Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Faptul că țările române au fost timp de 400 de ani vasale ale otomanilor, de la mijlocul secolului 15 până în secolul 19 când românii au fost sub dominație turcească, a lăsat urme adânci. Dovadă că și astăzi descendenții turciților de ieri intră fericiți într-o nouă captivitate, aceea a neo-otomanismului. Fascinația pentru serialul difuzat de Netflix în seria „Ascensiunea imperiilor”, mai ales partea a doua din „Otomanii”, care are subtitlul „Mahomed vs. Vlad”, este relevantă pentru nostalgia otomanistă care permează azi imaginarul românesc.
Această formă de post-colonialism și de autocolonizare are diverse manifestări, una dintre ele fiind pierderea respectului pentru propria noastră cultură. Astfel Netflix, care a lansat serialul cu termenul „ascensiunea” putea să folosească o trimitere la Dimitrie Cantemir, marele cărturar și politician care a petrecut ani de zile la curtea otomană și care a scris o carte extrem de populară în epocă, ignorată la noi pe nedrept, care avea titlul latinesc „Incrementa atque decrementa aulae othomanicae”, adicătălea „Creşterea şi descreşterea Curții otomane”. Dacă Netlfix putea sau nu să folosească titlul „Creșterea (sau Înălțarea) imperiilor”, distribuitorul de filme pe bandă rulantă ar fi fost obligat să folosească numele românesc al sultanului care a cucerit Constantinopolul. Numele său este Mahomed, iar nu Mehmed și cu atât mai puțin Mehmet.
Am tot scris și nu voi obosi să mai scriu că „Mehmed” nu există în istoria românească și nici în limba română, la fel cum nici prepoziția „versus”, cu prescurtarea „vs.” nu există. Trist nu este că autorul subtitrărilor o ține într-una cu Mehmed, dar faptul că unii istorici folosesc acest nume, este regretabil. Chiar într-un interviu recent, unul dintre experții români care apare în producția Netflix, Mihai Florin Hasan insistă cu „Mehmed”. E ca și când i-am spune lui Henric al optulea, Henry (zi eisft). În română London e Londra, Henry e Henric, iar Mehmed e Mahomed. Așadar „Mehmed Cuceritorul” nu există, e doar o invenție a filo-otomanilor, cu un gust la fel de prost ca și scena din film în care Vlad III Dracul mănâncă rahat turcesc în sala tronului de la Târgoviște.
Problema majoră nu este dată de traducerile aiurea ale Netflix, ci cu faptul că această producție face parte dintr-un proiect sistematic de propagandă neo-otomanistă. Începând cu 2011, când a apărut „Muhteşem Yüzyil” (Secolul magnific), livrat la noi cu titlul „Suleyman Magnificul, sub domnia iubiriil” și difuzat de televiziunea turcească numită Kanal D, această propagandă perfidă a înregistrat mare succes la urmașii celor care i-au slujit pe otomani timp de secole. Deși Sulyeiman se numește Soliman în cultura română, televiziunea turcilor a promovat intens acest film, astfel că în 2014 Kanal D a înregistrat 1,575 milioane de spectatori români. Concetățenii noștri au vizionat cu mare deliciu această producție propagandistică, ca de altfel și filmul Ertuğrul, finanțat de către statul turc și difuzat de Prima TV și acum de Netflix, cu titlul „Putere și glorie”.
Toate acestea fac parte dintr-un program conștient și sistematic de promovare nu numai a otomanismului, ci și a erdoganismului. Ca în povestea despre Soliman Magnificul și povestea despre Mahomed Cuceritorul eroizează trecutul glorios al unui imperiu care a terorizat timp de aproape 1000 de ani Europa. Nostalgia pentru otomanism nu este inocentă, pentru că toate aceste producții promovează o formă de autoritarism și de militarism, un tip de iredentism imperialist, care caracterizează regimul actual al lui Erdoğan.
