Profeție, prorocire, prevestire, prezicere
Noțiunea de „profeție” se referă, în sens general, la ceea ce profețește cineva, folosită și cu sensul de „prorocire”, de „prevestire”, de „prezicere”. În cele ce urmează se prezintă sensul și conținutul noțiunii „profeție”, cu sinonimele sale „prorocire”, „prevestire” și „prezicere”, conform cu relatările din Biblie, din 2 Petru 1.21, Romani 12:6 și din 1 Corinteni 12:10, cu comentariile la acestea conținute în Biblie.
- 2 Petru 1.21: Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt.
- Nici o profeţie. Petru vorbeşte despre profeţie în general, nu de o anumită profeţie. În ce priveşte conceptul de profeţie, vezi comentariul de la Romani 12:6; 1 Corinteni 12:10.
- Prin voia omului. Adevărata profeţie este o revelaţie de la Dumnezeu. Iniţiativa este a Sa. El decide ce trebuie să fie descoperit şi ce trebuie să rămână ascuns. Fără inspiraţie de la Duhul Sfânt, omul nu este capabil să profetizeze – să vorbească din partea lui Dumnezeu–indiferent cât de mult şi-ar dori asta.
- Oamenii sfinți au vorbit de la Dumnezeu. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru exprimarea oamenii au vorbit de la Dumnezeu, adică oamenii care au fost inspiraţi de Duhul au transmis soliile pe care le-au primit de sus. Oamenii inspiraţi de Duhul Sfânt sunt sfinţi, oameni ai lui Dumnezeu. Indiferent de exprimarea adoptată, sensul este de fapt acelaşi.
- Mânaţi, mişcaţi: cu sensul că profeţii erau mânaţi de Duhul, aşa cum o corabie este mânată de un vânt. Ei erau cu totul sub puterea Sa.
- Romani 12:6: „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei să-l întrebuințeze după măsura credinței lui.”
Prin harul lui Dumnezeu, membrii bisericii creştine erau înzestraţi cu o largă diversitate de puteri spirituale pentru a face faţă la multele nevoi ale confraţilor lor credincioşi şi pentru ducerea Evangheliei la fiecare naţiune, limbă şi popor. Pavel dezvoltă subiectul acesta mai amănunţit în 1 Cor. 12 (vezi comentariul acolo). În Scriptură, termenul „Proorociei” se aplică la orice cuvânt inspirat şi nu e limitat la prevestirea de evenimente viitoare. Un profet poate vorbi despre trecut, prezent şi viitor (vezi Ex. 7,1; Luca 1,76.77; Fapte 15,32; 1 Cor. 14,3.24.25).
- 1 Corinteni 12:10: „altuia, puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor”
- Puterea să facă minuni. Ca în cazul darului tămăduirilor (vezi 1 Corinteni 12:9), acesta era un dar special săvârşit sub îndrumare divină. Totuşi, este privilegiul celor care nu posedă darul să se roage pentru intervenţie miraculoasă şi să li se răspundă la rugăciunile lor dacă aşa alege Dumnezeu.
- Proorocia e puterea de a vorbi cu autoritate din partea lui Dumnezeu, sau în favoarea lui Dumnezeu, fie prin prezicerea de evenimente viitoare, fie declarând voia lui Dumnezeu pentru prezent (vezi Exo 3:10, 14, 15; Deu 18:15, 18; 2Sa 23:2; Mat 11:9, 10; 2Pet 1:21).
- Profeţia este mijlocul ales de Dumnezeu pentru a stabili legătura dintre Sine şi om (vezi Num 12:6; Amo 3:7). Întreaga Biblie a ajuns la oameni prin mijlocirea acestui dar (vezi 2Tim 3:16; 2Pet 1:20, 21).
- Scripturile mărturisesc despre Isus, şi darul profeţiei numit în mod corespunzător mărturia lui Isus (Apoc 19:10; vezi Ioan 5:39; Apoc 12:17).
- Viziuni, visuri, iluminare specială a minţii, sunt căi pe care lucrează acest dar al profeţiei (vezi Num 12:6; Apoc 1:1–3). În felul acesta agentul omenesc devine purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu (vezi 2Sa 23:2; Mat 3:3; 2Pet 1:21).
