Acasă Reportaj Réunion, l’île aux sensations

Réunion, l’île aux sensations

363
0

Insula Réunion, pierdută în imensitatea Oceanului Indian…ca s-o gășiți pe harta căutați că reper apropiat insula Mauritius, mult mai celebra din punct de vedere turistic pentru plajele sale tip  “carte poștală” sau, mai bine, Madagascarul pe care nu-l puteți rată prin mărimea suprafeței sale comparabile cu cea a Franței, a cărei colonie a și fost de altfel!

Paris-St Denis călătorie de aprox 12 ore cu avionul, “vol de nuit”, dar dincolo de oboseală inerentă, plăcută…De altfel  la plecare oboseală mi-e întotdeauna disipată de excitantele perspective ale vacanței , noutatea , necunoscutul acționează asupra-mi că o super doză de cofeină! Mai triste sunt întoarcerile, căci părăsesc un loc unde nu mă voi mai întoarce probabil niciodată… “Partir c’est mourir un peu …

Dar să revenim la Boingul nostru! (între noi fie spus habar n-am care era tipul aparatului!). Datorită lipsei de organizare specifice companiei în cauza-care între timp a și falimentat-și faptului că nu m-am îmbulzit la  îmbarcare să-mi ocup locul de la “touriste classe”- lipseau se pare locuri- m-am trezit instalată la “première classe” cu șampanie franțuzească și tot felul de delicatese!! Vecinul meu de scaun era un tânar în aceeași situație cu mine și cu care am simpatizat din prima clipă, datorită acestei mici complicități! Pleca să se imbarcheze, odată ajuns la destinație, pe un vas ce făcea cercetări oceanografice, culmea, că să-și satisfacă stagiul militar! Am pălăvrăgit multă vreme  în noapte, că în cele din urmă mititelul să adoarmă aproape cu capul pe umărul meu! Mai că mi-a părut rău  că imediat după aterizare trebuia să se prezinte pentru îmbarcarea pe vas!!                                                                     

Saint Denis, aterizare matinală, căldură tropicală și multă, multă lumina…sar în primul autocar care merge la Saint Pierre, pe coasta sudică că să-mi văd întâi prietenii, pe Eric și pe Sylvie, instalați de nu prea multă vreme aici! El francez get-beget, ea  reunioneza de origine malgașă și foarte ocupați cu “pepiniera” lor: Sylvie aștepta deja al treilea copil la scurt interval după al doilea, nu  pierdeau timpul că alțîi! Inchiriaseră o casă drăguță, în curte un bananier și un batrân avocado își rumeneau leneș fructele la soare, copiii erau frumoși, dar ei nu mai păreau la fel de îndrăgostiți că pe vremea când ii cunoscusem eu în Franța…   

Seara, după masă, stând îndelung de vorba, Eric îmi spunea că s-a obișnuit de minune cu stilul de viață “coule” local și nu se mai vede deloc trăind în ritmul trepidant al metropolei, dar pe o insula mică, după ce ai străbătut-o în lung și lat, sfârsesti prin a te simți prizonier…Speolog amator și alpinist pasionat visa  să plece  să trăiască o vreme în Tanzania, țară lui Kilimandjaro. Totuși, după ceva timp  am primit de la ei o vedere din Franța unde reveniseră probabil pt a da copiilor lor cele mai mari șanse de reușită școlară …               Astfel stând lucrurile, mi-am  lăsat prietenii  preocupărilor lor cotidiene și am început cutreierarea insulei în solitar, neputând profită nici măcar de mășînă pe care erau dispuși să mi-o pună la dispoziție, căci fiind fără șofer…am refuzat-o, ceea ce s-a dovedit a-mi fi aproape fatal: pe insula nu existau mijloace de transport în comun pt multe din punctele ei de atracție! În plus, am fost pusă în garda că destul de recent o turista germană la fel de “temerară”  sau inconștiență (?) fusese asasinată de un psihopat autohton. Într-adevăr, pericolul nu putea veni decât din partea lor, a oamenilor, căci de pe insula lipsesc cu desavârsire  marile animalele de pradă. În privința tigrilor sau panterelor puteam să stau liniștită!! În primele zile, alertată fiind de aceste zvonuri, am încercat chiar să găsesc grupuri ce plecau în drumeție, rugându-l pe chelnerul care mă servea seară la restaurant să-mi prezinte eventuali drumeți cărora să mă alătur a două zi, însă în mod curios nimeni nu pleca nicăieri…Nu mi-au scăpat de altfel privirile oarecum intrigate a celor din grupurile cu care mă intersectăm pe poteci uneori;  îmi amintesc că într-o seară, ajungând  la un refugiu în Salazie, grupul de turiști care tocmai lua masă m-a primit cu răceală, normal, păream destul de bizară, umblând așa, de una singură pe coclauri la căderea nopții! sau cel puțîn așa mi s-a părut mie…Dimineața, devreme, în dormitorul comun cu paturi suprapuse m-au trezit chiote de groază! Un feroce prădător își făcuse deja apariția : un șoarece foarte  speriat și zăpăcit alerga disperat prin încăpere semănând panică printre  cucoanele de la parter.

