Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
„Albion”, un alt nume dat Angliei, ar veni de la latinescul albus („alb”) cu trimitere către faleza albă de la Dover cea care, în condiții atmosferice bune, este vizibilă de pe continent. Dacă albul strălucitor se datorează cretei din care este constituită faleza, peretele vertical, parcă taiat cu cuțitul, are legătură în principal cu catastrofele glaciare de acum sute de mii de ani, Lacurile glaciare care blocau istmul dintre Anglia și continent s-au spart brusc iar apa, eliberată cu o forță de neimaginat, folosindu-se de muchiile sloiurilor de gheață, a săpat adânc în cretă. Un fel de zăpor de pe Bistrița, la scară continentală! Acum aproximativ 10.000 de ani, la sfârșitul ultimei glaciațiuni, a avut loc dezghețul post-glaciar, care a transformat definitiv Anglia într-o insulă permanentă, separată de Europa continentală prin Canalul Mânecii, urmare a creșterii nivelului mării.
Insularitatea a dat naștere, cel puțin englezilor le place să creadă asta, lui Homo britannicus, prudent și calculat, răbdător și discret, cu un umor sec cu bătaie lungă. Pentru că a învățat să stăpânească marea, a realizat ca pericolul nu poate veni decât dinspre uscat. I-a intrat în reflex să observe continentul de la distanță, să anticipeze mișcările celor ce l-ar putea amenința și să acționeze în consecință. „Perfidia” Angliei, dacă am personifica-o, s-ar traduce prin viclenie, duplicitate și oportunism. Privind la un actor statal, aceasta se reflectă în alianțe schimbate rapid, promisiuni flexibile și jocuri de culise, în modul în care Albionul își „băga coada” pe continent. Anglia nu se grăbește, nu se leagă definitiv, intră târziu în joc, pleacă la timp și niciodată nu explică motivele acțiunilor sale. Ceea ce a fost denumit perfidie este, în realitate, fidelitatea față de propriul interes strategic.
O constantă a politicii externe britanice este refuzul oricărei hegemonii continentale. Anglia nu a urmărit să domine Europa, ci a avut grijă să se asigure că nimeni nu o va face, că mereu va fi un echilibru instabil. De aici decurge logica alianțelor ei schimbătoare și a intervențiilor aparent contradictorii. Londra a fost mereu de partea celui mai slab, nu din altruism, ci din calcul. De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon, de la Kaiser la Hitler, Anglia a intervenit mereu în același moment, atunci când o putere continentală părea gata să închidă Europa într-o cămașă de forță. Fără să greșesc (prea tare) aș putea spune: „Trebuie să vedem cu cine se dușmănește Anglia, ca să putem spune cine poate ajunge stăpânul Europei!”
În această cheie se explică și opoziția față de Rusia, atunci când aceasta a fost pe val. Încă din secolul al XIX-lea, în timpul Marelui Joc, Londra a privit expansiunea rusă spre Balcani, Caucaz și Mediterana ca pe o amenințare strategică. Războiul Crimeii nu a fost o izbucnire morală, din empatie pentru Imperiul Otoman, ci o operațiune de echilibru prin care Rusia trebuia oprită înainte de a deveni arbitrul continental. Aceeași matrice se regăsește mai târziu în suspiciunea constantă față de Imperiul Țarist, apoi față de Uniunea Sovietică..
De la începutul războiului din Ucraina, Rusia a acuzat Marea Britanie de a fi ațâțătorul conflictului sau ca să folosim un limbaj juridic-ideologic uzitat în vremurile lui Stalin, de a fi vinovată de „crimă de instigare împotriva păcii popoarelor și de propagandă în favoarea războiului imperialist”. Acuzațiile au fost însoțite de expulzări de diplomați, de intimidarea acestora, dacă e să ne amintim de incidentele de care au parte ambasadorii britanici la Vladivostok sau Ekaterinburg și de prezentarea, în stil Zaharova, de „dovezi” precum prezența trupelor de comando britanice la sol sau încercarea de subtilizare a unui MIG-31 dotat cu supersonica Kinzhal. Discuțiile despre pace din 2026, nu au condus la stăvilirea acțiunilor antibritanice, astfel că pe 15 ianuarie, un diplomat britanic a fost huiduit la Moscova, în fața Ministerului de Externe, de un grup de cetățeni ruși adunați „spontan”, „oripilați” de acțiunile subterane ale Londrei.
