Viktor Orbán a declarat la școala de vară de la Tușnad că ungurii nu vor să fie o „rasă mixtă” și nici un „grup multietnic”. Numai că dovezile indubitabile produse de studiile genetice arată că maghiarii sunt deja un melanj rasial. Dincolo de fanteziile propagandistice ale celor care susțin că toți ungurii de azi ar fi descendenții maghiarilor lui Árpád (n.r. primul conducător al Ungariei, liderul triburilor maghiare și fondatorul dinastiei arpadiene, fiul marelui principe/nagyfejedelem Álmos, liderul triburilor maghiare) ceea ce a dus la aberații cum este decizia actualei conduceri orbaniste care a cerut chiar statut de observator la Organizația Statelor Turcice încă din 2014, arheogenetica demonstrează indubitabil că maghiarii de azi sunt un amestec de populații. Dacă se uită la profilul genetic al maghiarilor de azi, ei sunt mai degrabă un amestec similar cu cel al vecinilor lor austrieci și chiar români.
Studiul realizat de András Bíró și colegii săi în 2015 a arătat clar că haplotipurile specifice Asiei centrale reprezintă în rândul maghiarilor de azi între 5 și 7.4 procente, iar între unguri și finlandezi nu există aproape nicio legătură genetică. De fapt cercetările arată că 32% din populația masculină a Ungariei face parte din grupul R1a, adică nu sunt fino-ugrici, ci un amestec de popoare balcanice.
Și mai relevante sunt datele obținute în 2018 de echipa condusă de Judit Olasz, care a analizat ADN-ul regelui Béla III al Ungariei. Unul dintre cei mai importanți regi maghiari dovedindu-se a fi descendent, pe parte paternă, a subcladei numită R1a, iar pe parte maternă făcea parte din haplogrupul mitocondrial H1b. Și normal, pentru că Eufrosina din Kiev, care era cumnată a regelui Eric al II-lea al Danemarcei, și a lui Knud Lavard, rege al Obodriților, mama lui Béla, era descendentă a lui Rurik, deci vikingă. Tatăl lui Béla III, Géza al II-lea al Ungariei, era fiul unei prințese sârboaice, pe nume Jelena (llona), la rândul ei descendentă a prințesei bizantine Anna Diogenissa. Simplu spus, cel mai probabil că unul din marii regi maghiari era blond, cu ochi albaștri și un amestec de rase și etnii.
Nota redacției. În genetica umană, haplogroup R1a, ca subgrup al haplogroup R, este un haplogroup al cromozomului Y . În prezent, se găsește cel mai mult în Asia Centrală și de Vest, India și populațiile slave din Europa de Est. Se crede că originea sa este Eurasia acum cel puțin 20.000 de ani. Împărțirea R1a (M420) ar data de la aproximativ 22.000 la 25.000 de ani în urmă, momentul ultimului maxim glaciar. Un amplu studiu din 2014 realizat de Peter A. Underhill, folosind 16.244 de persoane din peste 126 de populații din Eurasia, a concluzionat că există dovezi convingătoare că primele episoade de diversificare a haplogrupului R1a au avut loc în jurul Iranului actual. Cu toate acestea, cele mai vechi exemplare de ADN studiate au arătat cel mai vechi exemplu de R1a în timpul mezoliticului în rândul vânătorilor-culegători din est și cel mai vechi caz de R * în nordul eurasiaticilor din paleoliticul superior, ai cărui vânătorii-culegătorii din est își derivă în principal strămoșii. Niciun exemplu al acestor mostre timpurii de R1a nu a fost găsit până în prezent în Iran. Deși R1a este cel mai frecvent haplogrup al cromozomului Y în rândul populațiilor care vorbesc o mare varietate de limbi, cum ar fi limbile slave, indo-iraniană, dravidiană, turcă și finugrică, întrebarea originilor lui R1a este relevantă pentru dezbaterile în curs privind regiunea inițială a popoarelor vorbitoare indo-europene și poate fi, de asemenea, relevantă pentru originile civilizației Indus Valley. R1a prezintă o corelație puternică cu limbile indo-europene din Asia de Sud și de Vest și Europa Centrală și de Est, fiind cea mai răspândită în Europa de Est, Asia de Vest, Asia de Sud și Asia centrală. În Europa, Z282 este deosebit de răspândit, în timp ce în Asia domină Z93. Legătura dintre YDNA R-M17 și răspândirea limbilor indo-europene a fost observată de T. Zerjal și colegii săi în 1999.