Puțin mi pasă, eu eram la etaj!        

Ar fînsă  timpul să va descriu insula, de fapt marea mai întâi, aceeași mare pe care navigau odată corăbiile cu pânze încărcate cu mirodenii…Sălbatică ,maiestuoasă! Valuri cu coame de spumă lovesc cu furie coastele, surprinzătoare prin violență lor pt cei ce și-au făcut dint-o insula tropicală imaginea unui loc calm, chiar…adormit sub căldură copleșitoare.(Trebuie să va spun cu această ocazie, climatul tropical da aici este ușor suportabil, altitudinea și insularitatea temperandu-i ardorile)

Plajele cele mai frumoase situate pe cordonul litoral  vestic și  chiar și cel estic ramân totuși înguste, cu un nisip de multe ori cenușiu-vezi  originea vulcanică.a insulei. Pe o mare lungime a coastelor nu poate fi vorba de scăldat, marea e prea agitată, iar plajele fac loc unor impresionante semețe faleze cu preponderență în Sudul sălbatic.  Dincolo de albastrul coastelor, în  centrul caracterizat printr-un relief destul de înalt, domnește verdele pădurii.   A nu  o vizită ar  fi a-i aduce un mare afront!  Vegetația e luxuriantă cu ferigi arborescente de zece metri înălțime, orhidee suspendate în curonamentul arborilor, liane și o flora densă, amalgamată, specifică pădurii de lemn colorat. Abundență râurilor care rămân adesea invizibile trecătorului ce nu știe să le descopere, cu bazine și cascade romantice sau vertiginoase, toate merită văzute. Devine imperativ să evadezi, să te smulgi lancezelii litoralului și să pleci în explorare pe drumurile ce șerpuiesc printre plantațiile de trestie de zahăr, legume sau mușcate, că apoi să intri în pădure… iată câteva rânduri extrase și traduse  liber, dintr-un ghid local.

Variată și intensă, insula are în centrul ei trei “căldări” create prin prăbușirea vulcanilor acum câteva sute de mii de ani : Cilaos,  Salazie și Mafate.   Încastrat practic între cele mai înalte două vîrfuri: Piton  des Neiges (3069m) și Bénare (2896m) Cilaos, cu un pronunțat caracter sălbatic a servit mult  timp de refugiu negrilor “maro” care fugeau de sclavie. Pentru a ajunge la Cilaos ai de mers cam o ora cu mășînă pe un drum extrem de sinuos, mărginit de înfricoșătoare faleze prăpăstioase! Opt ani au fost necesari construirii lui la începutul secolului trecut. Șoferul autobuzului  în care, mi se părea acum, avusem inconștiență să mă îmbarc, conducea în draci, cu o viteză halucinantă! Dumnealui era cică obișnuit cu drumul -chestie de rutină!! Eu însă m-am făcut mică de tot, mi-am luat pastilă de rău de mare-altfel aș fi murit până la destinație!-și m-am alungit pe scaunul de alături, să nu mai văd barem nimic…În cele din urmă, minune, am ajuns teferi !! Am ajuns într-un adevărat oraș de vilegiatură cu apele sale termale  bicarbonate ieșind din pamânt la temperatura ideală pentru a face o baie. Seara am tras la o pensiune gen turism rural cu o gazdă foarte drăguță și primitoare care ne-a servit la cină-mie și unui ghid din metropolă în criză de turiști, dar deloc deprimat-un copios  “ragoût de porc aux lentilles” (un fel de tocăniță din carne de porc cu garnitură de linte) Înafara de linte, o altă legumă foarte răspândită și consumată pe insula este “le chouchou” un fel de dovlecel care crește într-o zi cât alții în șapte, precum Făt-Frumos, oarecum insipid, dar ieftin și foarte popular- l-am întâlnit și la amerindieni. Între noi fie spus, bucătăria nu mi s-a părut în general variată și făcută cu prea multă fantezie, dar poate că astfel de răsfățuri nu sunt rezervate turiștilor de rând.

