



Scurtă călătorie în îndepărtata și mitica Indie (Partea 1)
Mulțumiri surorii mele Lucia, fără de care călătoriile mele nu ar fi posibile!
De multă vreme mă atrăgea această destinație fascinantă care este India, însă aveam o teamă, aceea de a vedea o sărăcie extremă acceptată cu resemnare și fatalitate, crezând-o meritată prin karma și care să-mi fie insuportabilă: îmi rămăseseră în minte imagini din documentare cu familii ale căror case era trotuarul, cu ricșcari care mâncau doar făină cu apă…apoi gările acelea cu puhoaie de oameni…și n-aveam destul curaj…în plus, India e vastă, cere mult timp de hălăduială. Desigur, mulți merg în India pentru spiritualitate, însă această căutare nu este accesibilă oricui…și totuși, recent mi-a căzut sub ochi un text despre Kerala, stat din sudul Indiei, iar descierea peisajelor cu vegetație luxuriantă a coastei Malabar și, mai ales, dar mai ales, a acelor Backwaters–rețea de ape stagnante, canale și lacuri pe care să te plimbi la nesfârșit–m-a făcut să trec peste toate prejudecățile, căci ador universul lacustru.
Zis și făcut, am hotărât să merg în noiembrie, la sfârșitul sezonului musonic doar pentru 11 zile, atât se putea, și în ultimul moment mi s-a alăturat și domnul S, ceea ce m-a reconfortat oarecum, aveam un body guard de data asta! Voi fi protejată, mult mai relaxată, voi avea complicitatea dintre coechipieri, poate, dar în același timp știam că voi pierde ceva din fiorul pe care ți-l provoacă necunoscutul și nesiguranța…emoția, adrenalina pierd din intensitate, la fel și visarea aceea cu ochii deschiși care vine când sunt singură, de capul meu, doar eu cu mine însămi…comuniunea cu natura, la fel și întâlnirile cu oamenii… dar totul are un preț, mi-ar fi fost mai greu singură, certo!
Am ajuns în îndepărtata Indie într-un timp foarte scurt, cam o zi, cu mai multe avioane care s-au înlănțuit unul după altul, fără lungi așteptări. Am aterizat dimineața la Kochi (Cochin), iar în aeroport era de remarcat că, la punctul de control al pașapoartelor și vizelor, chiar dacă stăteai la coadă, în fața ghișeului se afla un fotoliu pentru călător, astfel încât nu stăteai în picioare în față funcționarului, ceea ce mi s-a părut de o mare eleganță și n-am mai văzut pe nicăieri! Am plecat din oraș mai departe fără să ne oprim, așa era planul, îl vom vedea oricum la întoarcere, timpul fiind scurt, nu trebuia irosit. Am luat trenul spre sud, direcția Thrivandrum, capitala Keralei.
