Cristina Vărășteanu. Iată că au trecut aproape trei săptămâni de când ne întâlnim. S-au adunat sute de ore, sute de pagini, fotografii, înregistrări…
Narcis-Stelian Zărnescu*, ai mare dreptate. Am reușit să stabilim un parteneriat, nu-i așa? Dacă îmi permiți să rezum, pentru că nu putem publica în această minunată revistă europeană, Jurnalul Bucureştiului-un unicat şi un model pentru presa culturală românească actuală!–două-trei sute de pagini sau, cine știe? mai mult. Ei bine, da, au fost dialoguri pasionante sau plictisitoare, monologuri, tăceri… De fapt, explorările noastre s-au transformat într-un colocviu. Nu îndrăznesc să spun dialog post-platonician, deşi tar mult mi-ar fi plăcut. Poate că îl vom relua vreodată sau poate nu ?! Vom vedea. Ca să facem un remember necesar și un integrat ideo-afectiv, permite-mi să mă exprim metaforic și să cred că fluxurile noastre ideatice, verbale, limbajul corpului, mimica s-au configurat, așa mi se pare-poate greșesc profund și aberant?-, într-o fuzzy set–hibrid, într-un fractal bizar, necunoscut de Benoît B. Mandelbrot, ceva între „conferința” lui Michel de Montaigne și conversațiile lui Erasmus din Rotterdam. Din păcate, conversațiile noastre nu s-au inspirat nici din Cina lui Trimalchion, nici din Cina cea de taină a lui Iisus, în fond și în formă, două variante postmoderne ale Banchetului platonician…
Nota redacției. Mulțimea (compactă, conținută în discul închis de rază 2 centrat în origine) a lui Mandelbrot (determinată de o familie de polinoame pătratice complexe, matematic, doar o mulțime de numere complexe), definită și desenată pentru prima dată de Robert W. Brooks și Peter Matelski în 1978, ca parte a unui studiu al Kleinian groups, este un fractal care a devenit cunoscut în afara matematicii atât pentru estetica sa, cât și pentru structura complicată, care are la bază o definiție simplă. Acest lucru se datorează în mare parte eforturilor lui Benoît Mandelbrot (care în 1980 a obținut vizualizări de înaltă calitate a acesteia în timp ce lucra la Centrul de Cercetare Thomas J. Watson al IBM din Yorktown Heights, New York) și ale altora. Matematic, aceasta mulțime se definește ca fiind mulțimea acelor puncte c din plan pentru care aplicând în mod repetat polinomul complex z2+c (pornind de la z=0) rezultatul rămâne în interiorul unui disc de rază finită. Mulțimea lui Mandelbrot își are locul în studiul sistemelor dinamice în planul complex, un câmp investigat pentru prima dată de către matematicienii francezi Pierre Fatou și Gaston Julia la începutul secolului XX, ca locul de conectivitate al familiei de polinoame generate de z2+ c (submulțimea planului complex formată din acei parametri c pentru care mulțimea Julia a funcției z2 + c este conexă). Dar primele imagini ale acesteia au fost desenate în 1978 de către Brooks și Matelski ca parte a studiului grupurilor Kleinian.
Cristina Vărășteanu. Mai lucrăm la rezumat?
Narcis-Stelian Zărnescu*. Da. Trebuie.
Cristina Vărășteanu. O întrebare nu-mi dă pace. Vine de departe! Știi cum e? Când doi amici se întâlnesc după zece, douăzeci de ani, prima întrebare ar fi : „Care mai este viața ta ?”
Narcis-Stelian Zărnescu*. E mult mai bună întrebarea asta informală decât întrebări de tipul: „Cu ce te mai lauzi? Câte masterate ai? Câte doctorate? Cum stai cu plagiatul? Ce muzică îţi place? Crezi că vei fi nominalizat pentru premiul Nobel? Ce ai lua cu tine pe o insulă pustie? Deși acum, o întrebare mult mai adecvată perioadei, pe care o experimentăm, ar fi ce ai lua cu tine într-un buncăr, în caz că vine Apocalipsul nuclear?”