Din Cilaos se poate pleca spre batrânul vulcan stins de mii și mii de ani, Piton des Neiges. Impresionant prin cei 3000m  altitudine , inconturnabil pt cei ce iubesc asccensiunea și nu numai. Cei grăbiți sau leneși-dar cu bani- pot fi depuși chiar în vârf de un elicopter pentru a admira o panorama ce, s-ar părea, îți taie răsuflarea! Nu am ajuns acolo nefacând parte din nici una din cele două categorii. Vorbind serios nu era de mers de una singură “à pied“! 

Dacă Cilaos este cea mai urbaniza din “căldări”, Salazie, platou mângâiat de alizee, e cea mai verde. Fermecătoare  Salazie cu pădurea ei de la Belouve!  Pădure batrâna, uscată și tăcută, parcă împietrită , cu trunchiuri contorsionate acoperite cu un strat gros de mușchi, cu  rădăcini aeriene și liane încolăcite în jurul  copacilor că niște varcolaci…ceva inefabil mă tulbură, eram parcă într-o lume fantastică, ireală, lipseau doar spiritele pădurii, zâne, ștrumfi sau duhuri rele…și nu m-ar fi mirat într-atât dacă o astfel de creatură ar fi apărut de după vreun trunchi noduros…

Tot în Salazie,în ultima zi, dimineață, la plecarea din Grand Ilet m-a lovit parfumul îmbătător… aerul era atât de încărcat de odorante efluvii  vegetale, incât, burgul acela din Salazie a rămas pt mine cel mai înmiresmat loc din lume!! Păcât însă că oamenii păreau plictisiți și obosiți, chiar deznădăjduiți…o! “tristes tropiques”, parfumul acela minunat nu mai exaltă pe nimeni înafara de mine.

La gazdă unde trăsesem peste noapte, afară, la colțul cochetei case de oaspeți, atârna o colivie cu o pasăre cântatoare, crimă impardonabilă de egoism și lipsa de simțire omenească, agravată cu atât mai mult de prezența unei naturi atât de generoase…

Pe cărările incâlcite ale insulei puteai vedea cale, mușcate și alte plante decorative atât de familiare în vazele și ghivecele copilăriei mele crescând cu frenezie și exuberanța  în plină natură sălbatică. Dimensiunile lor generoase arătau  că aici erau la ele acasă și că exemplarele aclimatizate la latitudinile noastre nu erau decât niște replici cam pipernicite.

Merită poate pomenită intâlnirea mea neașteptată pe una din aceste cărări cu un  foarte demn și rezervat reprezentant al faunei locale… un cameleon. Stând că împietrit pe un grilaj de pe marginea potecii mă pivea cu o perfectă stapânire de sine reptiliană, cu sânge rece la propriu și la figurat, neparând câtusi de puțîn tulburat de nerușinată  insistență cu care mă holbam la el. Singură mișcarea ochiului sau periscopic trăda o oarecare curiozitate față de bizară creatură care i se “băgase sub nas”! Nu mă mai săturăm să  privesc cum pielea lui vira de la verde crud cu nuanțe de galben citron și albastru azuriu la  un roz cu sclipiri portocalii și așa mai departe trecând practic prin tot spectrul culorilor că un caleidoscop. Pielea, mai bine zis învelișul sau, avea o textura uimitoare, ce amintea ouăle de Paști îmbrăcate în mărgele, credeți-mă! După un “face à face” care a durat câteva minute bune și terminat fără ostilități, i-am spus adio…Exuberanța vegetală!! Ea m-a făcut să alerg mai mult decât oriunde prin umbroasele grădinile botanice unde făceai cunoștință, după atâtia ani de consumație nesățioasă cu arborele de cafea, de piper sau scorțișoară …și de cuișoare , plantă de ceai sau vanilia*(care trebuie să știți, este de fapt o orhidee)…Se cuvenea să le aduc în sfârsit un cuvios omagiu pt multiplă lor paleta de savori oferite papilelor noastre gustative! În fine, plante cu nume de rezonanță: ylang-ylang, eucaliptus, frangipani sau …“plante care au un suflet”, după spusele vrăjitorilor…Tot aici am înțeles semnificația numelui  “fleur de la passion”-văzută pentru prima oară în ghiveciul străbunicii mele, Eufrosina- care simbolizează pasiunea pentru Crist și tot aici am gustat încă o dată din fructul cu același nume-“fruit de la passion”, maracudja -adevărată chintesența a aromelor exotice…Că să nu mai vorbesc de suculentul ananas…ah! îmi lasă gură apă..numai când îmi amintesc…

