Acasă Recenzii filme/carti Dincolo de rasism. Cum s-a format mafia evreiască în America? (Corespondență de...

Dincolo de rasism. Cum s-a format mafia evreiască în America? (Corespondență de la Grid Modorcea, scriitor, Dr. în Arte, SUA – New York)

Revăzut azi, filmul The Pianist (2002) al lui Roman Polanski (născut Rajmund Roman Thierry Polański) super titrat, cu zeci de premii, inclusiv premii Oscar pentru cel mai bun film, pentru cel mai bun regizor, pentru cel mai bun actor în rol principal  (Adrien Brody) pentru cel mai bun scenariu adaptat (Ronald Horwood), nu mai are un așa impact estetic ca la premieră, i-am descoperit multe lungimi, un suspans căutat, dar impactul uman este viu, incredibil de mare. Filmul este o ecranizare a romanului cu același nume de Wladyslaw Szpilman, pianistul polonez care își povestește drama și depășește cu mult obiectul principal al reflectării, demascarea ororilor naziste, el este un elogiu adus prieteniei dintre un evreu și un german. Evreul estre pianistul polonez W. Szpilman, iar ofițerul german, căpitanul Wilm Hosenfeld (Thomas Kretschmann), amândoi prezenți cu numele reale. Foarte multe nume evreiești sună nemțește și invers încât le confunzi, oricum, te întebi cum este/a fost posibil ca aceste popoare să fi fost implicate în cel mai sinistru coșmar al istoriei, generând un fenomen la limita exterminării!

The Pianist este, de fapt, un caz în istoria filmului, a artei în general, când viața se identifică cu arta, când nu mai faci deosebirea dintre realitate și film, dintre realitate și înregistrarea ei. Dovadă că numele care se vehiculează în film sunt reale, extrase din memoriile pianistului W. Szpilman. Și cu toate acestea, nu e vorba de un documentar, ci de o operă artistică. Operă care implică un document istoric. Se poate spune și că e un film biografic. Se pare însă că filmul este singura dintre arte capabilă de substituirea realului. El este cea mai potrivită dintre arte să reflecte întocmai realitatea, să fie un document al ei. Calitatea de documentar este prima dintre toate virtuțile acestei arte. Se pare că din numeroasele ei tragedii, omenirrea se alege numai cu praful, nu cu adevărul. O interesează să rămână cu efectul aka documentul, parcă pe nimeni nu mai interesează cauzele, ca și cum se acceptă tacit că așa ceva nu e exclus să se mai întâmple și pe viitor.

Și Pianistul apasă pe acestă calitate, încă din start, când  vedem imagini documetare ale Varșoviei anului 1939. Apoi, tot ca un documentar, este povestită pas cu pas invadarea Poloniei de către Germania și felul cum au acționat germanii împotriva evreilor, cum i-a descoperit, cum le-a ordonat să-și pună manșeta, semnul de recunoștere, cum a transformat un cartier într-un ghetou și toate celealte măsuri și crime, până la deportarea finală și eliberarea Varșoviei de către sovietici, când călăii devni prizonieri și sunt adunați într-un țarc, precum ieri erau evreii. Deci vedem cum s-a mișcat roata istoriei. Nu uita, azi ești călău, dar mâine poți fi victimă!

Totul este real. Poate de aceea si lungimile filmului, secvențele cu transformarea orașului în ruine, pe care insistă Polanski. Așadar, The Pianist este povestea adevărată a unui strălucit pianist polonez, care, datorită originii sale evreiești, este forțat ca pe timpul ocupației naziste a Poloniei să ducă o viață de fugar, pentru a scăpa de deportare. Szpilman reușește să fugă din ghetoul din Varșovia și își va petrece ani buni ascunzându-se printre ruinele orașului. Salvarea îi vine de la un ofițer german, care îl va ajuta să supraviețuiască.