Cristina Vărășteanu. Așadar, revenim: care mai este viața ta? Cum a fost viața ta ?
Narcis-Stelian Zărnescu*. Evident că viața mea a fost la fel ca viața tuturor muritorilor și nemuritorilor din această fascinantă Valea a Plângerii. Între vis şi inerţie. Un răspuns tehnic și cu un anumit grad de autenticitate, se poate găși în cv-urile mele diseminate pe rețelele media, prin arhive, bloguri. Acolo este consemnată, parțial, doar una din viețile mele. Viața mea oficială sau semioficială, risipită prin instituții de stat sau private. Viețile mele neoficiale, secrete, nu le vei descoperi niciodată. Sunt bine ascunse. Dar îți pot împărtăși câte ceva, umbre dintr-un palimpsest…Fragmente dintr-un mozaic… Bucăți de frescă, acoperite de lavă și cenușă vulcanică. Știi ce cred eu? Că în fiecare din noi zace un Herculaneum sau un Pompei… Ți-am spus că sunt „suma directă” a cărților pe care le-am citit? Sigur, exagerez, sunt mai mult o scădere decât o sumă. Uite, îmi amintesc de Pliniu cel Tânăr, in Epistola a VI-a; de Corina Doamnei de Staël; de Templul lui Isis, aşa cum îl descrie Gérard de Nerval; de Arria Marcella a lui Gautier sau de lumea înspăimântată a lui Edward Bulwer-Lytton. Cu toții sunt copleșiți de apocalipsa acelei erupții vulcanice din anul 79, după Hristos. Târziu, după ce luasem trenul Circumvesuviana din Napoli, Porta Nolana, și coborâsem la Ercolano Scavi și la Pompei Scavi, după ce am văzut Vezuviul, după ce mi-am amintit scene disparate, fumegânde încă din cărțile citite odinioară și nicicând, am înțeles că fiecare om poartă în el sau, cel puțin eu purtam în mine, câte un Pompei și un Herculaneum, minuscule. Am înțeles că așa ar trebui să arate filmul vieții mele : erupții vulcanice, urmate de tăcere și senin; ploi piroclastice, spaime, morți; eu, clonat, în fiecare an, reduplicat de dinamica genomului meu, care dă tot mai multe erori, altfel spus, îmi pregătește un final tragi-comic, la fel ca orice final. Acum, mă gândesc că acea minunată canțonetă napoletană, Torna a Surriento, așa cum se pronunță în dialect, este un semn al destinului. Periodic sau haotic, mai degrabă, entropic, te întorci la surpările interioare, la înălţările și renașterile spirituale, la crucificările ascunse…La Pompeiul și Herculaneumul tău! Și dacă ești un bun creștin sau un nebun întru Hristos, te întorci la Golgotha ta, la răsărit și la apus, duminica și oricând simți că El îți este în preajmă sau că te-a părăsit. Vezi tu, dragă parteneră de monolog, dincolo de curgerea cronologică a faptelor și dincolo de cursus honorum, cum spuneau romanii, și pe care noi l-am preluat și i-am zis parcurs profesional…Așadar, dincolo de ritmurile cotidianului, se află acele orizonturi subtile, semi-conștiente, semi-subconștiente, interacționând cu inconștientul colectiv sau cu viziunile cosmologice. Eminescu spunea atât de frumos, de hegelian și utopic despre istorie că „este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”. În definitiv, cine face istoria? Acei lideri schizo-paranoiaci, gata să arunce omenirea în haosul originar: în acel Tohu wa-bohu (תֹהוּ וָבֹהוּ), cum se povestește în Tanak, Biblia ebraică (Genesis 1:2)?