În India trenul a fost și este un mijloc de transport foarte uzual, ieftin, accesibil tuturor. Dacă trenurile care traversează Siberia mă fac să visez, și în India, o călătorie cu trenul mi se părea inconturnabilă. Din ce-am văzut, există 3 clase, noi am nimerit la cea de mijloc, plătind un supliment. Aici, ambianță normală, nefiind nici o mare sărbătoare și într-o Indie modernă, eram departe de unele descrieri: „(…) Nu se putea mișca nimeni. Oamenii intraseră pe ferestre, se suiseră pe cuiere, se încolăceau pe rafturi, se ghemuiau pe sub bănci, copii erau adormiți în vârful bagajelor, toți aiuriți de căldură, cu viziuni de febră, unii leșinați” (India, Mircea Eliade). Vagonul nostru avea niște compartimente semi deschise și scaunele rabatabile puteau deveni paturi. Conceptul mi s-a părut foarte fain, chiar și pe timp de zi puteai să te întinzi, ba chiar să dormi, erau și cearșafuri. Oamenii discutau, sforăiau sau erau cu ochii în telefon. La început ne-am simțit cam stingheri, cu toate că ei nu se holbau deloc la noi și nu mai erau alți turiști…încet. încet ne-am acomodat, am primit și noi cearșafuri și ne-a putut întinde, eram cam țepeni deja…răcoarea de la aerul condiționat începuse să ne pătrundă, era frig, dar ei, lejer îmbrăcați, unii în cămașă și un cearșaf înfășurat pe șolduri nu păreau afectați…vecinul de banchetă își atârnase chiar chiloții la uscat (sau aerisit ?) de măsuța compartimentului, gest cât se poate de firesc…ha, ha! Făcându-mi-se tot mai frig, am preferat să stau pe culoar unde mă mângâia un curent călduț și vedeam mai bine cum trenul se afunda într-o mare de verdeață din care se detașau palmierii înalți și zvelți, bariere unde așteptau oameni și mașini. Am ajuns pe seară, dar la tropice întunericul se lasă brusc, e aproape cum ai stinge lumina, lungile noastre înserări romantice nu există…am sărit într-o ricșă și iată-ne, în sfârșit, la hotel, a fost o zi lungă…
Toată lumea a auzit de ricșă, i se mai zice și tuc-tuc …este cel mai practic mijloc de transport prin oraș, mai ieftin decât taxiul și scapi și de aerul condiționat ! vremurile când oameni cai trăgeau la ricșă au apus demult, acum are motor… eu una ador, nu-mi face rău și e aerisit natural, nu are nici uși nici geamuri…și ne-am tot plimbat cu ricșa.
Dimineață ne-am trezit iar înfrigurați, de la aerul condiționat, și am avut dezamăgirea să privim un cer gri, fără soare ca și în ziua precedentă. La asta chiar nu mă așteptam , o Indie unde să -mi fie frig și fără soare! problema cu aerul condiționat am rezolvat-o până la urmă, am folosit numai ventilatoarele, dar cu soarele ce să-i faci? Ne gândeam la smog de la poluare , fiind în oraș, dar apoi ni s-a spus că era coada ciclonului care trena încă deasupra Keralei…
Thrivandrum, numele de origine Thiruvananthapuram este una din cele mai agreabile capitale din India, liniștită și aerisită…bine, liniștită pentru India. Nouă ni s-a părut animată, plină de viață, tumultuoasă și am început prin a face o baie de mulțime, apoi pașii și ricșele ne-au condus la templul Padmannabhaswamy: ridicat în onoarea zeului Vișnu, el domină orașul, acoperișul său auriu putând fi reperat de departe…vechi, sfânt și mai nou celebru și pentru o comoară descoperită aici.
Nu ne-au lăsat să intrăm, nefiind hinduși…ne-am consolai intrând într-un mic templu din apropiere unde lumea venea să depună ofrande, niște coronițe înfrunzite, cu lime…și nuci de cocos, acestea din urmă izbite de perete cu toată forța, să se spargă, în sunetul unei muzici cu tobe și alte țambaluri… o credință însuflețită, admirabilă pentru noi și diferită de tăcerea creștină a bisericilor noastre. Templul și ofrandele fac parte din cotidian, le asigură credincioșilor sentimentul datoriei îndeplinite și acela de a fi protejați…ca oriunde.
Nu departe se află și Puthen Malika Palace, palatul maharajahilor din Travancore vechi de 200 de ani, pentru mine un punct forte al voiajului…îmi doream să văd palate de maharajahi, „acolo unde se preumblau reginele și încercau să se întristeze privind luna, ca să placă regelui”. Palatul nu are turnuri și turnulețe, fiind construi pe orizontală cu un singur etaj, în jurul unei curți interioare și cu un acoperiș din țiglă (sau olane?) care-i dă un aspect oarecum rustic de conac. Ferestrele nu au geamuri, la ce bun? doar un grilaj din lemn artistic sculptat care permite ventilația prin curtea interioară și exterior…ambianța fiind astfel umbroasă și răcoroasă. Decorațiunile sunt lucrate în lemn de tec sau sculptate în fildeș, cel mai prețios material local…ba chiar plafoanele sculptate cu măiestrie sunt din lemn de trandafir. Farmecul palatului vine și de la colecția de artă pe care o adăpostește: mobilier, obiecte uzuale, tablouri, arme, piese unice reprezentând cadouri primite de la mai marii lumii acelor vremuri, dar și două tronuri, unul din cristal, altul din fildeș-din fildeșul a 25 de elefanți! – care dovedesc gustul maharajahului pentru marele lux.