Deci nu toți germanii au fost odioși. Nici Oskar Schindler nu a fost odios, dimpotrivă, evreii i-au ridicat o statuie pentru felul cum i-a savat de la moarte. Szpilman are o demnitate ieșită din comun în condițiile ocupației germane, ca și familia sa, de altfel, oameni foarte distinși, foarte educați, model de evrei care își acceptă condiția de victime. Și fiul cel mare, pianistul, este de o mare noblețe. El acceptă cu capul sus toate umilințele prin care trece el și familia sa. Având însă șnasa să fie cunoscut ca un pianist de geniu de către unul dintre călăii polonezi aliați cu germanii, este scos din rândurile masive ale deportaților, ale celor trimiși spre gazare, și i se spune să fugă. Dar el vede cu ochii săi cortegiul morții. Crimele absurde din lagărul-ghetou făcut de nemți în Varșovia pentru evrei sunt la ordinea zilei. Aceste secvențe seamănă cu cele din filmul lui Steven Allan Spielberg, Lista lui Schindler (1993).

Au fost concentrați în lagăr 50 de mii de evrei. Nu-ți vine să crezi cum oamenii se pot împietri în asemenea hal încât să-ți piardă complet umanitatea și să inventeze pentru alți oameni crime de neimaginat! E suficient ca o femeie să întrebe „unde ne duceți?”, și răspunsul este un glonț în frunte. Evreii din ghetou fac și ei afaceri. Cu bani se poate obține o adeverință de muncă, dar când un neamț se înfurie, izbește cu ei de toți pereții. La fiecare pas viața se însoțește cu moartea, cu crima. Cadavrele putrezesc pe jos, la tot pasul, nimeni nu are timp de ele. Ce se întâmplă cu ființa umană dacă ajunge să extermine altă rasă? Așa de siniștrii să fi fost evreii? Nu sunt și ei oameni? Este semnificativ momentul când se citește un fragment din piesa The Merchant of Venice, replica lui Shylock, care arată tocmai asemănarea dintre evrei și creștini. Ce le-a declanșat germanilor o asemenea ură de rasă încăt să-i trateze pe acești oameni ca pe niște gunoaie, să-i ucidă mașinal, fără să simtă, fără să aibă nici un regret?

Când am fost ultima oară în Germania, la Frankfurt am Main, am avut ocazia să discut o asemenea problemă. Nu uit gestul unei femei germane de la un magazin, care și-a acoperit fața cu mâinile și a plecat plângând. Nemții din ziua de azi par să-și asume tragedia înaintașilor. Ei sunt de o mare finețe. Am rămas copleșiit de civilizația acestor oameni. Așa se și explică acceptarea masivă a imigranților. Oricum, Frankfurtul pare ca New York-ul, un conglomerat de popoare. Iar respectul pentru ele arată că germanii își asumă vina tragică, așa, ca în tragedia greacă.

Filmul lui Polanski ne face să ne identificăm cu soarta acestor oameni-martir! Nu ni se dă cauza acestei uri de rasă. Nu se vorbește de arianism sau alte motive, precum excesul negustoresc al evreilor, așa cum se spune în unele teorii că ar fi cauza urii germane, o explozie de nedescris, de parcă ar fi vrut să se elbereze de coșamrul evreiesc! Greu de înțeles. Dar oricare ar fi cauza, nu se justifică această bestialitate a uciderii fără milă, amestecată cu scene grotești, precum secvențele în care nemții îi pun pe evreii din ghetou să danseze. Vedem un dans macabru, ca în bolgiile medievale. De aceea, Wladyslaw, eroul jucat de Brodi, are demnitate, este prezentat ca un om care vede bine ce se întâmplă, la început e optimist, dar treptat se îngrozește, spre final arată ca o fiară hăituită. Însă mult timp el își păstrează umanitatea și caută soluții de evadare, de revoltă. Când lucrează la o cantină unde trebuie să împartă cartofi, ajunge să culeagă pistoalele din sacii de cartofi. Era armamentul trimis din afara ghetoului, ca să-i înarmeze pe cei dornici să lupte. Și nu există decât o cale, să fie înarmați. Cu mâinile goale nu se puteau lupta cu nemții.