Slugărnicia față de otomani e veche în cultura noastră, cronicarul Radu Popescu scria chiar că sultanii au moștenit pe drept Constantinopolul, considerându-i descendența ai dinastiei imperiale a Comnenilor. În film chiar Mahomed se prezintă drept „Kaiser-i Rum” (adică „Cezar al Romanilor”) și se vedea împărat al „Romaniei”, visând să cucerească Roma, după succesul din fața zidurilor Constantinopolului. În 1480 armatele otomane au invadat Italia și au ocupat cetatea Otranto, noroc că anul următor Mohamed II a murit. Regizorul turc ni-l prezintă pe acest tiran ca pe o figură benefică, deși martorii din epocă îl numeau pe „Mehmed Beg” drept „țar musulman autocrat”, sau, cum îi spunea preotul Ștefan din Bulgaria pe la 1476, „țarul Iuda” Mehmed Beg, „nenorocitul, răul și lacomul”.
Ca și filmul lui Doru Năstase despre Vlad Țepeș din 1979, în care voievodul era promotor al socialismul naționalist, alegorie voalată pentru autoritatea lui Nicolae Ceaușescu, și producția Netflix este o propagandă sfruntată pentru erdoganism, pentru un otomanism de factură populist-cinematografică. Prezentat drept „docudramă”, așadar un documentar dramatizat, care ar trebui să ofere informații factuale și care doar combină elemente de documentar tradițional, în care apar interviuri sau voci narative explicative, cu episoade în care sunt folosite tehnicile filmului artistic, în „Otomanii” aici asistăm la o ficționalizare a istoriei, care nu este scuzabilă. Unul dintre marile neadevăruri promovat în acest film este acela că împărații otomani erau într-un fel de prietenie și solidaritate cu supușii lor din Balcani. Vlad Țepeș, căruia ar trebui să îi spunem Vlad III Dracul, apare ca un frustrat nerecunoscător, căruia „fratele” Mahomed vrea să îi facă bine, dar el este prea orgolios ca să înțeleagă.
O sursă importantă, care este Laonic Chalcocondil (ale cărui „Expuneri istorice” sunt traduse și publicate în română încă din 1958, de către Vasile Grecu la Editura Academiei Republicii Populare Romîne), arată cum cronicile otomane folosite în film manipulau evenimentele. Știm firul acestora mai ales din cartea IX, unde Chalcocondil povestește înfruntările dintre otomani și „daci”, în special acțiunile lui Mahomed „Cuceritorul” împotriva lui Vlad III Dracul. Chiar și unii istorici respectabili de la noi au aplaudat acest film, considerând că promovarea istoriei medievale românești și eliberarea din stereotipurile Vlad Țepeș egal vampirul Dracula ete benefică. Importanța acordată lui Vlad III Dracul a gâdilat orgoliul și patriotismul mioritic, ceea ce i-a orbit pe mulți, pentru că mesajul filmul este acela că vasalitatea turcească este mai bună decât solidaritatea creștinească. Aici figura regelui Matiaș Corvinul, jucat într-o manieră ridicolă de actorul turc Kursat Demir, care îl arată în ipostaza unui fandosit occidental este în mod evident ideologizată. De fapt, deși apar și „experți” români, pentru a demonstra natura echilibrată a narațiunii (spre frustrarea altor istorici de la noi, care au ieșit în spațiul public criticând „narativa” de la Netflix, neștiind că narațiunea nu are femininul „narativă” în limba română), sursele sunt exclusiv otomane. Filmul povestește evenimentele doar din perspectivă turcească.
