Acasă Editorial Jurnalul Bucurestiului Academia politică de la Aiud (Corespondenţă de la Prof. dr. Florentin Scalețchi,...

Academia politică de la Aiud (Corespondenţă de la Prof. dr. Florentin Scalețchi, analist politic, preşedinte-fondator al Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului – Naţiunile Unite)

Amintirile foştilor deţinuţi politici. Mai interesează pe cineva aşa ceva în zilele noastre? Foşti deţinuţi politici? Ceauşescu, anii  1980, Securitatea, Aiud? Câţi dintre cetăţenii societăţîi de azi au cunoştinţe  reale despre acea perioadă în care am trăit înainte de 1990- circa douăzeci de milioane de oameni- încercând să supravieţuim?! (Szöcs Geza)

În primele zile ale primăverii, într- o seară liniştită, cu puţîn înainte de declanşarea primei ordonanţe militare, că urmare a pandemiei de Covid 19, la vestită librărie  „Cărtureşți” a avut loc un eveniment ocazionat cu lansarea unei cărţi pe care o poţi aprecia că un regal al secolului al XXI-lea. Despre ce a fost vorba de fapt:  la editura Polirom a văzut lumina tiparului o carte de excepţie a fostului deţinut politic Borbély Ernö „Academia Politică de la Aiud” – Deţinuţii politici din România anilor 1980, ediţie îngrijită de Dalia Bathory şi  Andreea Cârstea.

Volumul de faţă este cu atât mai valoros cu cât, dincolo de aspectele de detenţie, aduce în prim-plan elemente importante de istorie socială din ultimii 40 de ani, expuse cu francheţe de cei care au avut tăria să ducă până la capăt o luptă refuzată de cei mai mulţi dintre compatrioţîi lor, din România comunistă sub dictatură lui Ceauşescu. Se identifică experienţele bogate ale intervievaţilor prin esenţele definitorii ale parcursului individual cât şi pe cele ale societăţîi româneşți de la evoluţiile comuniste ale anilor 1980 până la transformarea capitalistă a anilor 2000. Unul dintre protagoniştii acestei cărţi de excepţie este şi fostul comandant de cursă lungă (omul care a fost cel mai tânăr comandant din lume, la fragedă vârsta de numai 26 de ani), Florentin Scalețchi.

Academia politică de la Aiud

Într-un final s-a luat decizia de a fi transferat de la Rahova la Închisoarea Aiud. Aici lucrurile pentru mine s-au schimbat fundamental, asta însemnând că după doi ani de zile mi-au fost scoase lanțurile de la mâini și de la picioare. Am avut o senzaţje cu totul și cu totul nefirească, nu mai știam să merg. Vă daţi seama, după doi ani de zile cu lanțuri la mâini și la picioare nu mai știam să-mi folosesc mâinile. Timp de doi ani am mâncat așa, mă ștergeam la fund, așa, într-o parte, am făcut baie cu aceste lanțuri, aveam îmbrăcăminte adaptată unei asemenea situaţîi. Aceste lanţuri nu erau ușoare, aveau circa 25 kg și gânditi-va ce poate însemna în momentul în care ți le dau jos. Călcam de parcă nu aveam greutate, parcă eram în stare de imponderabilitate.

Mi-a fost destul de greu până m-am adaptat și până am reușit să-mi revigorez simțurile, atât mersul, cât și comportamentul cu mâinile. S-a întâmplat și lucrul ăsta. Odată ajuns la Aiud, după o luna de așa-zisă stare în care am fost ținut izolat, am fost băgat în rândul detinuţilor politici de la vremea respectivă. Aici am întâlnit oameni care, într-adevăr, au făcut ceva meritoriu și care, în noianul de disperare, au însemnat o picătură în marele ocean al comunismului și au contribuit la determinarea căderii comunismului în România. Ar trebui să nu uităm că orice fapta, cât de minoră, a existat și a fost trecută în catalogul faptelor, care au fost contorizate undeva, astfel că lumea civilizată nu ne-a lăsat și tot impul a căutat să vorbească despre ele, că un argument împotriva dezminţirilor care se dădeau față de acțiunile noastre: că ar fi fost fapte antisociale, că nu eram împotriva regimului, ci eram niște dezaxaţi.

