„Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.” – Octavian Paler
Decența este un principiu dat de Dumnezeu care ne poate ajuta să învăţăm să ne folosim trupurile și sufletele în mod corespunzător, aici, în viaţa muritoare. Definiţia decenţei conform Credinței este: „o atitudine de modestie în îmbrăcăminte, înfăţişare, limbaj şi comportament”. Un om decent nu va putea fi niciodată considerat vanitos sau arogant, fiindcă comportamentul lui nu le va permite răufăcătorilor, răuvoitorilor să se focuseze asupra vreunei greșeli minime sau chiar neadevărate. Spun–greșeli minime, deoarece oricărui om i se pot admite acestea, toți oamenii greșesc, voit sau nevoit, dar se judecă mărimea greșelilor noastre, intenția și efectul asupra celorlalți, pentru ca, în final să primim acordul sau dezacordul lumii în care trăim. Întâlnim deseori formula: „Nu-mi pasă de ce spune lumea!” Ba!, să-ți pese fiindcă în lume trăiești!
A fi decent în înfăţişare şi în comportament înseamnă a transmite un mesaj puternic asupra faptului că ne înţelegem identitatea de fii ai lui Dumnezeu, că suntem ucenici ai lui Hristos şi că trăim conform Evangheliei Lui. Indecența intră în zona răului. Trăim într-o lume a binelui şi a răului, şi trupurile noastre sunt un dar de la Dumnezeu oferit fiecăruia dintre noi. Ele sunt sacre. Ca atare trebuie să le acordăm importanță, decența fiind un principiu care le ţine în siguranță pe timpul în care mergem înainte spre un scop. Ne trebuie o doză de curaj penru a alege decenţa într-o lume ca a noastră. Decenţa gândului, a cuvântului, a înfățișării și comportamentului ne ajută să dobândim binecuvântări care ne oferă putere şi ne înnobilează. Decenţa invită însoţirea constantă a Duhului Sfânt; invită la cunoaştere, înţelepciune, bucurie, pace şi fericire.
Purtarea de haine decente are legătură cu moda şi comportamentul acceptat în societate: se schimbă, se adaptează la modul de viață. Standardele Domnului însă, nu se schimbă niciodată. De aceea trebuie să ai simțul echilibrului corespunzător momentului, pentru a nu părea ridicol în fața celorlalți. Tinerii, dar nu numai ei, este necesar să fie atenţi când fac alegeri cu privire la ceea ce îmbracă pentru locul unde merg, ca îmbrăcămintea să fie corespunzătoare cerințelor; atenți la ceea ce spun sau ceea ce fac. Sunt și oameni inspirați, care se manifestă spontan corespunzător, dar aceștia sunt foarte puțini.
Înfăţişarea decentă şi comportamentul decent ne ajută să ne protejăm de influenţele distructive ale lumii. Înşelătoare este atitudinea acceptată de o parte a societății și anume aceea că moralitatea este demodată. Decenţa este un mod de apărare împotriva unor astfel de influenţe malefice şi o protecţie a castităţii şi virtuţii. Indecența trezește adesea dorinţe sexuale, doboară bariere şi înlesnește ispita. Una este să fii îmbrăcat decent, să folosești un limbaj decent și să acționezi cu întelegere, răbdare și respect, și alta este să te comporți în mod opus acestor cerințe. Și totul se face în folosul unui mers normal al vieții.
Să gândim și să făptuim totul frumos, corect și bine. Decenţa stă la baza caracterului nostru, deoarece ne ghidează şi ne influenţează gândurile, comportamentul şi deciziile. Decența se învață de la educatori și de la mediul în care trăim, ea având drept far călăuzitor–învățăturile Bibliei. Fiecare dintre noi reflectă lumina lui Hristos când suntem decenţi şi înțelepți. Suntem frumoși și binecuvântaţi, liniștiți, mulțumiți și protejați, când suntem îndrumaţi de Duhul Sfânt. Puțini dintre noi mai sunt interesați să trăiască decent. A trăi decent înseamnă a trăi liniștit, a fi mulțumit de ceea ce ai dobândit, fără să ai pretenții absurde. A fi decent înseamnă, să fii politicos, respectuos și să ai acea pudoare/sfială cu care te-ai născut și care este un paravan al fărădelegii, la care ajung tupeiștii. Ca atare, decența este un termen cu implicații morale și spirituale.
Mahalagismul este echivalent cu termenii: bădărănie, grosolănie, impolitețe, lipsă de delicatețe, mitocănie, mârlănie, mojicie, necuviință, grobianism, vulgaritate, în general –vorbă sau expresie caracteristică oamenilor de la „periferie”, dar în zilele noastre acești oameni au invadat „terenul”, venind cu mojiciile lor: calomnii și insinuări prin folosirea unui vocabular abject. Autorul dramatic, rebelul, talentatul și originalul Eugen Ionesco (1909-1994, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze–fotoliul nr. 6) a debutat în 1950 cu piesa „Cântăreața cheală” având la bază ideea devalorizării limbajului, ceea ce duce la o criză generală a comunicării. De atunci și până acum, degradarea a cuprins un număr și mai mare de indivizi, din toate sferele de preocupări și nu numai cu privier la limbaj, ci și la comportament. Scriitorul și filozoful Emil Cioran (1911-1995) exprimase la un moment dat: „Toate animalele au o ținută decentă, cu excepția maimuțelor; simți că omul e pe-aproape.”
