Acasă Recenzii filme/carti Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj...

Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca: „Un delir de francofilie”

Curierul francez (The French Dispatch), care rulează la București și la Cluj în cadrul Festivalului Filmului American Independent, este un film comic și tonic, cu accente tragice și cu o complexitate greu de gestionat la o primă vizionare.

Filmul are mai multe elemente comune cu toate celelalte producții ale acestui regizor american crescut și format în Texas. Atmosfera și structura narativă seamănă cu The Grand Budapest Hotel (2014), stilul parodic e similar cu cel din The Life Aquatic with Steve Zissou (2004), iar modul narativ și comicul dulce-amărui îl apropie de The Royal Tenenbaums (2001). Cu acest film, însă, Wes Anderson a ajuns la o maturitate estetică și regizorală totală.

Nu toți spectatorii gustă stilul lui Wes Anderson, definit de către unii critici drept metamodern, tocmai pentru că depășește abordările postmoderne, păstrând o doză de modernism în abordare, un fel de formalism care dă stabilitate structurii. Deși folosește și el extensiv tehnicile narațiunii meta-cinematografice, pastișizarea și fragmentarea, acestea dobândesc o nouă dimensiune construind un fel de „realitate exagerată” în care artificialitatea și excesul de semnificații devine benefice. Kim Wilkins numește acest stil „cinemaul excentric american” (American Eccentric Cinema), ca mod de a face filme ce include autori precum Charlie Kaufman sau Spike Jonze. Ei depășesc cinismul din cinemaul postmodern și aduc o doză de introspecție și nostalgie care nu e niciodată abrazivă. Spre deosebire de ironia postmodernă, detașată și adeseori brutală, abordarea metamodernă nu este niciodată altceva decât o pastișă caldă, un surâs binevoitor și uneori chiar trist. Nu e întâmplător că tot în Texas, unde a crescut și Wes Anderson, a apărut curentul muzical numit „New Sincerity” (Noua sinceritate). Dimpotrivă, regizorul folosește instrumentele deconstrucției de semnificații cu un fel de candoare tandră față de subiect, iar adeseori chiar cu o auto-ironie nedisimulată. Așa este de exemplu trimiterea directă la schemele sale vizuale din „The Life Aquatic”, avionul din Curierul francez (The French Dispatch) seamănă perfect cu submarinul din filmul anterior.

Stilul lui Wes Anderson e deja recognoscibil, ca și picturile care sunt „rembradești”, pentru că mizanscenele sale sunt „andersonești”, nu doar pentru că sunt construite cu grijă, dar și pentru că au o funcție narativă, nu sunt gratuite. Chiar de la început, când vedem sediul revistei, descoperim natura labirintică a redacției publicației americane din Franța, care aduce cu desenele lui Escher și suntem introduși în acest fel de a povesti tipic pentru narațiunea metamodernă. Filmul e fragmentat în trei episoade, fiecare fiind un reportaj scris de către unul dintre ziariștii de la Curierul francez (de aici titlul The French Dispatch), o revistă înființată de un american excentric din Kansas care ajunge în Franța în vacanță și se mută acolo. Nu numai că orășelul din Franța în care au loc toate acțiunile se numește „Ennui-sur-Blasé” (adică Plictiseală pe Blazare), iar cafeneaua unde se adună rebelii se cheamă (Le Sans Blague, adică Fără glume) dar trimiterile la cultura franceză sunt nenumărate, ascunse în mici referințe amuzante sau în glume prietenoase. Această viziune sarcastică asupra culturii și lumii franceze era deja evidentă în „The Life Aquatic”, unde personajul era o pastișă explicită a lui Jacques-Yves Cousteau, dar aici e ironia culturală e amplificată. De la trimiterile la noul val francez la parodierea filmelor polițiste tipice numite „polar”, întreaga poveste se transformă într-un fel de declarație de dragoste amuzantă și amuzată la adresa Franței.

Mereu umorul lui Wes Anderson este tangențial, fiecare scenă este doldora de ironii la adresa cuiva sau poartă o subtilă referință satirică la ceva. În prima poveste personajul principal e un pictor nebun, numit Moses Rosenthaler, care seamănă cu Manet și care pictează într-un fel de abstracționism aberant. Întreaga secțiune devine o satiră la adresa artei moderne, a modului de promovare a valorii, iar episodul culminează sarcastic când care o iubitoare de artă din Kansas cumpără un întreg zid dintr-o închisoare franceză pe care îl amplasează într-o galerie de artă amplasată în mijlocul unui lan de porumb. Și episodul 2, intitulat „Revizuirea unui Manifest”, are trimiteri explicite la revoltele din Parisul celebrului an 68, unul dintre personaje, chiar șeful rebeliunii studențești se numește Zeffirelli, iar prietena lui Juliette pare scoasă din „La Chinoise” a lui Jean-Luc Godard, în vreme ce muzica are tonuri din Georges Brassens sau Serge Gainsbourg.

Serge Gainsbourg
Distribuția filmului este și ea impecabilă, de la Bill Murray, care joacă în aproape toate filmele lui Wes Anderson, la Benicio del Toro, care este pictorul nebun îndrăgostit de gardiana lui care îi servește drept model, jucată de Léa Seydoux.
Mai este triunghiul amoros compus din personajele lui Timothée Chalamet, Frances McDormand și Lyna Khoudri, dar mai apar și Adrien Brody, Anjelica Huston, Christoph Waltz, Edward Norton și Owen Wilson în roluri episodice.
De fapt tot filmul este construit ca o serie referințe intertextuale, într-un labirint de semnificații și referințe, un imens joc de-a descifrarea trimiterilor culturale.
O serie de reportaje de presă scrisă sunt transformate în film, devin lecții de istoria artei, sunt amestecate cu teatrul, apoi se metamorfozează în desene animate, care glisează într-un joc video, fiind întrerupte de un program de televiziune, toate realizate ca niște picturi clasice ori fotografii de epocă. 
Melanjul acestor moduri exprimare nu este confuz, deși este însoțit de un melanj al modurilor de adresare și al formatelor vizuale.
În mod natural filmul lui Wes Anderson trece de la formatul clasic de televiziune (și al filmelor vechi) la formatul larg și panoramic, iar imaginile alb-negru se intersectează cu cele color, într-un dialog continuu, între imaginile superbe și diverse texte, paginări și corecturi ale revistei fictive, tot felul de intervenții non-cinematografice.
Wes Anderson, care este azi unul dintre puținii cineaști care mai filmează pe peliculă, și-a dezvoltat propriul mod de a face cinema, iar The French Dispatch reprezintă cea mai bună dovadă că filmul mai are resursele necesare pentru a supraviețui și pentru a ne ajuta și pe noi, spectatorii, să supraviețuim într-o lume tot mai incongruentă.

Notă. Doru Pop este profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj.
Master în Jurnalism și Comunicare de la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, în 2002, și un Doctorat în Filosofie obținut la Universitatea Babeș-Bolyai în 2003, susținând o teză despre filosofia culturii vizuale.
A fost bursier Fulbright și Ron Brown în 1995-96 respectiv 2000, și a predat cursuri de film românesc și european la Bard College din New York în 2012 și visiting professor la Universitatea Columbus, Georgia în 2017. Cea mai recentă carte este Romanian New Wave Cinema (McFarland, 2014).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.