Într-adevăr, de neînțeles este cum de sute de bărbați, de oameni în putere, nu se revoltă? Vezi un șir de bărbați evrei și doi nemți alături, care îi conduc în marș, apoi le spun să oprească înaintarea și încep să numere din zece în zece, al zecelea numărat este scos din rând, pus la pământ, apoi un neamț, cu pistolul, îi împușcă pe rând în cap. La ultimul, i se termină gloanțele. Dar vedem cum, tacticos, își schimbă încărcătorul, armează pistolul și îl împușcă pe ultimul condamnat, care, văzând pauza, spera că este iertat. Cum se poate așa ceva? Cum de cei 50 de bărbați din rând nu s-au revoltat? Dacă tot știau că merg la moarte, nu trebuiau să-i atace pe cei doi soldați nemți, să-i dezarmeze și să-i lichideze? Era logic. Dar probabil că spectrul morții îi face lași pe oameni sau poate că se gândeau la consecințe, la represaliile față de familiile lor. Oricum, în secvența descrisă, ei  se comportă ca niște lași, fiecare speră să nu cadă la numărătoare! E o mostră despre condiția umană în vreme de teroare totalitaristă.

Acțiunea filmului începe în 1939, la Varșovia, când Germania ocupă Polonia, și ține până în 1945, când aramta sovietică îi alungă pe naziști din Polonia. Timp de 6 ani vedem lupta de supraviețuire a lui W. Szpilman, care trece prin toate furcile caudine ale ocupației și trerorii. El mereu speră că se va termina, mereu își mișcă degetele, ca reflex al exersării la pian, mereu speră că va cânta din nou pentru oameni. În tot acest infern, muzica din sufletul lui îl face să supraviețuiască. Și prin comportarea sa extrem de nobilă, de pură, asemenea sufletului său, asemenea muzicii pe care o are în el, reușește să treacă de toate obstacolele. Oricum, viața sa este mereu pe muchie de cuțit.

Filmul lui Roman Polanski prezintă o atmosferă apăsătoare și de neînchipuit a iadului nazist. Drama fiecărui personaj, suferințele la care sunt supuși oamenii simpli, casele răvășite de cruzimea naziștilor dezvăluie o poveste copleșitoare despre realitatea secolului al XX-lea.

Această analiză a pianistului în condiția războiului terorist, ne arată cum un popor, poporul german, condamnă viața. cum vrea să demonstreze cât de lipsită de sens este viața. Nemții ucid evreii ca și cum ar fi niște muște. Totul e odios până la apariția căpitanului Wilm Hosenfeld, care îl descoperă pe Szpilman printre ruinele unei case, unde își găsise adăpost într-un pod. Dar a ieșit de acolo să-și caute de mâncare. Ofițeul îl vede, dar nu-i face nimic, îl întreabă cine este, ce face acolo, cu ce se ocupă? Când aude că e pianist, îl cheamă și-l duce într-o cameră unde era un pian și îi spune să cânte. Și Szpilman se așează la pian și începe să cânte, normal, o sonată de Chopin. Ofițerul german se așează pe un scaun și e tulburat. Momentul este antologic, e cel mai mare elogiu care se poate fsce muzicii.