E semnalată decăderea limbii din funcțiile care au consacrat-o milenii la rând, drept mijloc esențial în comunicarea dintre oameni. Retrăim lumea lui Caragiale, o lume în fața căreia nu te mai poți doar amuza, ci o lume pe care o poți deplânge. Dramaturgul român Ion Luca Caragiale (1852-1912) este astăzi mai actual ca oricând și, cred că va fi pe mai departe actual, atâta vreme cât vor mai fi unii care îi copiază rolurile, pentru a-și justifica propriile mizerii. Actualitatea lui Caragiale o reflectă lumea în care trăim, tipologiile umane, relațiile împânzite, faptele murdare: doctorate (plagiate) sau premii și distincții fără valoare (sau nemeritate) averi, multe făcute fără merite, fără muncă; ironiile și vorbele abjecte, mahalagismul pătruns în cele mai adânci cute ale ființei, exprimarea vulgară, balcanică, tonul ridicat și accelerat cu care unii oameni–mahalagii–revarsă „frumoasele” cuvinte ale limbii române cu motivația apartenenței noastre latine, sunt manifestări de tip caragialesc, deci de prost gust, existente în plan politic ori social.
Limbajul de mahala îl auzim în unele interviuri (bă, măi), sau îl citim în unele articole publicate. S-a adăugat răutatea oamenilor, bestialitatea acțiunilor care au izbucnit ca o lavă din sufletele lor, și care prevestesc adevărate „cutremure”. S-a ajuns până acolo unde un reporter, și un intelectual de seamă și-au permis, în numele libertății de vorbire, să-și verse toată pledoaria în apărare, debordând cuvinte răutăciase, insultătoare, amenințătoare. Unii își permit a ponegri conducătorii statului, chiar dacă ei constituie un exemplu pentru cetățenii țării lor, prin calmul și raționametul dobândit la naștere, dar și prin profesia avută, cea de educator; cel care a încercat de fiecare dată să echilibreze situațiile, și a dorit educarea, în vederea ridicării nivelului cultural și civilizator al societății românești. Libertatea de expresie ar trebui făcută cu decență. Istoria a înregistrat destui conducători stimați și aleși pentru calitățile lor morale. Să insulți conducătorul, să-l caricaturizezi, să dorești o anchetă pentru a-i da în vileag averea, ca și cum acesta nu ar avea dreptul să fie bogat, toate acestea se includ în lipsa de decență a oamenilor, în răutatea exacerbată, în dezechilibrul lor mintal. Un proverb din Biblie spune: „Oriunde se muncește este și câștig, dar oriunde numai se vorbește, este lipsă.” Iar eu îmi permit a zice că un om vrednic are șansa îmbogățirii, pe care nu o poate avea omul leneș. Președintele țării noastre a evitat de multe ori să dialogheze cu anumiți oameni pentru a nu le da posibilitatea de a se exprima necuviincios, și de a fi prins în mijlocul unei discuții indecente. A dat nenumărate exemple de decență, ceea ce nu a influențat pozitiv oamenii lipsiți de educație. Da, ne lipsește educația! Au ieșit în față oamenii mediocri, oamenii lipsiți de calități morale și profesionale, folosind tupeul și dorința de a -i coborî pe cei merituoși, a le lua locul și a le ucide demnitatea. Scriitorul Ion Slavici, în amintirile lui, spunea despre Eminescu: „Se răzvrătea când vedea goana după averi, cum cei mai obraznici dădeau la o parte pe cei vrednici (…) iar virtutea era luată drept nebunie”. Din aceste motive a fost elaborat proiectul național „România educată” menit să reașeze societatea pe valori, pentru a dezvolta o cultură a succesului bazat pe performanță, muncă, talent, onestitate și integritate. Proiect care ar trebui susținut de toți oamenii acestei țări, dar pe care unii l-au privit cu suspiciune. De ce oare?
