Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Festivalul Național de Teatru „Versus” 2025, organizat de Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea în perioada 30 mai-5 iunie 2025 in colaborare cu Asociația „Culori cu Suflet”, a fost un eveniment cultural de mare anvergură, marcând 35 de ani de existență ai teatrului. Tema „Trecut versus Viitor” a fost o alegere inspirată, reflectând dorința de reinventare și de reafirmare a teatrului ca un pilon esențial al culturii locale și naționale. Evenimentul a inclus spectacole, expoziții și întâlniri speciale, oferind publicului o experiență culturală completă. Festivalul a adus în prim-plan spectacole de mare valoare artistică, reunind nume consacrate ale scenei românești, precum Maia Morgenstern, Florin Piersic Jr. și Nicu Mihoc, alături de artiști emergenți și producții inovatoare.
Printre cele mai apreciate spectacole s-au numărat: „Nu sunt eu”–Maia Morgenstern a deschis festivalul cu un monolog-confesiune, în care a împărtășit povești din copilărie și carieră, îmbinând emoția cu umorul. Spectacolul „Nu sunt Eu” este o confesiune teatrală emoționantă, în care Maia Morgenstern își împărtășește povești din copilărie și carieră, cu tandrețe, nostalgie și umor. Regizat de Victor-Ioan Frunză și având scenografia semnată de Adriana Grand, spectacolul a oferit o incursiune profundă în viața artistei, explorând momente definitorii ale existenței sale.
Pe parcursul unei ore și jumătate, fără pauză, Maia Morgenstern și-a schimbat vocile și mișcările, trecând prin diferite vârste și roluri, de la copilărie la maturitate. Prin acest spectacol, Maia Morgenstern a adus în prim-plan teme precum demnitatea, onoarea și impactul istoriei asupra destinului personal, evocând momente din trecutul familiei sale și realitățile istorice care i-au influențat viața. Un aspect esențial al spectacolului a constituit relația dintre identitatea personală și istoria colectivă. Maia Morgenstern vorbește despre părinții săi, despre Holocaust, deportările în Siberia și epurările staliniste, evidențiind modul în care aceste evenimente au influențat destinul familiei sale. Publicul a fost invitat să fie martor la un carusel de emoții. Spectacolul nu a avut doar caracteristica confesiunii personală, ci și o reflecție asupra memoriei și a nevoii de a păstra vie istoria. A impresionat vitalitatea artistei, sinceritatea sa, analiza impecabilă, o adevărată introspecție obiectivă asupra faptelor ce i-au influențat existența. Textul cu veritabile valențe poetice împreună cu jocul artistei a cucerit publicul.
Următorul spectacol a fost „Secretul fericirii”, prezentat de Teatrul ROD București, este o producție captivantă care explorează relațiile interumane, iubirea și căutarea fericirii. Regizat de Daniel Hara, avându-i în distribuție pe Corina Dănilă, Ioan Paraschiv si Daniel Hara spectacolul aduce în prim-plan o poveste inteligentă, plină de umor, dar și de profunzime emoțională. Piesa s-a concentrat pe dinamica dintre personaje, surprinzând momente de suspans, revelații și răsturnări de situație. Deși începe ca o comedie spumoasă, spectacolul evoluează spre o dramă subtilă, punând sub lupă stereotipurile despre fericire și modul în care oamenii își construiesc propriile iluzii despre viață. În ansamblu actorii Teatrului Rod București și-au dovedit talentul.