Tablourile de pe pereți, executate de pictori europeni, reprezentând portretele maharajahilor și ale soțiilor precum și bătălii memorabile ne-au plimbat prin istoria locului și a Indiei în general, bucurându-ne in plus de explicațiile unei ghide cultivate care ne-au îmbogățit viziunea…din tablouri, maharajahii te țintuiau cu privirea în orice colțișor te-ai fi aflat, la fel ca Mona Lisa… Ni s-a spus că o parte a palatului este încă ocupată de familia regală ocazional…chiar dacă India a devenit o republică, indienii nu și-au ucis suveranii, nu i-au alungat ca alte nații mai revoluționare și încă îi mai respectă…Apoi, am căutat în zadar acele străduțe înguste, departe de tumultul orașului, unde se puteau încă admira arhitectura tradițională și cea victoriană, presărate cu temple, moschei și biserici, zonă descrisă vag într-un ghid și pe care se părea că toată lumea o ignoră (?)

De dimineață, micul dejun de la hotel era animat de un grup de indieni, exclusiv masculin, nici un picior de alb, cu toate că impropriu spus, indienii aparțin rasei albe, chiar dacă unii din ei sunt negri ca niște africani. Unii erau drapați în dhoti, costume tradiționale, acele „cearșafuri” albe, erau poate în pelerinaj la locurile sfinte. Cât au stat ei, am avut parte de un mic dejun și cină mai îmbelșugate, nu vă puteți închipui câte feluri de mâncare vegetariene există la ei, acolo să ții post nu e o problemă! pentru papilele gustative a fost o nebunie „orezul à la Cașmir” cu bucățele de fructe crude în el dându-i un parfum, o aromă …foarte rafinat, cel mai bun orez pe care l-am mâncat vreodată.
În ziua care începea ne propusesem să facem un tur în sudul extrem cu o mașină cu șofer aparținând unei agenții turistice…să conduci în India venind din exterior, nu e floare la ureche, aprecia Domnul S: volan pe dreapta, trafic infernal, nici o semnalizare pe șosele, se circulă după reguli numai de ei știute, iar din cauza vitezei mici, traseele par mai lungi. Însă n-am văzut accidente și nici un polițist pe nicăieri…din păcate, am văzut prea puține exemplare, și acelea „degenerate”, din acele camioane mastodont decorate și pictate în o sută de culori, pe fiecare cm pătrat, cu cât mai chici, cu atât mai de senzație, imagine simbol a Indiei, probabil pe cale de dispariție în India modernă…bineînțeles, șoferul făcea tentative să ne congeleze, indienii au făcut o pasiune pentru aerul condiționat! Întotdeauna m-am întrebat cum de se pot adapta în Europa imigranții veniți din țări cu climă caldă, nu le e greu? De exemplu, la noi, srilankezii și, chiar ei, indienii…dar acum, ha, ha, înțeleg, s-au călit cu aerul condiționat !
Încă nu mă săturasem de palate, voiam să mai văd unul, Palatul Padmanabhapuram din Tamil Nadu… aveam mari așteptări după descrierile citite. Asemănător cu primul, dar mai mare, la fel de umbros și răcoros, era însă gol, „mobilat” cu câte o persoană care stătea în fiecare încăpere pe care mai mult o păzea decât o descria, astfel încât mi-a fost greu să găsesc geamurile roșii de mică care nu „străluceau magic” în absența soarelui, dar am văzut, printre altele, patul din granit al maharajahului, fără picioare, conceput ca un balansoar și podeaua neagră netedă și strălucitoare făcută din coji de nuci de cocos arse și …albuș de ou…unic!