Haplogroup H este o haplogroup a genomului mitocondrial in geneticii umane. Este deosebit de răspândit în Europa, unde se spune că 40% dintre locuitori au mitocondrii de acest tip, dar se găsește în toată Mediterana și în Caucaz, cu împingeri de-a lungul Africii de Est și spre Asia Centrală. Există diferite subhaplogrupuri de H. Istoria sa pare să fie legată de cea a haplogrupului R1b, un haplogrup al cromozomului Y despre care se crede că a apărut cu peste 20.000 de ani în urmă. Într-adevăr, zonele lor de distribuție sunt destul de similare. Se crede că clada își are originea în Asia de Sud-Vest cu aproximativ 20.000 până la 25.000 de ani în urmă. S-a dezvoltat pentru prima dată în nordul Orientului Apropiat și în Caucazul de Sud între 33.000 și 26.000 de ani în urmă, iar migrațiile ulterioare din Peninsula Iberică sugerează că clada a ajuns în Europa înainte de maximul ultimei epoci glaciare, cu aproape mai mult de 20.000 până la 25.000 de ani în urmă. Haplogrupul s-a răspândit și în părți din Africa, Siberia și Asia interioară. Astăzi, aproximativ 40% din toate liniile materne din Europa aparțin haplogrupului H. Prezent în mod special pe țărmul atlantic al Europei (până la 50% din populație printre basci în special), precum și în Sardinia și în sudul peninsulei scandinave, se extinde totuși până în Maghreb și în Europa de Est, deși o măsură mai mică (în jur de 10%). Napoleon I (Bonaparte), împăratul francezilor (1769-1821) și regina Victoria sunt purtători ai acestui profil genetic.
Modelele filogeografice ale subhaplogrupurilor H1 și H3 seamănă foarte mult cu cele ale haplogrupului V. Filogenia în formă de stea, distribuția geografică și vârsta aproximativă a celor trei clade sugerează că toți au participat la o expansiune majoră de la sud-vest la nord-estul Europei cu aproximativ 12.000 până la 14.000 de ani. în urmă. H1 și H3 reprezintă aproximativ 65% din liniile de haplogrup H din Peninsula Iberică, aproximativ 46% în nord-vest, aproximativ 27% în țările din Europa Centrală și de Est și în jur de 5% până la 15% în Orientul Apropiat și în Caucaz, apoi la zero în Golful. Aceste două sub-clade ar fi astfel asociate cu expansiunea magdaleniană din sud-vestul Europei acum aproximativ 13.000 de ani.
Subcladele H1 și H3 ale Haplogroup H (2706, 7028) au fost studiate mult mai mult decât celelalte. H1 (3010) cuprinde o fracțiune semnificativă din liniile și vârfurile ADN-mt din Europa de Vest în rândul bascilor contemporani (27,8%). Clada este prezentă și la frecvențe înalte în alte părți ale peninsulei iberice și din Maghreb. Frecvența haplogrupurilor este peste 10% în multe alte regiuni ale Europei (Franța, Sardinia, Insulele Britanice, Alpi, părți mari din Europa de Est) și depășește 5% în cea mai mare parte a continentului. Subgrupul său H1b este cel mai răspândit în estul Europei și în nord-vestul Siberiei.
Notă. Articolele profesorului Doru Pop în Jurnalul Bucureştiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