Un alt aspect trecut repede cu vederea în film și ilustrat de personajul Mahmud Pașa (Machmut la Chalcocondil) este puterea pe care elitele grecești din Constantinopol le aveau în timpul lui Mahomed II. Acest Machmut, care ajunge mare vizir, era de origine grecească, fiind adeseori numit Grecul (tatăl său era Mihail, iar mama era din neamul „tribalilor”, adică sârboaică), „băieții elini din Bizanț” spune cronicarul, au ajuns la mare putere în Imperiul otoman. Serialul evită cu mare grijă și faptul că fratele lui Vlad, Radu zis „cel Frumos”, probabil că Vlad însuși, făceau parte dintr-o elită homosexuală. Chiar dacă cel mai probabil ei erau la un nivel secundar, făceau parte din suita lui Mahomed. Cronicarul grec spune textual că era fiul lui Vlad II Dracul era „favoritul” sultanului, „trăind și locuind la el”. Filmul, deși ne arată scene din copilăria „frățească” a lui Vlad, Radu și Mahomed, nu ne arată ceea ce Chalcocondil confirmă. Mahomed, care dorea să aibă „relații cu acest băiat”, nu era „frate”, ci abuzator sexual. Se pare că „fiindu-i drag băiatul”, îl invita la felurite petreceri, îi dădea de băută și îi făcea avansuri erotice. Vlad a fost chema „în camera de culcare a împăratului” unde nu știm ce s-a întâmplat, dar știm că Mahomed era să fie ucis cu pumnalul de către tânăr. Fiind „sărutat împotriva voinței lui”, acesta „s-a împotrivit voinței Împăratului” și l-a înjunghiat în coapsă pe hulpavul conducător al imperiului. Într-un film numit „Mehmed vs. Vlad” lipsește chiar principala sursă de conflict de factură psihanalitică. Evident, un serial turcesc care glorifică otomanismul, nu putea să ne arate că Mahomed era bisexual, cu apucături homosexuale clare.
Lui Mahomed i-a rămas, însă, acest Radu, care a domnit aproape zece ani în Muntenia, între 1462 și 1473. În film personajul (care este fascinant și ar merita dezvoltat) este jucat de actorul turc Ali Gözüsirin, care în mod evident nu știe să vorbească românește și când o face sună de parcă ar fi luat lecții de română cu Gary Oldman (din filmul lui Coppola din 1992). Gözüsirin îl prezintă pe Radu în opoziție cu Vlad, cultivând imaginea pozitivă a colaboraționistului. Ceea ce nu ni se arată este și mai important, faptul că boierii munteni îl abandonează pe Vlad III în favoarea fratelui său, iar Radu cel Frumos se va instala la putere fără prea mari eforturi. Aici este introdus un alt fals istoric, când Radu se întâlnește cu presupusa lui cumnată, prințesa „Anastasia”, jucată de actrița Yasemin Szawlowski. Această „Anastasia”, care nu există în niciun document istoric, este prezentată ca prima soție a lui Țepeș, care se aruncă în apele Argeșului mai degrabă decât să fie prinsă de Radu cel Frumos, care intră în cetatea Poenari de parcă ar fi fost o plimbare prin pădure. Acest element de legendă, în care apare uneori Iustina, unguroaica ce era cu adevărat soția lui Vlad III, nu este marcat în niciun fel ca un episod dubitabil de un sentimentalism neveridic.
La fel de neadevărate sunt personajele „istorice” reprezentate de „Dimitrie”, alt presupus ajutor de-al lui Vlad Țepeș, specializat în trageri în țeapă sau „Galeș” (nume absurd). E relevant că rolul lui Dimitrie e jucat de un actor român „vedetă” prin mai multe filme produse de companii occidentale și mai ales americane, pe nume Radu Andrei Micu, complet necunoscut publicului autohton. Din aceeași categorie este și actorul care îl reprezintă pe Vlad, Daniel Nuță. Acesta încearcă să se muleze pe personajul istoric, dar îl face pe Țepeș să arate de parcă ar fi Smiley călare pe cal alb, doar Gina Pistol mai lipsea în rolul presupusei soții unguroaice a domnitorului. Nuță are profunzimea unui fotomodel distribuit în rolul lui Stallone. Și Nuță, ca și Micu, a jucat în tot felul de producții de categoria „C”, printre care Dragonheart Vengeance (2020) sau Watcher (2021) astfel că „exportă” în rolul voievodului un soi de teribilism telenovelistic.