- Deosebirea duhurilor. Aceasta este capacitatea de a face deosebire între inspiraţia divină şi cea falsă (vezi 1Ioan 4:1–3; TM 228, 229). Hristos a avertizat biserica Sa că se vor ridica profeţi mincinoşi, mai ales în zilele sfârşitului, şi toţi trebuie să fie atenţi pentru a recunoaşte şi a respinge astfel de învăţători mincinoşi (vezi Mat 24:4, 5, 11, 23–25).
„Dacă profeţii adevăraţi ar fi fost ascultaţi, multe nenorociri ar fi fost evitate. Dacă profeţii mincinoşi n-ar fi fost ascultaţi, şi mai multe nenorociri ar fi fost evitate.” (George Budoi). Apostolii din biserica primară aveau capacitatea de a face deosebire între adevăraţii şi falşii propovăduitori şi mărturisitori ai creştinismului (vezi Fapte 5:1–10; 13:9–11). Era nevoie de acest dar în primele timpuri ale bisericii, când fără îndoială au fost mulţi care pretindeau că au aceste daruri. Satana a fost totdeauna gata să contrafacă ceea ce era adevărat, şi adesea să susţină pretenţiile impostorilor, prin minuni supranaturale (2Tes 2:9; Apoc 13:13, 14).
- Felurite limbi. Darul acesta e tratat pe larg în 1 Corinteni, cap. 14, unde e contrastat cu darul profeţiei.
- Tălmăcirea limbilor. Era trebuincios un dar special pentru a interpreta soliile date (vezi 1 Corinteni, cap. 14:27, 28; Nota Adiţională la cap. 14).
Suprafață finită dar fără limite
„Universul este un cerc al cărui centru e pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri.” (Blaise Pascal)
La prima vedere, noțiunea de „suprafață finită dar fără limite” pare o ciudățenie, un paradox. În realitate există „suprafețe finite dar fără limite”. Exemplul cel mai bun pentru o „suprafață finită dar fără limite” o constituie „suprafața Pământului”, care are o întindere finită, însă nu are o frontieră sau o margine.
Dacă o persoană pornește pe mare spre apus (sau spre răsărit, nu contează direcția aleasă) nu va ajunge niciodată la nici o margine, nu vom cădea de pe Pământ (în afara acestuia), ci va continua să meargă la nesfârșit, la infinit. Altfel spus, dacă cineva călătorește într-o anumită direcție pe suprafața Pământului, niciodată nu ajunge la o barieră de netrecut, la o margine, din care să cadă în afara acestuia, ci în cele din urmă se va întoarce de unde a pornit (cel mai sigur dacă merge pe oricare dintre liniile de latitudine geografică).
Mai concret. Se știe că Ecuatorul este cercul imaginar situat la mijlocul distanței dintre Polul Sud și Polul Nord care împarte planeta Pământ în cele două emisfere egale. El este prima și cea mai lungă linie de latitudine geografică (latitudine=0 grade, paralela de 0°), care ajută la măsurarea planetei Pământ. Lungimea teoretică a ecuatorului este de 40.075 de kilometrii. Dacă cineva pornește pe linia Ecuatorului spre vest, sau spre est, nu contează direcția în care se pornește, după ce parcurge lungimea sa, de 40.075 de kilometrii, se va întoarce în punctul de unde a pornit. Pe o asemenea linie finită se poate merge la infinit, fără ca vreodată să se ajungă la o barieră de netrecut sau să se cadă peste o margine (în afara Pământului).
Suprafața oricărei sfere este un spațiu finit și fără margini. O „suprafață închisă fără frontiere” se numește „condiția fără frontiere”. Pentru noțiunea „condițiile la frontieră” termenul încetățenit în românește, în special în matematică, este „condiții la limită”. Totuși, când este vorba de abordări cosmologice (de studiul universului ca un întreg), precum cele privind frontiera Universului, a Pământului etc., noțiunea folosită este de „condiții la frontieră”. Condiția la frontieră a Universului este că nu are frontieră.
Bibliografie
- Stephen W. Hawking. Scurtă istorie a timpului. Editura Humanitas, București, cel puțin paginile 61 și 159.
- Stephen W. Hawking. Teoria universală. Originea și soarta universului. Editura Humanitas, București, cel puțin paginile: 103 – 104; 108; 119.
- Stephen W. Hawking, Leonard Mlodinow. Marele plan. Editura Humanitas, București, cel puțin pagina 114.
Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița
Notă. Articolele autorului Nicolae Grigorie-Lăcrița în Jurnalul Bucureştiului
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