Și ofițerul îi spune să stea în pod ascuns, iar el începe să-l aprvizioneze cu alimente, având numai această dorință, ca din când în când, Szpilman să-i cânte la pian. Dar nu mai e timp, deja trupele sovietice sunt foarte aproape. Ofițerul are o familie frumoasă, o vedem în fotografia pe care o are pe birou. Sensibilitatea lui culturală depășește condiția nazismului, el pare din aceeași familie spirituală cu Szpilman. Germania e țara lui Bach, Beethoven, Brahms și a zeci de genii muzicale. Probabil este și el o victimă, forțat să devină militar. Dar acest episod se termină cu venirea sovieticilor, care sunt pe punctul să-l împuște pe Szpilman, când l-au văzut într-o haină germană. Era haina pe care i-o dăduse ofițetul german când l-a văzut tremurând de frig. În final, Szpilman iese din ascunzătare și se îndreaptă fericit spre un grup de oameni eliberați, vrea să-i îmbrățișeze, să-și exprime bucuria eliberării, dar aceștia fug de el, când îl văd în haina germană și arătând ca o stafie, ca venind din infern, cu plete, cu barbă, îi mai lipsește coroana de spini să fie asemenea lui Iisus. Arată ca un crucificat învait din morți, dar oamenii fug de el, strigă „german”, „german”. Acest cuvânt a devenit un simbol al morții, ca și cum ar spune, ciumat, ciumat, visrusat, virusat, fugi de el!

Sunt momente de o largă semnificație în acest film. Și pandemia este ca o teroare totalitaristă, fiindcă se indentifică și ea cu spectrul morții, care îi face pe oameni să fugă, să devină lași, să-și salveze viața, să se descurce, fiecare cum poate. Se spune, dă-i unui om puterea, dacă vrei să-l cunoști. Dar acum e mai potrivit să spunem: Pune-i pe oameni în fața morții și atunci îi cunoști. Molima e un spectru necunoscut și nevăzut. Dar hitlerismul a fost ceva palpabil, previzibil. Și te întrebi, cum de oameni ca Wilm nu au reacționat la regimul lui Hitler, cum de poprul german a acceptat, cu rare excepții, să poarte ochelari de cal, să se înregimenteze masiv, să fie copărtaș la această ghilotină istorică!?

Filmul este o coproducție internațională (Franța, Germania, Marea Britanie, Polonia). A avut un deviz de 35 de milioane de dolari și a atins un boxoffice de peste 120 milioane dolari. The Pianist are o durată de 150 de minute și conține multe imagini alb-negru din documetele vremii.

În sfârsit, nu o dată am scris despre vechiul cartier evreiesc din New York, zona Soho, pe care l-am străbătut de zeci de ori, mai ales de când am aflat că noii veniți, chinezii, își întind ocupația, altfel spus, de când Chinatown a invadat Soho. Cei care au citit corespondența mea de la NY, au aflat multe amănunte.
Cartierul vechi avea viață. Acum au mai rămas doar câteva Sinagogi, care sunt părăsite, în ruine, o imagine despre care nu s-a făcut încă nici un film. Cum de evreii și-au părăsit cuibul, pe care l-au clădit cu sacrificii, începând cu primii emigranți evrei din Europa? Au vrut să termine cu o imagine care nu le-a convenit și s-au mutat din Downtown în zone selecte, în Midtown și Upper Town?
Dar aceeași soartă o au și italienii, fiindcă și vechiul lor cartier, unde s-a născut Robert de Niro, era în Soho, însă tot chinezii și-au extins Chinatown și cartierul italienesc s-a redus la o stradă. În timp ce ei, chinezii, au asaltat și alte cartiere newyorkeze și acum există 9 (nouă) Chinatown!
Are dreptate Trump să se supere pe „ciuma chineză”, cum numește el focarul pandemic.
Dar nu despre asta vreau să scriu. Acesta este un alt film, care sigur se va face, Hollywood-ul lucrează.
Vreau să scriu despre vechiul cartier evreiesc, așa cum îl vedem reconstituit în filmul Once Upon a Time in America (A fost odată în America, 1984), realizat de Sergio Leone (1929 – 1989), un as al genului western spaghetti, film care mi-a declașat gândurile de mai sus. Bine că a fost odată în America și nu mai este! Fiindcă ce a fost, nu se poate crede, de parcă ar fi o răzbunare a mafiei italiene asupra mafiei evreiești!
Once Upon a Time in America este ultimul film al lui Leone. L-am revăzut recent pe un canal TV, specializat în seriale virotice. Mi-e greu să înțeleg cum de a putut programa așa ceva! Consider că A fost odată în America face parte din aceeași familie cu The Merchand of Venise, filme care sigur sunt interzise în Israel. Un astfel de film este departe de a-i favoriza pe evrei, departe de a fi o carte de vizită pentru ei. Da, e o carte de vizită, dar negativă, urâtă, înspăimântătoare, fiindcă filmul este o saga a mafiei evreiești din New York, cum s-a format această mafie, foarte periculoasă, mai periculoasă decît cea italiană sau afro-americană.
Am văzut multe filme în care se vorbește despre confictul mafiei italiene cu cea evreiască, așa cum ar fi filmul despre Lucky Luciano, un capo mafioso de temut, film realizat în 1973 de Francesco Rosi, cu Gian Maria Volonté în rolul lui Luciano. Un film biografic. Nu este departe de gen nici Sergio Leone, care ne face biografia unor gangsteri evrei, cum se formează de când sunt copii.
Și prezentarea pe IMDb e în acest stil, ea începe cu sloganul filmului: „As boys, they said they would die for each other. As men, they did/Ca băieți, au jurat că vor muri unul pentru celălalt. Ca bărbați, au și făcut-o”. Apoi continuă așa: O poveste epică, remarcabilă, a unui grup de tineri gangsteri evrei din New York, care au supraviețuit prohibiției. Ei se reîntâlnesc după 35 ani și încearcă să se salveze. Filmul poate fi privit și ca o poveste a unui om care este în război cu el însuși. David (Noodles) Aaronson (Robert de Niro) este un criminal sălbatic și neîndurător, dar iubitor și cald în același timp. Conflictul firii sale îl constituie Deborah, femeia pe care o iubește și care încearcă să- l schimbe. Deși ea este singurul lucru pur și sincer din viața lui, Noodles nu ezită să o violeze în momentul în care ea vrea să-l părăsească. De aceea Once Upon a Time in America nu este doar un film cu și despre gangsteri. Este și o introspecție analitică în sufletul lui Noodles”.

