Acasă Personalitati Conştiinţa Europei: Michael Haneke

Conştiinţa Europei: Michael Haneke

Scenaristul şi regizorul internaţional de origine austrică Michael Haneke a împlinit anul acesta 78 de ani şi are la activ o filmografie compusă din:

  • 12 filme de televiziune scrise şi regizate de el, în perioada 1974-1993.
  • 11 lung-metraje de ficţiune scrise şi regizate de el, în perioada 1989-2012.
  • 1 lung-metraj de ficţiune scris de el: Der Kopf des Mohren
  • 2 episoade din seriale puţin cunoscute
  • segmentul „Viena” în cadrul documentarului Lumière et compagnie, documentar co-regizat alături de alţi maeştri ai cinematografului internaţional.

În total 26 de filme, pe o perioadă de 38 de ani. La aceasta, se adaugă şi o carieră extinsă în teatru.

Am văzut toate lung-metrajele de ficţiune ale lui Michael Haneke  şi îl consider unul din regizorii mei preferaţi din toate timpurile. A fost supranumit „conştiinţa Europei”.

A câştigat, între altele:

  • Oscar pentru cel mai bun film străin
  • 2 Palme D‘Or la Cannes
  • 1 Glob de Aur pentru cel mai bun film străin
  • 7 alte premii la Cannes, inclusiv pentru cel mai bun regizor
  • 2 premii ale Academiei Europene de Film pentru cel mai regizor
  • 3 alte premii ale Academiei Europene de Film, inclusiv pentru scenariu
  • 1 premiu Amanda (Norvegia)
  • 1 premiu Bodil (Copenhaga)
  • numeroase premii în SUA
  • 2 premii Fantasporto (Portugalia)
  • 9 premii în Spania: cel mai bun film european (Gaudi), cel mai bun film străin (Turia), premiul criticii (San Sebastián); premiul aniversar de jumătate de secol (Vallaloid) şi 5 alte premii (Sitges)
  • 1 premiu al criticii la festivalul de film din Gent (Belgia)
  • 1 premiu la festivalul internaţional de la Locarno (Elveţia)
  • 1 premiu Lumiere şi 1 premiu Étoiles d’Or (Franţa)
  • 1 premiu Romy şi 1 premiu la Viennale (Austria)

Filmele lui Michael Haneke  şochează prin subiect, stil şi structură narativă. Ele sunt întotdeauna eliptice, criptice, profunde şi uneori profetice. Rădăcinile operei lui se trag din subiecte reale şi grave, dezvoltate adesea pornind de la evenimente relatate în presă. Printre temele sale recurente se numără:

  • influenţa mass-mediei asupra societăţii;
  • structura psihologică a terorii;
  • însingurarea acaparantă în era informaţională a comunicării prin tehnologie;
  • marginalizarea în societate;
  • patologia psihică ascunsă sub masca superficială a politeţii şi a diplomaţiei;
  • omuciderea ca paroxism violent al exprimării, dincolo de graniţa cu nebunia;
  • copiii ca victime ale societăţii în general şi ale familiilor din care fac parte, în particular;
  • iminenţa celui de-al treilea război mondial.

Într-un film de Michael Haneke, totul are o semnificaţie minuţios şi aproape matematic calculată. Simbolul preferat, care se găseşte în toate filmele este uşa. Toate uşile, în toate formele, culorile şi dimensiunile, la propriu şi la figurat, Când vedeţi o uşă într-un cadru semnat Haneke, nu este o întâmplare.

Scenariile sale sunt dincolo de emoţional şi raţional. Haneke te ispiteşte cu idei provocatoare şi apoi te face să te simţi vinovat/ă în funcţie de cum ai răspuns. Judecata sa este întotdeauna dură, dar dreaptă. Cazurile pe care le prezintă sunt întotdeauna extremităţi ale experienţei cotidiene, iar concluziile pe care le dezvoltă sunt valabile pentru societăţi întregi şi relaţii geopolitice.

Haneke practic reinventează cinematograful, transformându-i funcţia iniţială (de propagandă) într-o funcţie educaţională (de trezire a conştiinţei), fără să cadă o secundă în violenţă gratuită, patetism sau padegogie. Uneori, filmele sale depăşesc perfecţiunea, devenind revoluţionare.

De cele mai multe ori, un cadru familial şi familiar, este complet bulversat, aparent inexplicabil, brusc, printr-o moarte violentă, prin crimă. Autorul construieşte un univers dramaturgic cu multiple ramificaţii si explicatii. Prin sinteză, se ajunge la întreaga societate: franceză, germană, americană sau chiar occidentală. Prin analiză, se ajunge la psihicul şi sufletul uman, observat cu o precizie atomică, o răceală nemţească absolută şi o sclipire de geniu. Filmele sale reconstituie un proces observat la multiple nivele ale societăţii occidentale. Procesul este cel de distrugere prin implozie. Societatea şi omenirea, în viziunea lui Haneke, se îndreaptă către propria autodistrugere, ca urmare a pierderii principiilor, umanităţii şi sensului. Cu toate acestea, filmele sale nu sunt nici nihiliste, nici religioase, nici economice. Michael Haneke lansează semnale de alarmă către spectatorii săi, mai cu seamă către tinerele generaţii, îndemnându-i să întoarcă înapoi această numărătoare inversă. Filmele sale se termină uneori într-o notă de speranţă, insuflată cinfelililor cu încrederea că viitorul se află în mâinile lor.  Un cineast cu adevărat internaţional, a regizat filme realizate cel mai adesea în coproducţie diversă între 8 ţări: Austria, Franţa, Germania, Italia, SUA, Elveţia, Marea Britanie, România, filme vorbite în 8 limbi: germană, franceză, poloneză, italiană, engleză, română, arabă, malinka.