Lumea multipolară care ne bate la ușă promite, seducător, sfârșitul dominației unui singur centru de putere, pluralism geopolitic și o ordine internațională mai „echilibrată”. În discursul oficial promovat de Rusia, mai ales după 2007 (discursul lui Putin la München,…iar München!), multipolaritatea apare ca o alternativă firească la hegemonia occidentală de după Războiul Rece. Multipolaritatea este tradusă, în practică, de politica rusă și de cea americană, ca fiind dreptul marilor puteri de a-și delimita sfere de influență, statele mai mici fiind variabile de ajustare, piese pe o hartă pe care alții o (re)desenează. În această privință, abordarea rusă amintește mai degrabă de vechile reflexe imperiale decât de o reformă a ordinii internaționale. Realitatea este că SUA și Rusia, vechii adversari din vremea Războiului Rece, acum când nu mai există motive ideologice, nu prea au motive de conflict. Economiile lor nu sunt dependente, nu există diferende teritoriale directe, iar meetingul din Alaska dintre Trump și Putin din august 2025, cel despre care nu se vorbește aproape de loc, a fost cel care a pus „batista pe țambal”. Pe termen lung este de așteptat să parteneriatul ruso-american să funcționeze mai bine decât cel sino-rusesc, ambele părți având motive serioase a se teme de China.
Dar pentru că am pomenit de München, actuala perioadă poate fi asemuită cu vremurile premergătoare izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1938, concesiile făcute în numele păcii au presupus forțarea Cehoslovaciei pentru cedarea Regiunii Sudete urmând, în decurs de doar un an, dezmembrarea Cehoslovaciei, la care au participat pe lângă Germania, să nu uităm defel, atât Ungaria cât și…Polonia și începerea războiului mondial, prin atacarea Poloniei. La semnarea Diktatului de la München, Marea Britanie a jucat un rol controversat, acceptând cedarea teritorială pentru a evita războiul și legitimând astfel acțiunile lui Hitler. Imaginea de „perfid Albion”, de putere care negociază echilibrul de pe continent fără a-și asuma costul uman al confruntării, a fost mai apoi folosită atât de Hitler cât și de Stalin.
Aflați în postura de a fi puși de către Hitler în fața faptului împlinit, în martie și mai apoi în august1939, englezii au decis să dea asigurări ferme Poloniei, în cazul în care țara va fi atacată. Mișcarea, surprinzătoare pentru Hitler, deși nu credea în punerea ei în aplicare, l-a făcut să declare la o reuniune a înalților comandanți germani că Anglia este „creierul forțelor antigermane”. Atitudinea oscilantă a Marii Britanii s-a văzut și cu ocazia negocierilor anglo-franco-sovietice din august 1939 đe la Moscova, când responsabilii britanici au tărăgănat negocierile, nu din proprie inițiativă, ci conform instrucțiunilor primite de la Londra: „să conducă negocierile cu încetineală, supraveghind îndeaproape progresele politice”. Urmarea a fost că, la 22 august 1939, negocierile dintre cele trei puteri care ar fi pus Germania în poziție de offsaid au fost întrerupte, pentru ca a doua zi, pe 23 august 1939, să se finalizeze discuțiile germano-sovietice, prin încheierea Pactului Ribbentrop- Molotov. Pe 30 august Sovietul Suprem al URSS a ratificat tratatul sovieto-german, a doua zi războiul mondial începea prin atacarea Poloniei.
Stalin a atribuit în mod explicit responsabilitatea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial Marii Britanii încă din toamna anului 1939. Într-un interviu publicat de Pravda la 30 noiembrie 1939, el afirma că nu Germania a atacat Anglia și Franța, ci că acestea au declarat război Germaniei, transformând un conflict local într-un război european. Aceeași interpretare este reluată și sistematizată într-un alt discurs, din ianuarie 1941, în care Stalin prezintă războiul drept rezultatul contradicțiilor dintre marile puteri capitaliste și descrie politica britanică drept una de prelungire deliberată a conflictului pentru slăbirea rivalilor continentali. Un gen de discurs pe care l-a preluat și Putin, în vremurile noastre.