O introspecție?! Nu e nici un fel de introspecție! Și Noodles și ceilalți nu-s capabili de așa ceva. Ei ucid fără milă, fără nici un regret, fără respect pentru viață.
Academia americană nu a premiat acest film, nu i-a oferit nici o nominalizare. A fost nominalizat doar de Golden Globe, producția, iar din echipa artistică doar Ennio Morricone, vechiul colaborator al lui Leone, pentru muzică. Morricone ne-a părăsit de curând, fiind compozitorul cel mai titrat, cel mai renumit, care a compus muzică la peste 500 de filme! Melodiile lui la filmele western sunt celebre. Pentru mine, numele lui se leagă de România, mai exact de Gheorghe Zamfir, cu care a colaborat la coloana sonoră a filmului One Upon a Time in America. Naiul care se aude în multe momente ale filmului, este al lui Zamfir. Vezi amănunte despre această colaborare în volumul Sunetul primordial.
Evident că filmul lui Leone, deși are partituri memorabile, a fost ignorant de pe lista premiilor, de jurizarea internațională în general, fiindcă o astfel de imagine este condamnabilă, este ca un holocaust. Ne arată că și evreii sunt călăi, nu numai victime. Crimele pe care le fac bandiții evrei sunt total iraționale. Nimic nu are logică.
Povestea de iubire dintre Noodles și Deborah este secundară, este printre altele, comparativ cu tema centrală, gangsterismul evreiesc, care pune stăpânire pe un cartier, care șantajează, care umilește poliția, care ia controlul asupra afacerilor prohibite, care pare să fie o trăsătură ancestrală, asta te sperie, fiindcă Leone urmărește cum se formează „crima organizată” din fașă și cum crește, cum acaparează viața și politica americană. Grupul de gansteri e peste tot, se bagă în orice, numai să-și umple cu bani valiza comună pe care o au într-un seif, la gară. Prietenia dintre tinerii din grup e numai pe bază de crimă, de curaj criminal. Ei au crima în sânge, nu se abat de la nimic pentru a câștiga. Ucid și oameni nevinovați, așa cum în The Pianist, naziștii ucid evrei nevinovați. Dar aici acțiunea se petrece în anii 1920 și 1930, cu evocări ale unor „modele” anterioare, deci evreii apar ca pionieri ai „crimei organizate”.