Dar ar trebui poate să mă opresc din acest delir vegetal…

Nu v-am vorbit deloc de vulcanul activ al insulei, cel cu nume atât de sugestiv, Piton de la Fournaise ,“cu cratere și caldeire, cu decorul lunar, dezolant al marii de lavă neagră, că o spumoasă dantelă împietrită“ …vezi din nou ghidul local- ratat din lipsa de timp dar și din inconveniente practice.  Impardonabil, veți spune! Cei doi pitoni i-am sacrificat insulei Mauritius aflată cam la o jumătate de ora cu avionul. Într-adevăr, minunatele plaje din nord, laguna turqoise, nisipul auriu arătau exact că imaginile din cataloagele de publicitate ale agențiilor turistice…parcă prea edenic!                Zi de leneveală petrecută în acest răi terestru, dar nu foarte autentic și o noapte în care am dormit singură într-o vila cu spațioase camere goale- pândita înainte de culcare  pe la ferestrele fără perdele,  cu râsete și chicoteli de către niște mici diavoli locali, probabil – nu era încă plin sezon.

A doua zi, am plecat să descopăr  “l’envers du decor”, adevărată Mauritius, pe care  majoritatea turiștilor o ignoră cu indiferență. A ieși din “rezervație”, din perimetrul lor de siguranță, nu prezintă pt ei prea mare interes. Am făcut traversarea insulei cu un autobuz local. Contrastul dintre nordul înțesat cu luxoase complexe turistice și restul insulei unde nivelul de viață este cu mult sub cel de la Réunion -care să nu uităm, e un departament francez -te face repede să înțelegi că de uriașele sume provenite din turism nu profită decât o slabă minoritate și, evident, investitorii străini…

Seară am tras la un fel de pensiune. Nu-mi amintesc ce am mâncat la cină, un curry probabil, dar atmosfera era învăluitoare… Mi-a rămas în minte sufrageria aceea spațioasă unde eram așezată singură la masă…stăpână casei, o femeie care nu părea deloc pusă pe vorba,  s-a eclipsat imediat după ce mi-a adus mâncarea…îmi parveneau triluri de păsări aflate probabil într-o colivie și voci estompate, se părea că cei de-ai casei se fereau de mine cu discreție și sfiiciune, să nu deranjeze oaspetele…Mie însă mi-ar fi plăcut să-i văd, să întru pt o clipă în intimitatea lor…Ambianța aceea de casă indiana mi-a amintit de filmul “Papaia verde” cu toate că acolo se evocă o naivă  Asie de sud est…și asta nu din intâmplare. Într-adevăr,este interesant de observat cum întinderea marilor și oceanelor nu separă uneori civilizațiile, așa cum ne-am putea aștepta…Aici , în  insula Mauritius, nu chiar atât de departe de Africa, regăseam multe elemente caracteristice unei țări că Sri-Lanka și, iată, chiar și Asiei de sud est, toate scăldate de apele Oceanului Indian. La fel și în unele țări din bazinul mediteranian: în Tunisia, Sicilia sau insulele grecești poți admira casele acelea albe, incredibil de albe în lumina intens albastră și, în contrast cu ele, femei batrâne îmbrăcate în negru, uscate de o viață aspră cu ascunse și stapânite suferințe într-o lume deloc egalitară vis à vis de sexul așa zis slab…A două zi, din nou capitală, Port Louis, în vederea intoarceriii în Réunion: plină de forfota pestriță; m-am infiltrat prin populația ei de tip indian, mi se aruncau priviri curioase..un tânar tuciuriu a avut curajul să între în vorba cu mine pe stradă, am intrat undeva să mâncam împreună,  împărțind o uriașă porție de spagheti cu sos de soia, facând schimb de impresii despre lumile noastre diferite…și ei visează să plece undeva în Europa sau America, sinonime ale bogăției, fascinați de albi și prin faptul că ei îi cred pe toți mai mult sau mai puțîn bogați. Chiar am citit, de exemplu, că la începutul colonizării africanii nu-și puteau închipui că un alb poate fi sărac!