Este extrem de deranjantă neglijența producătorilor și mai ales a istoricilor care au fost „consilieri” cu privire la imaginea reală a lui Vlad III Dracul, al cărui chip și trăsături le cunoaștem din documentele de epocă. Nu doar Vlad III, ci și „Drăculea” tatăl, aveau figuri extrem de clare, cu mustăți prelungi, cu buza inferioară cărnoasă și cu ochii exoftalmici. În niciun caz el nu este, ca în portretele moderne ale lui Theodor Aman, care îi face o figură neutră, dar nici ca în versiunea actualizată din „Otomanii”, unde Vlad pare să fie extras din serialul „Vikingii”.
În cele din urmă îndoctrinarea cinematografică la care asistăm este și responsabilitatea celor care administrează cinematografia românească. Tocmai pentru că avem, iată, o generație de actori care sunt pregătiți pentru un cinema comercial, am putea să devenim din consumatori de producții cinematografice în producători. Faptul că unii istorici, precum Andrei Pogăciaş sau Mihai-Florin Hasan, au fost implicaţi în procesul de realizare a serialului turcesc arată și că specialiștii noștri sunt dispuși să se implice în astfel de proiecte. Poate că cineva de la noi ar putea să învețe de la Emre Șahin, regizorul filmului și fondatorul companiei care a produs serialul pentru Netflix. În loc să finanțăm cu sute de mii de euro filme care au 50 de spectatori, am putea să direcționăm o parte din resursele Centrului Național al Cinematografiei către producții care să rivalizeze cu turcismele care ne invadează azi mințile, așa cum otomanii conduși de Mahomed au invadat țările române în urmă cu vreo 4 secole.
Bibliografie
- Profesorul Doru Pop (UBB Cluj-Napoca)
- Doru Pop (CV)
- Profesorul Doru Pop (Interese de cercetare)
- Autor Doru Pop (Cărți)
- Alte articole ale profesorului Doru Pop în Jurnalul Bucureștiului
Interviu exceptional–Prof. Thomas Csinta
Matematician • Om de știință • Filosof • Jurnalist
„Ordine, haos și conștiință–despre om şi algoritm”.
Prof. Thomas Csinta este matematician, specialist în problematici internaționale și dezvoltare academică transfrontalieră. A activat în multiple instituții de învățământ superior din Europa și din spațiul francofon, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale la consolidarea parteneriatelor universitare internaționale. Pe lângă activitatea sa didactică, este și un prolific autor, consultant educațional și promotor al inovării în învățământul superior. Stilul său riguros, dar deschis, și abordarea sa inter-disciplinară l-au transformat într-un mentor pentru numeroși studenți și colegi de breaslă. Un nume rar în spațiul public românesc și internațional, Prof. Thomas Csinta este una dintre acele minți care refuză să fie încadrate într-un singur domeniu. Matematician de formație, specialist în sisteme complexe aplicate fenomenelor socio-judiciare, filosof al științei și jurnalist cu viziune critică, profesorul Thomas Csinta propune o perspectivă originală asupra lumii contemporane–o lume în care matematica, gândirea morală și conștiința civică sunt chemate să răspundă provocărilor erei algoritmilor și inteligenței artificiale. Un interviu profund, în care:
- Matematica devine o hartă a vieții spirituale
- Filosofia întâlnește teoria haosului
- Justiția este analizată ca fenomen emergent în rețele sociale
- Inteligența artificială este interogată dincolo de mit și fascinație
- Lectura apare ca ultimă formă de libertate și rezistență a conștiinței
- Interviul este parte din seria unor proiecte editoriale dedicate celor care gândesc în profunzime, dincolo de zgomotul vremii
- Un dialog-eveniment pentru toți cei preocupați de sens, cunoaștere și umanitate
- Data: 26 iulie 2025/ora: 18h (ora României)
- Platforma Google Meet
- Moderator: Anca Cheaito
Ne exprimăm profunda recunoștință și aleasa admirație față de domnul profesor Thomas Csinta pentru onoarea de a fi fost alături de noi în cadrul acestui interviu excepțional. Prin claritatea gândirii, finețea analizei și deschiderea către dialog autentic, ați oferit nu doar răspunsuri, ci ferestre către înțelegere, punți între știință și umanitate, între matematică și conștiință, între haosul lumii și ordinea interioară. Vă mulțumim pentru profunzimea ideilor și pentru curajul de a gândi dincolo de convenții. Prezența dumneavoastră a fost o adevărată onoare și o inspirație. Cu considerație și recunoștință
Mulțumiri Prof. Dr. Thomas Csinta
Interviu excepțional – Profesorul Thomas Csinta
Lansarea canalului de televiziune M+Tv International
Bonjour M+Tv,
Sunt Thomas CSINTA, profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe socio–judiciare și director științific al CUFR R&D (Centrul universitar de formare, cercetare și dezvoltare de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii) sau la Conférence des Grandes Ecoles, cum spunem noi.