O afliere cu alți gangsteri e imposibilă, fiindcă numai golanii evrei vor să câștige, așa cum se întâmplă atunci când sunt cooptați de un alt ganster, Frankie (Joe Pesci), să dea o lovitură, jaful unei colecții de diamante. În final, banda lui Max își ciuruie partenerii, îi face tăieței (asta însemană Noodles)! Apoi toată povestea cu sindicatul muncitorilor, oțelarilor, felul cum rezolvă ei problemele sindicale, pe bază de crimă. Iar umorul lor este de groază, așa cum procedează când îl șantajează pe șeful poliției, Aielo, schimbând la maternitate locul a 50 de bebeluși și numerele lor, încât Aielo, în loc de băiat, dă peste o fată. I-au dat o lecție polițistului corupt, personaj care anticiapează seria de filme de pe Wall Street, cu spargerile de bănci, culminând cu The Departed (Cârtița, 2006) al lui Martin Scorsese, alt regizor emblematic al genului mafiot, care în Cârtița descrie o rețea criminală, amestecând evrei, irlandezi, italieni, asiatici, afro-americani, tot tacâmul, fîcând un reper pentru ceea ce înseamnă poliție coruptă.
La fel, scenele sexy cu Carol, femeia pe care Noodles o violase la jaful de diamante! Unii furau diamantele, el cu violul. Meteahnă pe care o aplică și pe pielea iubitei sale, Deborah, un viol absurd, inutil, bestial, de parcă ar fi fost cu visul în biroul lui Weinstein.
Toate acestea se petrec pe fundaul prohibiției, care generează valul de noi violențe, care în paralel se manifestau prin mafia italiană de la Chicago, unde acționa capo mafioso Al Capone. Nu-ți vine să crezi, dacă este adevărat, că America s-a format așa, cu prezența gangsterilor în istoria ei.
Sigur că evreii domină societatea americană, prin afacerile lor de alt tip, dar ne înspăimântă gândul că au un asemenea fundament! Oricum le-ai întoarce, tot peste gangsteri evrei dai. Mă refer la film. Toată istoria filmului american e plină de ei. Nu mai departe de American Hustle (Țeapă în stil american , 2013), comedia cu escroci criminali a lui David O. Russell, care pornesște tot de la un caz real petrecut în anii ‘70.
Este reală povestea spusă de Sergio Leone? E posibil, fiindcă el a ecranizat o carte a lui Harry Grey, pe nume The Hoods (Golanii din cartier). Cine e acest autor? Un fost gangster, devenit informator de poliție cu pseudonimul Harry Grey. Nu se știe numele real. E posibil să fie și el evreu, să fi făcut parte din grup. Leone a transpus fidel întâmplările din carte numai pe parcursul a două treimi din film, anii 1920 și 1930, dar evenimentele contemporane, anii ’60, au fost create și adăugate de regizor.
Ca să justifice ororile din film, Leone a lansat o teorie, a inventat „teoria visului”, cum că tot ce vedem ar fi „viziunea solipsistă a unui gangster opioman din anii 1930”. Să precizăm că filmul începe și se sfârșește în 1933, cu Noodles ascunzându-se de asasinii „Sindicatului Crimei” într-un salon de opiu. Și în ultima scenă a filmului, Noodles zâmbește liniștit, căzut în transa opiumului. Și unii fani și critici interpretează filmul ca fiind un vis sau o fantezie indusă de opiu, în care Noodles își amintește trecutul și își imaginează viitorul. Da, dar în viitorul din film, în anii 1960, apar și evenimente pe care Noodles nu putea să le trăiască în anii 1930, precum muzica din Beatles, reeferirile la războiul din Vietnam sau existența televiziunii.