Apoi, ne-am oprit la o cascadă, dar punctul nostru terminus nu era altul decât cap Comorin, punctul terminus al Indiei, Kanniyakumari, orașul sudic extrem, acolo unde apele Mării Arabiei le înfruntă pe cele ale Oceanului Indian și vom vedea pe viitor că Marea Arabiei e vânjoasă! Mă așteptam la un capăt de lume așa cum le iubesc, pustiu, cu un țărm stâncos bătut de vânt, cu întinderi de ape nesfârșite până la orizont și un far în depărtare …un loc pentru meditație, cu încărcătură emoțională…și, da, vântul bătea tare peste stânci și ape nesfârșite, era și un far dar…surpriză, puhoi de lume! oamenii nu erau cred atrași de aceleași rațiuni, ci veneau în pelerinaj, căci acolo, pe 2 insulițe stâncoase se află un mic castel și statuia uriașă a unui gânditor bengalez, Vivekananda…se ajungea la ele cu vaporașul…era mai degrabă o ambianță de bâlci, multe suveniruri de vânzare gen coliere de scoici, etc… în 2004 locul a fost măturat de un tsunami devastator, același care a afectat Tailanda, ce repede se uită!…după ce am privit oceanul și ne-am trăit momentul, am băut o bere care a înlocuit prânzul, bere care în India nu se găsește pe toate drumurile, alcoolul, chiar dacă nu interzis, e scump și nu chiar la vedere. Mâncam sățios dimineața, orez cu năut în sos picant, astfel că prânzul era suprimat, beam doar sucuri și ele foarte hrănitoare.
Voiam să rămânem la Kovalam, cu plaja lui cunoscută ca fiind una din cele mai frumoase, pentru acea seară, dar cei de la hotelul din Trivandrum ne-au dejucat planul, a trebuit să ne întoarcem la ei, ne sunaseră pentru că se produsese o încurcătură și mai aveam ceva de plată…într-adevăr, cei de la recepția hotelului K K International s-au remarcat de la început printr-o bâjbâială permanentă în privința prețului camerelor care se schimba de la o zi la alta și aveau nevoie de confirmări telefonice cu enervante așteptări. În ziua următoare am luat trenul spre nord, adio Kovallam, nu ne mai permiteam să revenim spre sud, chestiune de timp…și eram nerăbdători să ajungem la Alleppey, urma marele rendez-vous cu Backwaters.
La Alleppey (oficial Alappuzha) am rezervat un bungalow situat chiar pe plajă, chez Yvette, am ales după nume, presupunând că voi putea vorbi franceză, ceea ce mă va reconforta puțin…și, da, acest homestay (pensiune) era ținut de un cuplu de belgieni, Yvette și Jay, ea belgiancă get-beget, el, de origine indiană și mare campion la ridicarea greutăților… la 73 de ani, chapeau!….i-am invidiat pentru perspectiva unei bătrâneți petrecute la soare, fără reumatisme, gripe sau alte pneumonii…bungalow-ul se cerea puțin împrospătat, dar avea atu-ul de a fi chiar pe plajă. Când ne-am trezit a doua zi de dimineață, era…soare! culorile mării și ale nisipului și-au reluat strălucirea… puteam spera să ne bronzăm puțin…era o plajă sălbatică, neamenajată, nimeni înafara de noi, 2-3 câini vagabonzi și niște pescari care își descurcau plasele. Chiar dacă nu era furtună, valurile erau foarte puternice, mă speriau , mă aruncau pur și simplu cât colo… Domnul S a înotat puțin, dar n-a fost marea bălăceală de care eram dornici….am observat că valurile astea care măturau totul în cale aduceau mult nisip…nisipul de pe plajă era în culori amestecate, nisip alb gălbui, nisip negru, ca nicăieri altundeva. Cărând și amestecând nisipurile bazinului Oceanului Indian, Marea Arabiei a făcut o lucrare extraordinară, unică, a creat Backwaters ! (apele din spate): din puținul care mi s-a spus, am înțeles că nisipul adus de mare a format o barieră dincolo de care, în interior, s-a blocat apă și s-au format astfel canalele cu apă stagnantă sălcie și lacurile, ele fiind alimentate de nenumăratele râuri care coboară pe versanții Gaților Occidentali. În total, ar fi vreo 900 de km navigabili !