Filmele lui Michael Haneke se urmăresc din nou şi din nou, de fiecare dată descoperind noi semnificaţii, noi straturi. Elementul-cheie care de cele mai multe ori interpretarea corectă a mesajului filmului este de obicei ascuns la vedere, într-un cadru amplu, pe care cinefilul este invitat să îl decopere. Răsplata, de cele mai multe ori, este incomensurabilă.

Neofiţii vor rămâne cu gura căscată la un film de Haneke. Şocaţi, lipiţi de scaun încă vreo 5 minute, încercând să găsească un sens în ceea ce pare lipsit de coerenţă. Heneke livrează profunzimea pe care filmele româneşti adesea doar o mimează. Mai jos aveţi un scurt interviu cu Michael Haneke şi, în articolul următor, un top al celor mai bune şi cunoscute filme ale sale.

Coproducţii de Michael Haneke vorbite în limba română

Michael Haneke, “conştiinţa Europei”, este un autor internaţional.Filmele sale transcend barierele spaţiului şi timpului şi reinventează limbajul cinematografic. Trei dintre filmele sale sunt paţial vorbite în română, iar unul dintre acestea este chiar coproducţie cu România. Dacă iniţial, Haneke a pornit ca un regizor austriac (iată două din cele mai bune filme ale sale realizate în propria ţară la începuturile carierei cinematografice), el s-a impus ca un maestru al cinematografului de artă european.

Vă invit să le vizionaţi pe fiecare dintre ele şi să le studiaţi cu atenţie. Aceste filme vă vor oferi un regal artistic care vor întrece orice aşteptări şi vă vor oferi câteva din cele mai importante provocări intelectuale şi emoţionale din ultima vreme.

71 Fragmente einer Chronologie des Zufalls/71 de fragmente dintr-o cronologie a întâmplării (1994). Coproducţie Austria – Germania. Vorbit în germană, română, engleză.

Un alt film inspirat dintr-un eveniment real, anunţat la ştiri: un măcel la o bancă. Filmul prezintă fragmente din viaţa celor care se găsesc în bancă. Toate aceste fragmente, aparent fără legătură, converg către final. În spatele fiecărei ştiri despre violenţă, se ascunde un complex de drame umane, de vieţi luate, date, distruse, schimbate pentru totdeauna. Efectul ştirilor televizate asupra spectatorilor îi transformă pe aceştia în maşini insensibile, ignorante în faţa suferinţei şi tragediei, până în clipa în care ei înşişi se confruntă în mod brusc, fulgerător, cu nebunia pe care societatea o ascunde sub covor cu atât de mult spor. Punctajul meu: 7/10

Code inconnu: Récit incomplet de divers voyages/Cod necunoscut (2000) Coproducţie Franţa-Germania-România. Vorbit în: franceză, malinka, română, germană, engleză, arabă, limbajul semnelor.

Un film extraordinar despre anticomunicare, despre modul în care oamenii folosesc limbajul ca pe un mod de a se bloca, de a se închide, în loc de a comunica. O provocare pentru omul contemporan de a redescoperi frumuseţea, tăcerea şi pe aproapele. Un sub-plot memorabil tratează problematica ţiganilor români prinşi la cerşit în Franţa, trimişi înapoi într-o Românie ante-NATO şi ante-aderarea la UE. Aceasta este o dezvoltare a unei idei care există într-o manieră mai restrânsă în 71 Fragmente einer Chronologie des Zufalls. Structura fragmentară a filmului este în mod intenţionat un puzzle incomplet, din care bucăţile care contează se găsesc în mâinile fiecărui spectator. Unul din cele mai greu de analizat filme ale lui Haneke şi, întâmplător, primul pe care l-am văzut. Am avut plăcerea să îl văd la cinema în România, la scurt timp după ce a fost lansat. Nu l-am mai revăzut de atunci, dar mi-a rămas viu în minte. Punctajul meu: 7/10 

Le temps du loup /Vremea lupilor (2003). Coproducţie: Franţa-Austria-Germania. Vorbit în franceză şi română.

Un viitor neprecizat. Un război distrugător, care a şters civilizaţia din tărâmurile pe care Haneke ni le ilustrează. Grupuri de oameni care se organizează, se bat, se ceartă, se ajută sau se omoară între ei, încearcă să supravieţuiască vânând, furând şi împărţind proviziile.Acesta este extremisul culturii terorii, care dezbină comunităţile din temeliile lor, pornind de la familie. Suma tuturor fricilor formulate în celelalte filme ale lui Haneke se dezlănţuie aici într-un carusel halucinant al degradării umanităţii. Modul în care înfăţişează trecerea brutală de la o societate de consum paşnică către o hoardă individualistă preocupată de supravieţuire este şocant. Principalele victime în acest film foarte grav şi pesimist sunt copiii. Producţia este, în schimb, evident dezavantajată de lipsa unui buget hollywoodian, care ar fi putut transforma reprezentarea acestui scenariu într-o capodoperă. Filmul este, totodată, şi singurul fantastic realizat până acum de către Haneke, din cele pentru cinema.Iată mai jos o scenă din film, care ilustrează ideologia fascinsmului, apoi încă una, care ilustrează ideologia capitalismului sălbatic. Punctajul meu: 7/10

 

Marius Victor Grant (Consultant & trainer in communication strategy and human resources, analist grafolog, critic literar-artistic, WordPress Discerne)