Eu nu-i enumăr pe cei cu care m-am întâlnit, că ei probabil vor face parte din acest lung serial. Vreau să spun că aici am întâlnit oameni cu care am avut un schimb constructiv de păreri și de idei, de la care poate am invăţat multe poate am transmis la rândul meu păreri și idei și, pentru mine, cei cinci ani; făcuți, în afară de cele două facultăți, Institutul de Marina și Facultatea de Drept, au însemnat încă o facultate. O facultate mai puternică și mai aproape de ceea ce înseamnă omul, o facultate pe care n-aș dori să o facă mulţi.. N-aş dori-o, deoarece pentru mine se pare că răscumpărarea păcatelor a trebuit să treacă printr-o suferinţă. Am invaţat şi cât de mult poate să ducă omul. Şi că omul e o fiintă căreia, conform proverbului, ,,Să nu-i dai cât poate să ducă“; poate să treacă prin multe și, dacă are credinţă în Dumnezeu și crede într-o idee, va reuși și va învinge.

Sigur că eram, chiar și în închisoare, chiar și după gratii, chiar legat cu lanţuri, o persoană incomodă pentru regimul lui Ceaușescu. Eram incomod pentru că în fiecare zi, dacă nu în fiecare zj, de cel puțîn două sau trei ori pe saptamană, Europa Liberă și alte posturi Internaționale vorbeau despre fapta noastră, cu atât mai mult cu cât deja devenisem, din persoane naţionale, internaționale. De ce să nu spunem: nu făcusem orice fel de fapta. Sigur că, dacă ar fi reușit, probabil ar fi fost cu totul altceva, dar și așa pentru regimul Ceaușescu ea a fost o mică bombă, un mic cutremur, poate de intensitate mai mică, dar în timp a însemnat foarte mult. Şi spun acest lucru pentru că am văzut reacţiile internaţionale și am văzut cum, revoltată, lumea civilizată a cerut în nenumărate rânduri eliberarea noastră. Au demonstrat în faţa ambasadelor României în diverse capitale occidentale, au strâns fonduri pentru eliberarea noastră, au scris carţi- și aici un merit cu totul și cu totul aparte, pe care ar trebui să-l consemnăm, este al mamei mele, care a suferit extraordinar de mult și căreia i-am și dedicat un motto al primei cărti pe care am scris-o, ,,Nu-mi omorâţi copilul”, și în care spuneam: ,,Deși în libertate, un om suferea mai mult decât mine, mama”. Este drept și cuvintele acestea au tăria lor, au tăria lor cu atât mai mult cu cât ea nu mai există. O spun pentru că această fiinţă, în afară de faptul că a fost batjocorită în toate felurile, în sensul că a fost înjurata, chinuită, a fost renegată de societate, a trăit și groază a ceea ce înseamnă dezumanizarea. O spun cu lacrimi în ochi și relatez aceste lucruri numai și numai că să nu se mai repete așa ceva, măcar în societatea românească.