Încercând să concluzionez, Marea Britanie, cu eticheta sa de „perfid Albion”, este vinovatul de serviciu ideal, fie că vorbim de „războiul imperialist” evocat de Stalin acum 80 de ani, fie că ne referim la „războiul prin proxy” care-l încurcă pe Putin. În ambele cazuri agresiunea este redefinită ca reacție defensivă, iar responsabilitatea conflictului este externalizată către un alt actor, „instigatorul din umbră”. Stalin a avut nevoie de teza „vinovăției britanice” pentru a legitima oarecum Pactul Ribbentrop–Molotov, iar Putin folosește aceeași schemă pentru a justifica agresiunea asupra Ucrainei și a respinge orice responsabilitate rusă.
Cedările de la München din anii ’30 au fost prezentate ulterior, atât de Germania, cât și de Uniunea Sovietică, drept dovada cinismului Marii Britanii, o putere dispusă să sacrifice statele continentale pentru a-și păstra poziția strategică. După izbucnirea războiului, aceeași Mare Britanie a fost acuzată nu de slăbiciune, ci de intransigență, devenind astfel responsabilă atât pentru începerea conflictului, cât și pentru prelungirea lui. Această ambivalență explică persistența imaginii „perfidului Albion”, de la justificările staliniste până la retorica actuală a Kremlinului. Ideea că al Doilea Război Mondial a fost câștigat cu sânge rusesc, tehnică americană și „perfidie” englezească oferă o cheie utilă pentru înțelegerea discursului anti-britanic, atât în anii 1939–1941, cât și astăzi. Ea explică de ce Marea Britanie apare constant nu doar ca instigator al conflictelor, ci și ca beneficiarul strategic al acestora. Fără a cădea în extrema ”inocenței britanice”, vedem că, de la Stalin la Putin, aceeași narațiune este reciclată pentru a muta responsabilitatea și a justifica agresiunea, demonstrând că istoria nu se repetă, ci se reinterpretează polemic.
Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, directorul administrației Parcului Natural Vânători Neamţ, publicist științific, Vânători, Neamţ), Redactor șef adj. & Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului
Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef și director al publicației)
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras:Vladimir Cosma(n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Interviu exceptional–Prof. Thomas Csinta
Matematician • Om de știință • Filosof • Jurnalist
„Ordine, haos și conștiință–despre om şi algoritm”.
Prof. Thomas Csinta este matematician, specialist în problematici internaționale și dezvoltare academică transfrontalieră. A activat în multiple instituții de învățământ superior din Europa și din spațiul francofon, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale la consolidarea parteneriatelor universitare internaționale. Pe lângă activitatea sa didactică, este și un prolific autor, consultant educațional și promotor al inovării în învățământul superior. Stilul său riguros, dar deschis, și abordarea sa inter-disciplinară l-au transformat într-un mentor pentru numeroși studenți și colegi de breaslă. Un nume rar în spațiul public românesc și internațional, Prof. Thomas Csinta este una dintre acele minți care refuză să fie încadrate într-un singur domeniu. Matematician de formație, specialist în sisteme complexe aplicate fenomenelor socio-judiciare, filosof al științei și jurnalist cu viziune critică, profesorul Thomas Csinta propune o perspectivă originală asupra lumii contemporane–o lume în care matematica, gândirea morală și conștiința civică sunt chemate să răspundă provocărilor erei algoritmilor și inteligenței artificiale. Un interviu profund, în care:
- Matematica devine o hartă a vieții spirituale
- Filosofia întâlnește teoria haosului
- Justiția este analizată ca fenomen emergent în rețele sociale
- Inteligența artificială este interogată dincolo de mit și fascinație
- Lectura apare ca ultimă formă de libertate și rezistență a conștiinței
- Interviul este parte din seria unor proiecte editoriale dedicate celor care gândesc în profunzime, dincolo de zgomotul vremii
- Un dialog-eveniment pentru toți cei preocupați de sens, cunoaștere și umanitate
- Data: 26 iulie 2025/ora: 18h (ora României)
- Platforma Google Meet
- Moderator: Anca Cheaito
Ne exprimăm profunda recunoștință și aleasa admirație față de domnul profesor Thomas Csintapentru onoarea de a fi fost alături de noi în cadrul acestui interviu excepțional. Prin claritatea gândirii, finețea analizei și deschiderea către dialog autentic, ați oferit nu doar răspunsuri, ci ferestre către înțelegere, punți între știință și umanitate, între matematică și conștiință, între haosul lumii și ordinea interioară. Vă mulțumim pentru profunzimea ideilor și pentru curajul de a gândi dincolo de convenții. Prezența dumneavoastră a fost o adevărată onoare și o inspirație. Cu considerație și recunoștință
Mulțumiri Prof. Dr. Thomas Csinta
Interviu excepțional – Profesorul Thomas Csinta
Lansarea canalului de televiziune M+Tv International
Bonjour M+Tv,
Sunt Thomas CSINTA, profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe socio–judiciare și director științific al CUFR R&D (Centrul universitar de formare, cercetare și dezvoltare de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii) sau la Conférence des Grandes Ecoles, cum spunem noi.