Cu teoria visului, vrea să se înțelagă că istoria contemporană a Americii este, în cele din urmă, la fel cu viziunea indusă de opiu a unui gangster din anii ‘30.
Oricât ar fi inventat, Leone nu putea să trădeze subiectul. Iar opinia generală este că romanul The Hoods a fost transpus fidel. Ori aici e greutatea filmului, în reconstituirea epocii, a ghetoului evreiesc din cartierul Lower East Side și a personajelor reale. Eroii, borfașii David „Noodles” Aaronson, Patrick „Patsy” Goldberg, Phillip „Cockeye” Stein și Dominic au existat. La fel Max Bercovitz, jucat de James Woods. Ca și Deborah, o frumoasă din cartier care aspiră să devină actriță și dansatoare pe Broadway. Fratele ei, Fat Moe, la fel, a existat. Activitățile necurate din cartier sunt controlate de golanul local Bugsy și grupul său. Max și Noodles încep să organizeze activități ilegale la concurență cu banda lui Bugsy. Și ei au succes. Furios că nu a putut să-i supună, Bugsy îl împușcă mortal pe Dominic, care era un copil. Noodles se răzbună, înjunghiindu-l repetat pe Bugsy cu un cuțit automat, dar și pe un ofițer de poliție care încearcă să intervină, fapt pentru care e condamnat la doisprezece ani de închisoare.
Sigur, informațiile din fișa filmului ne spun că în roman apar câțiva gangster evrei notorii, precum Meyer Lansky și Bugsy Siegel. Leone a eliminat aceste nume, dar personajul Noodles este bazat pe descrierea gangsterului Meyer Lansky, iar Max îl are model pe Bugsy Siegel. Mafia (numită „Combinația”) este reprezentată în film de scurta apariție a fraților Minaldi, Frank și Joe. Câteva jafuri și acte de violență au fost bazate pe fotografii inspirate de incidente reale, cum ar fi eliminarea lui Joe Minaldi, ca și moartea lui Bugsy Siegel. Iar multe replici sunt bazate pe reacțiile reale ale gangsterilor Lansky și Siegel.

Nu e de glumă! Istoria se repetă. Vorbeam de American Hustle, film fără nici un premiu Oscar, dar devenit landmark al cinematografiei americane. Nu mică ne este surpriza să aflăm că grupul de escoci lucrează pentru Meyer Lansky. Și acest lucru se repetă de câteva ori, să se știe pentru cine lucrează ei! Aici grupul de escorci este format din evreul Irving Rosenfeld (Christian Bale), seducătoarea și parșiva sa parteneră, Sydney Prosser, cu identitate flasă (Amy Adams), un agent FBI, plin de idei trăsnite, Richie DiMaso (Bradley Cooper), care îi impinge pe cei doi în sferele puterii și ale Mafiei din New Jersey, unde îl cunosc pe Carmine Polito (Jeremy Renner), un politician vehement și oportunist, care se trezește prins ca într-un clește între escroci și agenții federali. Iar soția lui Irving, Rosalyn (Jennifer Lawrence), va face gafe care duc la prăbușirea escrocheriei. Apare o rețea de intrigi în care se amestecă și un arab, și un mare creier mafiot, Tellegio (Robert de Niro), dar totul e făcut pe un ton comic, deși escrocheria de milioane, pe bază de furturi de tablouri, a fost un fapt real, un scandal de proporții petrecut în anii ‘70.
Sigur, lucrurile grave, serioase, dar periculoase, sunt învelite de cineaști înt-un limbaj comic sau, ca în cazul lui One Upon a Time in America, sunt construite pe visul unui opioman. Semnificativă precauție! Și se pune în față pledoaria pentru iubire, remodelare și supraviețuire!