Cristina Vărășteanu. Am citit că există câteva societăți secrete, care desenează hărțile geopolitice ale omenirii…
Narcis-Stelian Zărnescu*. Da, așa se spune. Cu toții am aflat despre Illuminati, despre lojile masonice, despre Grupul Bilderberg, despre Cercul de la Roma… Bineînțeles că de-a lungul Istoriei a fost nevoie de centre de putere și de lideri vizionari: zei, împărați, regi, domnitori, sacerdoți, președinți, cancelari, secretari generali. În realitate, însă, istoria este scrisă, astăzi, de corporații transnaționale, din care fac parte oameni de afaceri de anvergură, bancheri și militari. Deși, la drept vorbind, rețelele de putere sunt mult mai complexe și mai dinamice. Să nu uităm nici rețelele social media! Așa cum se fabrică noi tipuri de arme, la fel se concep noi instrumente bancare speculative, noi programme IT; se cuceresc noi zone strategice din spațiul cosmic. Și, poate că Eminescu are dreptate, deasupra tuturor sau în mintea acestor oameni puternici, Dumnezeu împreună cu Diavolul, Fârtate și Nefârtate, se prăpădesc de râs și pun la cale alte șotii, pe care oamenii le numesc catastrofe, genociduri, apocalipsuri…Jocuri cosmice. Jocuri ale foamei și ale fricii. Jocurile morții și ale reîncarnărilor… Saṃsāra, un cuvânt sanscrit (संसार). Un cuvânt divin, un Verbum Domini, care poate însemna rătăcire, ciclu karmic, roata vietii, transmigrare, ciclicitate infinită a materiei; treceri succesive de la Punarjanman (re-nastere) la Punarmṛtyu (re-moarte). Dacă m-ai întreba, dar știu că nu se va întâmpla, pentru că este o întrebare inutilă și bizară–cine ești tu ? -, așa că mă voi întreba singur și chiar voi răspunde: mă simt, uneori, ca o struțo-cămilă cantemiresca, un personaj hibrid. Sigur că modestia și smerenia mea mă îndreaptă pentru exemplificare către Bosh și Arcimboldo: metamorfoze, anamorfoze, cârpăceli ludice sau metafizice.
Cristina Vărășteanu. Am să revin și te voi întreba, totuși, dacă te-ai întâlnit cu personaje din așa-zisă Ocultă mondială ?
Narcis-Stelian Zărnescu*. Nu pot nici să afirm, nici să infirm. Știi bine că așa se răspunde corect politic?! Dar și mai interesant ar fi să-i întrebi pe ei–și îți voi da câteva nume și telefoanele lor–dacă au avut onoarea să mă întâlnească pe mine?
Cristina Vărășteanu. Glumești ?
Narcis-Stelian Zărnescu*. Cine știe? Ți-am spus doar că rețelele de putere sunt neașteptat de complexe și dinamice. Și te rog să reții o vorbă înțeleaptă, pe care am găsit-o și la vechii greci, și la vechii indieni sau chinezi: Cine spune, nu știe. Cine știe, nu spune. Pare un joc de cuvinte, prăfuit și confuz. Ei, află că nu este așa! Îți sugerez să citești, când vei avea o cuantă de timp liber, o parte măcar din cele 50.000 de caractere ale scripturii Tao Te King, Cartea Căii şi a Virtuţii Supremului Adevăr, atribuită lui Lao-Tze. Adevărul are tot felul de măști, forme și ascunzișuri. Ai auzit de mimetismul faneric sau de mimetismul criptic ?
Cristina Vărășteanu. Nu, nu știu.