Apropo de oameni profit pt a va vorbi acum, măcar puțîn, despre reunionezi, o populație amestecată, eterogenă  mai mult că oriunde și foarte colorată, cu adevărat colorată că piele și vestimentație! În mod evident, exuberanța culorilor din natură se regăsește și în îmbrăcăminte că o predispoziție pt plăcerea primară a simțurilor…Spre deosebire de modul nostru temperat de a ne îmbracă, chiar oarecum trist de când modă elegantului negru ne-a îndoliat pe toți, aici oamenii îndrăznesc să poarte culori țipătoare pe care de cele mai multe ori noi, temperatii, le considerăm de prost gust. Acolo unde natură îndrăznește, omul îndrăznește și el.Sub un cer gri oamenii sunt mai potoliți  în gesturi, elocință sau alte forme de exprimare, de manifestare, aici ei se stapânesc mai puțîn, fiind mai demonstrativi și extravertiti. Asta nu împiedică însă că malgasi, indieni, chinezi, negri, europeni, metiși și cred că am mai uitat din ei, să  trăiască aici în plină armonie , toleranță rasială și religioasă. Răscruce de culturi unde nu trebuie să te mire când vezi lânga o veche biserica un templu tamoul sau o moschee…Această populație crescânda într-un ritm la fel de entuziast că cel al vegetației luxuriante-s-ar părea că e contagios!!-pune deja probleme de suprapopulare unei insule de numai 2.500 km pătrați. Explozia demografică crează și probleme de șomaj, 50% din locuitori având sub 20 de ani! De aceea, majoritatea tinerilor se îndreaptă  plini de speranța spre piață de muncă a metropolei de unde vin de altfel și ajutoarele…

Cum va spuneam, oameni de treaba.Veți crede poate că idealizez, însă eu așa i-am văzut, căci așa mi s-au arătat. Iată un exemplu elocvent : într-una din zile, încărcată de bagaje căutăm o pensiune anume și din greșeală am intrat în curtea unei locuințe particulare, fiind înșelată de prezența unor panouri publicitare. M-am explicat, scuzându-mi confuzia. Înțelegând încurcătură mea, stapânul casei, un mulatru de 30-35 de ani, s-a îndreptat fără o vorba spre garaj, a scos mășînă și m-a condus la locul cu pricina situat la o distanță de câțiva km. Era un om mai degrabă tăcut, puțîn curios și ajungând la destinație-neștiind cum altfel să mă revanjez pt amabilitatea gestului sau-l-am invitat înăuntru, să-i ofer ceva de băut. Dar el a refuzat cu discreție și a dispărut…

Retur la St Denis care, alături de St Pierre-să nu uităm cuibușorul unde era întotdeauna un loc liber pt mine-au fost bazele de plecare spre expedițiile mele insulare! Relieful central muntos nefiind traversat de șosele erai întotdeauna obligat să conturnezi pe drumurile de pe coasta…Nivelul de viață destul de ridicat, plus turismul, fac că pe insula să existe număr impresionant de mășini, deci inevitabil circulație greoaie cu busoane la orele de vârf…După amiază în special, aveai impresia că toți reunionezii se urcă în mașini și fac în mod continuu, demențial, turul insulei!!                                                                       

După o ultima vizită la Eric și Sylvie, iminentă.plecării! Cele două mult prea scurte saptamâni de vacanță erau pe sfârșite…Zbor de întoarcere foarte obositor, chiar și motorul obosise, un vânt puternic ne “sficuise  față” toată noaptea că un contra curent, epuizând carburantul…escală forțată la Nisa pentru a face plinul…ajungând la Roissy,  picioarele-mi erau atât de umflate încât era cât pe ce să mă plimb prin aeroport desculță dacă nu aș fi  forțat la maximum pe încălțările mele cele mai cumsecade găsite undeva la fundul valizei …la ghișeul de îmbarcare cineva uitase o geantă, alertă la bombă…afară frigul și grîul parizian, oameni grăbiți și terni se întorceau de la slujba…

Eram aproape acasă…ramâneau patru ore de TGV (tren de mare viteză, 350-400km/h)…