Alleppey este poarta de intrare în Backwaters și o mulțime de agenții turistice propun plimbări pe canale cu diverse ambarcațiuni. Pe la amiază ne-am îmbarcat pentru mult așteptata Croazieră la care visam de la începutul începutului. Nu sunt fan croaziere, nici n-am prea făcut, dar asta era altceva. De fapt, e mult spus croazieră, era vorba de a naviga pe canale și a petrece noaptea la bord, dormind în cabină, pe un vas numit Houseboat–vas folosit la origine pentru transportarea orezului, reamenajat, dar acoperit în mod tradițional tot cu rogojini. O mulțime de vase de tot felul, mai mari, ca al nostru, sau mai mici, erau acostate în port sau alunecau pe canalul principal…Backwaters va deveni victima propriului succes, dacă nu este deja, prin această aglomerare care perturbă ecosistemul și produce tot mai multă poluare…localnicii, și nu numai, au văzut că se pot face bani frumoși din plimbarea turiștilor și și-au luat cu frenezie barcă, vapor, după posibilități…mulți indieni vin și ei în vilegiatură, statul Kerala fiind foarte turistic prin frumusețea lui naturală.
Vasul și-a început alunecarea, la viteză mică, pe canalul principal și am intrat în acea ambianță calmă, feerică. Pe maluri palmierii ne făceau plecăciuni, flori plutitoare pe apă, asemănătoare nuferilor, începeau să-și desfacă bobocii violeți….pe punte, am făcut cunoștință cu alți călători, nu mulți, toți indieni, dornici să facă puțină conversație…poate că nu era momentul, aș fi preferat să privesc în liniște, totuși m-am lăsat antrenată, ne-am băut ceaiul și am vorbit vrute și nevrute… după ce ne-am plimbat pe lacul Vembanad care, în imensitatea lui, este printre cele mai mari lacuri din India, dacă nu cel mai mare, am coborât pe o barcă cu care am intrat în labirintul canalelor înguste cu ambianța lor rurală, căci locuite….pe maluri, case în general frumoase, dincolo de ele orezăriile…eram într-o reverie, era creierul meu care secreta abundent serotonină, hormonul fericirii…ne-am oprit să bem suc de nucă de cocos vândut dint-o altă barcă-în India l-am băut mereu, pe săturate….
La cină am rămas doar cu un cuplu de tineri indieni care serbau un an de căsnicie, ea, Myraa cea prietenoasă și temperamentală, s-a îmbrăcat festiv în sari, le-am făcut poze și ne-au servit cu tort…indienii sunt sentimentali, inocenți- vezi filmele de la Bollywood–dar și pătimași, soarele fierbinte și ardeiul iute consumat fără moderație le face sângele năvalnic. Am simțit că Myraa s-a cam supărat pe noi, când a doua zi dimineață nu i-am însoțit în periplul lor spre Munnar, cum se propusese… we are sorry, dar noi nu ne săturasem de canale, voiam să ne mai plimbăm pentru că, dimineață, după micul dejun, am fost debarcați, alții la rând…Myrei i-a trecut supărarea și ne-am regăsit pe aiurisantul internet.
Lili Csinta (profesor de științe fizice, publicist franco-român, Reportaje)
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Jurnaliști români: Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…