Narcis-Stelian Zărnescu*. Te vei informa și vei afla că este specific unor specii de animale, care se ascund ca să atace (prădător) sau să se salveze (pradă). Așa face și adevărul! Adevărul poate fi un prădător feroce sau o pradă. Nici aici lucrurile nu sunt simple și, de cele mai multe ori, adevărul este o victimă a marilor și micilor minciuni, care îl demonizează sau îl canibalizează, ca în marketing. Eu, toată viață, am preferat să practic un fel Wu wei (un concept ce înseamnă „indurație” sau „inactivitate”) adaptat. Cred că ți-ai dat seama că este un concept confucianist, pe care Maestrul Zhuang sau Zhuangzi îl definește ca inacțiune; o formă de ataraxia orientală; o lipsă de dorință și indiferență față de treburile lumești.
Cristina Vărășteanu. Dacă te mai ascult mult, voi începe să te întreb și să mă întreb, și eu, ce e lumea? Ce e viața? Încotro ne îndreptăm ?
Narcis-Stelian Zărnescu*. Să nu faci așa ceva! Parcă îl aud pe Paul Gauguin, în 1897: „D’où venons-nous? Que sommes-nous? Où allons-nous?”. Adică: „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?” Gauguin era un inițiat în teologie mistică. După ce a pictat această pânză de aproape 4 metri, un fel de testament estetic, înțesat de zeci de simboluri mistice și kabalistice, a plecat în munți să se sinucidă. Dar cum să te sinucizi când ești deja în Rai? Era în Tahiti. Întrebările care îți trec prin sinapse, ție și lui Gauguin, sunt întrebări apăsătoare. Copleșitoare. Chiar plictisitoare. Eterne, la scară umană.
Cristina Vărășteanu. Prin urmare, alte întrebări care rămân fără răspuns? Este cam frustrant…
Narcis-Stelian Zărnescu*. Ai dreptate și ca să mă ierți, îl rog pe Eminescu să-ți răspundă și, eventual, să-i răspundă și lui Gauguin, cu o propoziție inepuizabilă de sensuri, împrumutată din Archaeus: „Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăceşte cîte-o rază slabă, cîte-o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o ‘ncremeneşte pe hârtie, pe care, citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea rezonanţa lungă care face să vezi într-adevăr că lume şi viaţă sunt un vis.”
Cristina Vărășteanu. Acum, dacă tot am acceptat că formăm temporar un parteneriat simbolic și intelectual, cred că Eminescu îmi va permite să intru, și eu, în acest joc imaginar și arhetipal: „Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri — Archaeus este tot.”
Narcis-Stelian Zărnescu*. Îți sunt recunoscător că ai intrat în acest joc eminescofil și aș vrea ca tot Eminescu să „pună concluziile”. De aceea îți propun câteva fraze binecunoscute de o frumusețe și profunzime celestă, care ne vorbesc despre nimicnicia și grandoarea ființei umane: „În fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare că o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne ‘n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. […] Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor—încercări de deslegare.” […]. „Cei mai mulţi oameni însă rămân întrebări, uneori comice, alteori neroade, alteori pline de ‘nţeles, alteori deşerte.”
Cristina Vărășteanu. Cred că e timpul să-i mulțumim, amândoi, invitatului nostru special, Eminescu, și ţie, dragă prietene, pentru cuvinte, rostiri și tăceri. Aș vrea să-i mulțumesc și cititorului imaginar, dar și celor care așteaptă să participe la acest colocviu deschis și primitor ca sufletul românesc dintotdeauna.
______________
*Assistant Chief Editor JB (Cultură): Narcis-Stelian Zărnescu (prof. dr., critic şi istoric literar, traducător, redactor șef al Revistei „Academica” al Academiei Române, secretar știinfic al Academiei Oamenilor de Știință din România, secția Secția X–Filosofie, Teologie și Psihologie, membru, al Uniunii Scriitorilor din România–USR și al Uniunii Ziariștilor profesioniști din România-UZPR)
Ultimul articol al profesorului Narcis-Stelian Zărnescu în Jurnalul Bucureştiului
Notă. Alte articole ale profesorului Narcis Zărnescu în Jurnalul Bucureștiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