În literatura dramatică contemporană, familia rămâne unul dintre cele mai fascinante spații de conflict, introspecție și transformare. În textul Paralelipiped, spectacol lecturat de Cosmin-Teodor Pană, cu Reka Szasz, Alexandru Dunaev, Bianca Cuculici, Kostas Mincu, Catalina Sima, familia nu este doar un grup de persoane unite prin legături de sânge, ci o rețea de tensiuni, ambiții și frustrări individuale care creează un peisaj haotic al relațiilor interpersonale. Fiecare membru este prins într-un univers propriu, în care nevoile personale primează asupra solidarității familiale, iar comunicarea este marcată de neînțelegeri și dorința de control. Fiica, asistentă cu o relație incertă cu directorul de spital, întruchipează nesiguranța și instabilitatea emoțională, fiind prinsă între carieră și viața sentimentală. Fratele ei, solist vocal, își abandonează aspirațiile artistice în favoarea profitului rapid adus de vânzarea marijuanei, un gest care reflectă pragmatismul și superficialitatea valorilor contemporane. Bunica, senilă și marginalizată, devine o figură tragică, un simbol al degradării și al excluderii vârstnicilor din structurile sociale. Sora mamei revine din America cu scopul clar de a moșteni apartamentul, întruchipând materialismul și lupta pentru avere care domină uneori relațiile de familie. În acest tablou al dezbinării, tatăl pare singurul care încă mai crede în ordine și structură, însă obsesia lui pentru verificări constante transformă această dorință într-o manie, generând nemulțumire și respingere din partea celor dragi. Moartea Bunicii, deși tragică, devine catalizatorul schimbării. În fața acestui eveniment, familia se află în fața unui moment de răscruce, iar tatăl propune mutarea la București, o decizie care ar putea schimba dinamica relațiilor dintre ei.
Totuși, autorul alege să lase finalul deschis, evitând să ofere o concluzie clară asupra viitorului personajelor. Această incertitudine nu doar că reflectă complexitatea vieții, ci accentuează ideea că marile decizii nu sunt niciodată ușor de luat și că, în ciuda conflictelor, schimbarea rămâne o posibilitate, dar nu o certitudine. Textul Paralelipiped funcționează ca o oglindă a societății, explorând fragilitatea relațiilor familiale, impactul intereselor personale asupra unității unui grup și dilema între stagnare și evoluție. Printr-o construcție dramatică autentică și un final care provoacă reflecție, Pană nu doar spune o poveste, ci pune sub semnul întrebării mecanismele prin care oamenii aleg să își trăiască viața, între individualism și nevoia de apartenență.
„Decalogul după Hess” în cadrul Festivalulul Trecut Versus Viitor al teatrului Anton Pann editia a 4-a, a fost o reprezentație relevantă în peisajul geo-politic actual. Aceasta datorita faptului că dramaturgia are puterea de a pune sub lupă aspecte incomode ale istoriei și de a face vizibil mecanismul gândirii unei figuri controversate. În acest sens, piesa Decalogul după Hess de Alina Nelega, in care Nicu Mihoc a dat glas unui personaj sinistru a fost mai mult decât un simplu monolog dramatic; a constitut o radiografie a psihologiei unui om prins între credință, ideologie și realitatea propriilor fapte. Prin reinterpretarea celor zece porunci biblice, Hess își construiește propria moralitate, transformându-se într-un personaj care își justifică atrocitățile și își modelează realitatea astfel încât să-i servească convingerilor. Textul lui Nelega a propus propune o abordare tulburătoare: Hess recapitulează momente esențiale din viața sa prin prisma Decalogului. Fiecare poruncă devine un instrument prin care își redefinește moralitatea, justificându-și deciziile și convingerile. Astfel, „Să nu ucizi” nu mai este o interdicție divină, ci un concept reinterpretat în termeni de „purificare”, iar „Să nu preacurvești” este redus la o viziune misogină asupra femeilor, considerate simple „animale de casă” care trebuie dresate. Această reinterpretare cinică și distorsionată construiește un portret al unui om incapabil de remușcare, prizonier într-un sistem de credințe radicale.