Poate e mult, poate e puţin ce v-am spus până acum, dar să stiţi că îmi e foarte greu să vorbesc despre cât de inumani au putut fi cu mine, când, de altfel, ce le mai puteam face eu? Eram închis într-o celulă, eram la îndemana lor, și, cu toate acestea, am ajuns în situaţia în care am mai stat încă circa doi ani de zile într-o recluziune totală. Am fost băgat într-o celulă a Aiudului, de 2,5 m pe 3, cu 4 m inalţime, o celulă care nu avea pat, nu avea WC, nu avea absolut nimic. Nu avea lumina, lumina zilei. Aici am fost ţinut într-o bătaie de joc, condiționat de faptul că doar-doar s-ar întâmplă ceva cu mine, cu sănătatea mea, cu modul meu de viață, nu se dorea altceva decât distrugerea psihicului meu. Dacă au văzut că nu mă pot termină fizic și psihic, au încercat o strategie rușinoasă. M-au luat și m-au transferat la Spitalul Jilava. Aici mă așteptau doi generali de Securitate și, în termeni foarte draguţi, încercând un dialog cu mine, voiau să-mi smulgă o scrisoare, să transmită Occidentului că, de fapt, n-am nevoie de ei și că mă înțeleg foarte bine cu oficialitaţile de aici, că ei ne acordă muncă. Sigur că ei n-au înţeles niciodată că pentru mine comunismul nu mai există sau că era de partea cealaltă a fileului, iar eu de muncit la comunișți nu voi mai munci niciodată. Răspunsul meu a fost ferm, că nu putem continuă dialogul atâta timp cât nu discutăm în aceeași limba. Pentru mine, chinurile prin care am trecut și cum am fost pedepsit erau mult prea mult că să mai accept un compromis în viață mea. ,,Mi-e rușine de dumneavoastră, domnilor generali, că aţi  ajuns în situaţia în care va umiliţi în faţa mea.” Sigur că nu le-a picat foarte bine acest răspuns, n-a fost deloc pe placul lor, a determinat să fiu transferat la Galaţi și acolo să mai fac încă un an de zile într-o altă recluziune totală, într-o veche închisoare care actualmente nici nu mai există, a fost dărâmată.

Borbély Ernö: Înainte de momentul ’89, prin angajaţîi și ofiţerii săi, Securitatea a fost prezența și în închisori și, după câte știu, au existat turnători printre deţinuti, chiar și printre cei politici. Ce aţi putea spune despre această?

Florentin ScalețchiNiciodată nu am avut o părere bună despre Securitate, care, de fapt, nu-și făcea obiectiv treaba, ci se ocupă în primul rând cu oprimarea și cu înjosirea fiinţei umane. Treaba lor ar fi fost în mod firesc să supervizeze o eventuală evadare, o eventuală scurgere de informaţîi, de creare de grupuri diversioniste şi nicidecum ceea ce făceau, de a ne umili efectiv sau de a ne aduce într-o stare degradantă că oameni. Sigur că cel care vedea aceste lucruri nu avea altceva de făcut decât să privească pasiv. Părerea mea este că aceșți oameni erau la rândul lor dezumanizaţi și executau precum roboţîi o anume comandă primită de la centru. De foarte multe ori amplificat, că sunt convins că nu Ceaușescu dăduse orrdin ,,Bate pe ăla!” sau ,,Pune pe ăla în lanţuri!“, o făceau ei, pentru că, la rândul lor, erau oameni lași, care în primul rând vedeau în noi niște dușmani ai poporului, pentru că așa li se inoculase de către putere, și niște trădători, și atunci sigur că cu asemenea oameni nu te poţi comportă decât într-un anume fel.

Cât îi privește pe cei care sufereau alături de noi în celule, mi se pare degradant și neonest să trăieșți într-o celulă cu unul cu care împarţi puţina bucată de pâine pe care o ai și apoi să te duci să-1 trădezi vizavi pentru un bonus pe care îl puteai avea la o adică de la acel ofițer sau subofiţer căruia îi spuneai puţin  din viaţa aceluia care nu a acceptat compromisul cu Securitatea. Sigur că am întâlnit și eu foarte mulţi din aştia, îi știam și nu i-am acceptat că atare și probabil că pentru mine ei sunt o deziluzie a fiinţei umane și nu pot să am faţă de ei decât sentimente de jalnică apreciere. Las la mâna lui Dumnezeu pedepsirea celor care au făcut asemenea fapte.

