputința în mine,
Văd frunze rupte din ram,
Șoptesc printre aripi de gheată,
Decembrie, mi-ești drag și te vreau!
Mă căuta pădurea și frigul…
Și albul de fulgi mă-nfioară,
Strâng brațele-n jurul iubirii
Și chem deznădejdea sa vină!
Mă strecor în brațele tale
Decembrie cu umerii albi,
Mă poartă iubirea prin lume
Cu tine, cu tot și păcat!
Las fulgii să cadă în suflet,
Să-mi stingă durerea ce-o am,
Mă-mbăt cum te-mbată și vinul
Ce curge în vas de cristal!
Decembrie cu chip de omăt
Și sufletul plin de tristeți
Pe lespedea ta de gheață,
Se sfărâmă iubiri și ninsori!
Uitarea
Ţi-am lăsat bilet la ușă,
nu voiam ca să mă vezi
mi-era greu să îți văd chipul
parcă totul, a fost ieri!
În tăcerea așternută,
am ales să te privesc
te certai cu mine ziua,
noaptea însă mă doreai!
Flori îmi cumpărai cu brațul
mi le presărai pe jos,
patul mirosea a lacrimi
şi parfum cu mulţi fiori.
Trece vreme, trec şi vise,
pe album se plimbă ‘ncet
amintiri cu umbre roase
ce le-acopăr cu povești…
Şi de va veni iar timpul
să mă cauți să ne-mpăcăm,
pe biletul de la ușă
stă iubirea mea pe veci!
Doar cuvinte
Am multe cuvinte să-ţi spun,
Dar nu cred că are vreun rost
Puternice clipe ce sunt
Şi vara usucă, dureri ce nu trec!
Gândurile bune mă lasă să sper
Că iubirea se duce ca valul pe mal!
Iartă-mă, inimă, dacă greșesc,
Tu mă cunoști, eu poate de loc!
Dacă păsărele cântă pe ram,
Tresare pădurea şi inima iar,
Un gol se învârte în sufletul meu
Lasă-mă-n pace, nu vreau să mai plâng!
Cu palmele prind petale de flori,
Sunt margarete albe crescute cu dor
Las câte una să scape pe jos
Şi-n gând număr iubirea cu glas tremurând…
Un da, mă iubeşte sau poate un nu
Şi ploaia rămâne tristă curgând
Nu ştiu de are vreun rost să iubesc
Un suflet ce arde, un altul oftând!
Inconveniență
Respirația mea
se împreună cu a ta
ca un joc de alabastru.
Ești oracolul vieţii,
împletit cu șiret vișiniu
şi niciodată nu te deșiri…
Când vreau să mă-mpreun cu tine
reflexia solară zâmbeşte
şi marginile luminii
mă opresc să zâmbesc.
Ești pasărea de noapte cu ochii de liliac.
Mirosul tău verde
îmi provoacă nostalgie,
Până unde mă alergi?
Frământări
Am crezut că sunt fericită,
nu am văzut stânga
de dreapta,
nici inima de minte
şi totul părea perfecțiune.
Când te-am întrebat cine ești
mi-ai spus simplu, șoapta,
sau un oarecare fără nume.
Sunt răvășită în gândul meu
şi vreau să nu-mi fie frică,
las lampa de veghe să ardă
ca lemnele în gura sobei.
Năvalnice porți ale minții
chemați-vă sfinți în lanțuri
vreau dimineața, cu fapte
şi uitări ale nopții albastre.
Albeața zilei să-mi fie
Clepsidra cu nisip fierbinte!
Între noapte şi dimineață
Stau gândurile mele nebune!
Copilului meu…
Am îmbrăţişat Luna de pe cer
şi am înfăşurat-o cu braţele
să nu se piardă.
Am chemat îngerii să-mi cânte despre divinitate
și inima mea era plină de tine.
Te topeai în dansul cu mine,
pe frunze şi flori tu erai seva renaşterii,
alergam zăpăcită de durere,
dar chipul tău îl ştiam dinainte…
erai tu, pe care îl aşteptam, zămislit din iubire…
și flori de măslin curgeau ca binecuvântare
şi ape mă spălau, atât de frumos erai,
erai copilul meu cu nume de înger, Gabriel!
[…] Miriam – Nadia Dăbău, o poetă franco – română, „romantică, incurabilă”! […]
[…] […]