Vă transmit salutările mele din Diaspora română de la Paris, în primul rând, colegului și prietenului meu Petru Frăsilă, directorul postului de Televiziune M+Tv, care împreună cu echipa sa urmează să lanseze filiala internațională a acestuia Canalul M+Tv International în cadrul Conferinței Diasporei de la Iași între 6-7 august intitulată „Interferențe culturale & educație”,dar și celorlați colegi care au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, la realizarea acestui proiect. Activita noastră aici se desfășoară în două mari direcții importante, care de altfel, sunt complementare și corelate organic.
- Prima reprezintă pregătirea candidaților românicu abililități intelectuale înalte din instituțiile universitare românești pentru sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii (Les Grandes Ecoles) în toate cele 3 cicluri universitare (Ciclu 1– Classe Prépa, Ciclul 2–Școala de înalte Studii/Grande Ecole, Ciclul 3–Școala Doctorală) care domină înățământul universitar de masă francez de tip LMD de sute de ani. Cu cei peste 1.500 de tineri (studenți) capabili de performanță admiși la concursurile de admitere (în peste 2 decenii)CUFR R&Da devenit, astfel, un important generator al unei diaspore românești de elită din Franța, și care, astăzi, prin rolul său important pe care îl deține în cadul societății civile contribuie la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze.
- În ceea ce privește a doua direcție, prin intermediul serviciului internațional de investigații criminale al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural–educațională cu caracter academic franco– română și de cercetare în științe socio–judiciare a CUFR R&D, a cărei director și redactor șef sunt) în parteneriat cu Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora(a cărei președinte de onoare sunt, având președinte–fondator pe Cătălin Asavinei, consilier penitenciar, de integrare socială și probațiune), Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite (a cărei atașat de presă sunt de peste două decenii, având președinte fondator pe Prof. univ. dr. Florentin Scalețchi) și în sfârșit, UZPR cu filiala Iași–Modova (în al cărei colegiu director și consiliu științific, în calitate de membru, îndeplinesc totodată și funcția, care mă onorează, de președinte al Subfilialei franceze de la Paris, având președinte pe Col. (r). Grigore Radoslavescu) este orientată și concentrată, în exclusivitate, în soluționarea unor dosare criminale de mare anvergură în care compatrioți de-ai noștri români din diaspora sunt încarcerați în arest preventiv și urmează a fi judecați în procedura juridică criminală de către Curțile cu Jurați ale TJP (Tribunalul Judiciar Paris) unde sunt atașat permanent (de presă) din partea OADO începând cu acest deceniu.
În sfârșit, corelarea celor două direcții are loc prin furnizarea de subiecte de teze de doctorat și de cercetare în domeniul socio–judiciar instituției cu caracter academic CUFR R&Dde către Serviciul Internațional de Investigații Crimiale al Jurnalului Bucureștiului, în cadrul căreia, pentru rezultatele de excepție obținute, am fost distins cu Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și sunt propus în 2028 pentru Marele Premiu ONU (acordat la fiecare 5 ani), echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului. În încheiere, precizez faptul că în era noastră a transnaționalismului, în contextul mobilității academice românești tot mai active, cred că pentru profesori, cercetători și studenți din diaspora, postul de televiziune M+Tv International nu va fi doar un instrument de informare, dar și o continuitate spirituală cu spațiul cultural românesc.