Oamenii care își permit libertatea să reverse veninul din suflete, folosesc cuvinte agressive în locul celor pașnice. Și totul devine contagios, se îmbogățește vocabularul cu cuvinte care nu fac cinste ființei. Democrație, libertate nu înseamnă să faci ce vrei și să vorbești cum vrei. Omul modern trebuie să fie cu o treaptă, dacă nu cu mai multe, deasupra celui care a fost, căci nu în zadar omenitrea trudește pentru progres, civilizație. Respectul trebuie învățat, respect pentru cel de lângă tine, respect pentru conducători, respect pentru străinii care sunt în lume (cu excepția celor care conform unei noi ideologii își manifestă bestialitatea), fiindcă există totdeauna reversibilitate. Poporul român este cunoscut în istorie ca un popor care are respectul în sânge. Am avut voievozi, am avut regi, dar nimeni nu îndrăznea, din bun simț, să le spună pe nume, să-i blameze fără motive serioase. În zilele noastre respectul a cam dispărut în multe țări. Apoi, vorbirea stradală nu poate fi aceeași cu cea scrisă și nici cu cea folosită în adunări, interviuri. O cenzură proprie este necesară, din respect pentru semeni sau pentru cei superiori nouă. Ierarhia trebuie și ea respectată, pentru a evita decadența morală și spirituală. Există relații în care suntem implicați de-a lungul vieții și în care avem întotdeauna nevoie de respect. Poporul român nu merită anatema pe care i-o pun diferiți indivizi ajunși în funcții importante prin relațiile pe care și le-au făcut pentru a ieși în față fără merite.
Note de Jurnal American-Volmul 5
Scriitoarea Vavila Popovici ne trimite iarăși veste de peste ocean. Este vorba despre cel de-al 5-lea volum diaristic, în cuprinsul căruia însemnările zilnice sunt însățite de reflecții de ordin moral, social, filosofic, politic. De-a lungul a peste 400 de pagini, doamna Vavila Popovici se întoarce–nici nu cred că se poate altfel, atunci când te hotărăști să fii correct cu tine însuți și cu posteritatea–în matricea culturii care a format-o și, de acolo, din profunzimile ei germinative, prinde în rama notației fragmentare aspect, context, detalii care țin atât de istoria universal, cât și de prezentul în schimbare continua, fulgerătoare.
Volumul acoperă perioada 2017–2020, perioadă de încercări cu miză existențială majoră, personală și planetară. Lumea începe să se transforme, să-și vadă chipul real în oglindă, să acționeze și să reacționeze în consecință, toate acestea culminând cu pandemia de coronavirus. Cadrele de reflecție alternează cumva simbolic: ecourile epistolare și cele din revistele imprimate, sau virtuale despre articolele, eseurile, poeziile personale sunt împletite cu amintirile de tinerețe, cu evocarea vieții, și a rânduielii de familie din România, celei de a doua jumătăți a secolului trecut, de asemenea, a aniversărilor care-i conferă întotdeauna cotidianului valoarea unui punct de reper.
Viața politică din SUA este un izvor nesecat de analiză și comparație, pentru că reflectorul se întoarce automat, de fiecare dată, și asupra orizontului românesc. Deși trăiește de 14 ani în America de Nord, scriitoarea Vavila Popovici a rămas profund româncă în străfunduri. Desigur opiniile politice sunt impregnate de experiențele, de dramele trăite în România comunistă, dar subiectivitatea aceasta contribuie în mod decisiv la atmosfera jurnalului, în sensul că mișcările sufletești și de concept se petrec pe un fundal pe care-l simți viu, cald și răscolit.
Doamna Vavila Popovici citește mult. Jurnalul său este îmbibat de lumina liniștită a trimiterilor la marii gânditori ai lumii noastre, citează pagini întregi din opera lor, astfel încât volumul tinde să se transforme inclusive într-un compendiu sui-generis, de consultat, la nevoie, cu toată încrederea. Ideologiile progresiste se află și ele în vizorul scriitoarei, care nu reușește să mai înțeleagă.–și pe bună dreptate–dacă, în condițiile acestei anomii – vom mai avea un viitor. Singurul univers la îndemână, încă liber, rămâne cel al creației artistice. Este concluzia semnatarei notelor de jurnalul american, concluzie la care subscriu și din care citez la încheiere: „În scriere nu ar trebui să existe reguli impuse. Regulile le faci tu, cel care scrie, fiindcă scrisul tău este lumea ta, cea pe care o vezi tu în acest fel și ca tine pot vedea și alții… Și ei au libertatea lor de gândire, nu le-o impune nimeni. Să lași imaginația să zburde! Dacă-i cauți coliviile, vei intra benevol în ele și nu vein mai fi ceea ce aifi putut să fii.”
Prof. Liviu Martin
Notă. Articolele autoarei Vavila Popovici în Jurnalul Bucureștiului
Notă. Lista de articole a autoarei Vavila Popovici
Un parcurs sensibil, plin de speranta si lumina, prin New York, cu ale sale Central Park sau Muzeul Metropolitan, in mediul citadin din Stamford sau Carolina de Nord, dar si in inima naturii, fie ea americana sau de acasa. Cartea se preteaza la o lectura plurivalenta, ca o punte intre doua civilizatii, cu incursiuni in istoria artei sau in mersul mai recent al evenimentelor, cu referiri si la societatea romaneasca din a doua jumatate a secolului XX, un arc peste timp…De asemenea, autoarea intuieste, intr-o analiza psihologica atenta a „oamenilor acestor vremi“, credinta ca doar visele si lumina ne mai pot salva de la instrainare.
Articol asociat
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] Decența și Mahalagismul. „Note de Jurnal American – Volumul 5” și „Cartea Mamei” (d… […]