Trebuie să spun că au apărut, în rândul deţinuţilor politici, deţinuţi așa-ziși politici, care n-aveau nimic în comun cu asta, care făcuseră fapte de drept comun și care, pe linia Securitaţîi sau fiind chiar securișți acoperiţi, apăreau în rândul nostru, iar mesajul lor era de a caută prin toate mijloacele să ne determine să renunţăm la ceea ce însemna pentru noi, mai mult decât orice, ideea de libertate Ştiu eu, cinci ani înseamnă mult din viaţa unui om, cu atât mai mult cu cât sunt unii din anii cei mai frumoși ai vieţîi. 30-35 de ani este vârstă la care orice tânăr işj dorește afirmarea, vrea să muncească, să iubească, să iubească tot ce a creat frumos omenirea, să îi simtă aproape şi să-și ia locul printre cei dragi. În cei cinci ani am trăit totuși într-un ritm cazon și m-au determinat să am mari semne de întrebare faţă de ființă umană și să-mi reconsider poziţia față de mulţi dintre semenii mei. Şi aici nu cred că ar fi cazul. să dau vreun nume, pentru că e prea mult deja să mai începem să condamnăm când ei, de fapt, sunt condamnaţi…. Cineva acolo sus ne vede pe toţi, modul în care privim și acceptăm această lume și această viaţă.

Aș lua momentul 22 decembrie 1989, când în România deja s-a declanșat revoluţia populară. Eram la Aiud în celulă numărul 17 și [dacă] în fiecare zi auzeam zgomote specifice, care însemnau ducerea oamenilor la muncă, forfota disperată care apărea dimineaţa sau seară când îi bagă în celule, am constatat că [atunci] era o liniște nefirească. Sigur că pentru fiecare dintre noi traiul în captivitate înseamnă un alt mod de a-ţi adapta simţurile. Poate auzeam mult mai bine, ţi se dezvoltă simţuri pe care probabil nici nu le-ai controlat la un anume moment. Noi știam deja unde se găsește gardianul, din ce parte vine, unde se duce, la ce vizetă e, parcă sirnţeam lucrurile astea. Viață în captivitate nu este orice viaţa și că atare și comunicarea dintre noi se făcea de foarte multe ori pe anumite semnale fonice. Ne găsisem modalități să comunicăm între noi la un moment dat, trecând peste orice e omenesc posibil. Deci am constatat această tăcere nefirească și faptul că, dintr-odată, cei care ne păzeau au devenit foarte familiari cu noi.

În jurul orei 1 a zilei de 22 decembrie se deschide celulă, prima celulă în care stăteam eu, după care urmau ceilalţi, și maiorul Burs, care era pe vremea aceea educatorul închisorii Aiud, a venit la mine, m-a luat de umăr și mi-a spus: ,,Haide, ieși afară, că eșți liber“. Probabil că au fost puţine momente în viaţă când am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare și am zis: ,,Decât să mă omoraţi afară, mai bine să mor aici în celulă”. El s-a speriat și a zis: ,,Dar nu, n-are rost să te sperii și să spui un asemenea lucru, pentru că n-am venit să te omor“. ,,Bine, atunci de ce ați venit la mine? Dacă e așa, de ce nu mergeţi și la ceilalţi, la celule, să le spuneţi acelaşi lucru, și aţi venit direct la mine?

Sigur că el, în disperare de cauza, s~a dus, a deschis celelalte celule. Ne vedeam. Erau probabil cinci ani de zile de când nu mă văzusem cu lancu, mă imbraţisez cu el și fug repede în locul unde există un televizor. Îl deschid și pun mâna pe o informaţie mai mult decât adevărată. Era momentul când lliescu comunica ţării cum cuplul dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu a fost demis şi țară a intrat pe un nou făgaș, eliberarea deţinuţilor politici și așa mai departe. Lucrurile n-au mers tocmai precum ziceam noi și, în scurt timp, apare comandantul cu înca o persoană, dacă nu mă înșel era vorba de maiorul Târţan, comandantul inchisorii 10.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.