Filmul lui Leone lansează stilul jocului gangsteresc, care se bazează pe exagerare, pe lungimi incredibile (varianta originală prezntată prima oară la Cannes durează aproape 4 ore, mai exact 229 minute!), care nu pot suplini ideea de introspecție, fiindcă atunci când vrei să reconstitui viața unui cartier și a unor criminali, nu apelezi la limbajul psihologic.
Lungimile, așteptarea, pasul pe loc, care anunță chipurile o nouă spargere, un nou viol, o nouă lovitură, nu suplinesc o psihologie superioară. Fiindcă personajele sunt lipsite de umanitate, nu au decât psihologia crimei. Ar ucide tot ce mișcă în fața lor. Și când o fac, o fac cu un smile umanoid sau un hânjet de fiară satisfăcută. E uluitor să constați că acestă poveste nu transmite nici o idee, nici o viziune, nici o morală. E ca un izvor în deșert când Deborah citește din „Cântarea cântărilor”! Filmul este ca o fotograife de epocă, pe care spectatorul o interpretează în funcție de cultura sa. Deci stilul gansteresc este un vid de introspecție, nu spune nimic. Eroii ni se par că sunt niște meditativi, că ei gândesc adânc, dar numai până la cotitură, unde îi așteaptă să rezolve o situație cu o nouă crimă.
Acest tip de încetinire a montajului, preluat și de Coppola în Nașul, film pe care ințial trebuia să-l facă tot Sergio Leone, lansează, de fapt, o nouă percepție, un nou tip de receptare, se adresează spectatorlui, implică direct co-participarea lui, îl povoacă să deruleze în mintea sa un second story. Introspecția se află nu în personaj, ci în spectator. Dacă e un spectator bun, altfel un film de acest gen este o școală de produs criminali. Fiindcă bestia, eroul negativ, este frumos, plăcut, atrăgător, ca Robert de Niro, comparat aici cu Marele Gatsby.
Pentru a reconstitui o perioadă istorică, cinemtograful este ideal, el este o mașină de înregistrat realitatea, ori limbajul realist al filmului lui Leone, care se vrea înainte de toate un document de epocă, nu permite introspecții și moralități. Este o poveste reală. Avem o frescă istorică, care parcurge trei mari perioade din istoria Americii. Și nu iese fum fără foc.

Bibliografie

Montaje financiare frauduloase în legătură cu organizația criminală „French Connexion” (Montages financiers frauduleux en liaison avec la „French Connexion”) – Thomas CSINTA (Corespondență din Franța)

Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX – Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie)

Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea II (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle–2ème Partie)

Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea III (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle–3ème Partie)

Grid Modorcea, Dr. în Arte

Articolele autorului Grid Modorcea în Jurnalul Bucureștiului

Articolul precedentStrategii pentru o viaţă sănătoasă. Reguli în consumul fructelor care asigură beneficii maxime pentru sănătate (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)
Articolul următorSic tranzit Gloria Mundi (Astfel trece Gloria Lumească – Expresie Latină). Corespondență de la prof. univ. asoc. Pompiliu Comșa (directorul ziarului Realitatea)
Fizician teoretician și matematiciancian de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română, specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică, teoria teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate în Educaţia de Excelenţă), de peste un deceniu și jumătate, este Director de studii în cadrul CUFR România (Conseil Universitaire-Formation-Rechereche auprès des Grandes Ecoles Françaises-Consultanţă Universitară, Studii şi Cercetări de pe lângă Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii), organism educaţional franco-român agreat de stat, având ca obiectiv, consilierea, orientarea şi pregătirea candidaţilor români cu Diplomă de bacalaureat, respectiv ai studenţilor din primul ciclu universitar (Licenţă), la concursurile de admitere în sistemul elitist de învatamânt superior „La conférence des grandes écoles françaises” (Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii - CPGE-Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles, Grandes Ecoles) şi Universităţile elitiste franceze (Licenţă, Master). Este autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF – Bilibioteca Națională a Franței, „François, Mitterrand”), care au contribuit la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, precum și la admiterea a peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.