Vă transmit salutările mele din Diaspora română de la Paris, în primul rând, colegului și prietenului meu Petru Frăsilă, directorul postului de Televiziune M+Tv, care împreună cu echipa sa urmează să lanseze filiala internațională a acestuia Canalul M+Tv International în cadrul Conferinței Diasporei de la Iași între 6-7 august intitulată „Interferențe culturale & educație”, dar și celorlați colegi care au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, la realizarea acestui proiect. Activita noastră aici se desfășoară în două mari direcții importante, care de altfel, sunt complementare și corelate organic.
- Prima reprezintă pregătirea candidaților români cu abililități intelectuale înalte din instituțiile universitare românești pentru sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii (Les Grandes Ecoles) în toate cele 3 cicluri universitare (Ciclu 1– Classe Prépa, Ciclul 2–Școala de înalte Studii/Grande Ecole, Ciclul 3–Școala Doctorală) care domină înățământul universitar de masă francez de tip LMD de sute de ani. Cu cei peste 1.500 de tineri (studenți) capabili de performanță admiși la concursurile de admitere (în peste 2 decenii) CUFR R&D a devenit, astfel, un important generator al unei diaspore românești de elită din Franța, și care, astăzi, prin rolul său important pe care îl deține în cadul societății civile contribuie la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze.
- În ceea ce privește a doua direcție, prin intermediul serviciului internațional de investigații criminale al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural–educațională cu caracter academic franco– română și de cercetare în științe socio–judiciare a CUFR R&D, a cărei director și redactor șef sunt) în parteneriat cu Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora (a cărei președinte de onoare sunt, având președinte–fondator pe Cătălin Asavinei, consilier penitenciar, de integrare socială și probațiune), Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite (a cărei atașat de presă sunt de peste două decenii, având președinte fondator pe Prof. univ. dr. Florentin Scalețchi) și în sfârșit, UZPR cu filiala Iași–Modova (în al cărei colegiu director și consiliu științific, în calitate de membru, îndeplinesc totodată și funcția, care mă onorează, de președinte al Subfilialei franceze de la Paris, având președinte pe Col. (r). Grigore Radoslavescu) este orientată și concentrată, în exclusivitate, în soluționarea unor dosare criminale de mare anvergură în care compatrioți de-ai noștri români din diaspora sunt încarcerați în arest preventiv și urmează a fi judecați în procedura juridică criminală de către Curțile cu Jurați ale TJP (Tribunalul Judiciar Paris) unde sunt atașat permanent (de presă) din partea OADO începând cu acest deceniu.
În sfârșit, corelarea celor două direcții are loc prin furnizarea de subiecte de teze de doctorat și de cercetare în domeniul socio–judiciar instituției cu caracter academic CUFR R&D de către Serviciul Internațional de Investigații Crimiale al Jurnalului Bucureștiului, în cadrul căreia, pentru rezultatele de excepție obținute, am fost distins cu Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și sunt propus în 2028 pentru Marele Premiu ONU (acordat la fiecare 5 ani), echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului. În încheiere, precizez faptul că în era noastră a transnaționalismului, în contextul mobilității academice românești tot mai active, cred că pentru profesori, cercetători și studenți din diaspora, postul de televiziune M+Tv International nu va fi doar un instrument de informare, dar și o continuitate spirituală cu spațiul cultural românesc.