În piesă, Hess nu este doar un prizonier în închisoarea de la Spandau, ci și un personaj aflat sub supravegherea constantă a camerelor de luat vederi. Sinuciderea sa, o alegere deliberată în locul unei morți naturale în captivitate, capătă dimensiuni spectaculare. Monodrama devine astfel un surogat de reality show, o ultimă tentativă de autojustificare în fața lumii. Prin această construcție dramaturgică, Nelega evidențiază grotescul fanatismului și absurditatea unei ideologii care continuă să persiste chiar și în fața morții iminente. Jocul lui Nicu Mihoc capătă valențe deosebite, devine rechizitoriu actorului care reprezinta publicul dornic sa participe alături de actor în descifrarea mecanismelor care l-au condus pe Hess în epopeea sa sinistră. Pe lângă introspecția individuală, piesa are și un substrat istoric puternic. Rudolf Hess, aghiotantul lui Hitler, a fost una dintre cele mai enigmatice figuri ale nazismului. Condamnat pentru crime de război, a petrecut 47 de ani în detenție, fără să își recunoască vreodată vina. În acest context, Decalogul după Hess nu este doar o reflecție asupra unui personaj, ci și un studiu al memoriei colective. Cum sunt interpretate faptele istorice? Se poate găsi justificare pentru ceea ce lumea consideră crime împotriva umanității?
Alina Nelega nu cade în capcana condamnării explicite, ci lasă publicul să își formuleze propriile concluzii. Prin tehnica sa dramaturgică, creează un text de o sensibilitate paradoxală: sensibilitatea unui prizonier care se pregătește de ultima eliberare, convins că nu are regrete. Tocmai această absență a remușcării generează un efect puternic asupra spectatorilor, obligându-i să reflecteze la fragilitatea conștiinței umane atunci când aceasta este contaminată de ideologii extreme. Decalogul după Hess nu este doar o piesă de teatru, ci și un manifest artistic ce reexaminează relația dintre convingere, vinovăție și realitate. În fața acestui monolog, publicul nu poate rămâne pasiv, fiind provocat să exploreze limitele moralității și pericolele fanatismului.
Într-o societate ce adesea favorizează tinerețea și viteza, spectacolul „Manifest pentru Artă 50+” a reprezentat o pledoarie artistică pentru autenticitate, conexiune și redescoperire de sine. Sub regia Mariei Hibovschi, acest eveniment multidisciplinar a esacladat simpla reprezentație scenică și a devenit o declarație despre frumusețea transformării interioare și a revendicării identității prin artă. Această producție se bazează pe o vârstă adesea privită prin prisma limitărilor, invitând publicul să observe cum femeile 50+ își refac propriul portret în afara convențiilor sociale. Arta devine un mediu de vindecare, de recuperare a demnității și de reafirmare a unei aure personale. Fiecare element artistic—dansul, muzica, fotografia și filmul—participă la această redefinire, transformând scena într-un spațiu de introspecție colectivă. Spectacolul invită la o trăire autentică, la simțire reală, la transpunerea ființei într-o persoana. Este o celebrare a fragilității și forței, a trecutului și prezentului, a individualității și comunității. Femeile din această categorie de vârstă nu sunt portretizate ca figuri ce trebuie să se conformeze unui ideal extern, ci sunt prezentate ca ființe ce se îmbrățișează pe deplin. Astfel, spectacolul devine un act de eliberare și de regăsire. În final, „Manifest pentru Artă 50+” nu este doar un eveniment cultural, ci un moment de introspecție și inspirație. Ne provoacă să privim dincolo de stereotipuri și să înțelegem arta ca un vehicul de redefinire și rescriere a identității. Prin această abordare curajoasă, spectacolul nu doar transmite un mesaj artistic complex, ci oferă și un spațiu de reconectare cu sinele, în afara oricăror etichete impuse de societate.
Florin Piersic Jr. nu este doar un actor—este un creator de universuri, un disecător al umanului în formele sale cele mai crude și vulnerabile. Freak Show, vol. 2 nu s-a rezumat la un simplu act artistic, ci a fost o radiografie a lumii contemporane, o demascare brutală a mecanismelor sociale și psihologice care ne definesc. Într-o societate obsedată de aparențe, comoditate și narcisism digital, spectacolul său devine o explozie necesară, un apel la trezire prin artă. Piersic Jr. nu interpretează personaje, ci le extrage din inconștientul colectiv și le expune fără filtru. Spectacolul funcționează ca o serie de incizii asupra fiecărei tipologii umane, dezvăluindu-le în forma lor cea mai brută. Nu există personaje artificiale, ci reflexii ale individului modern—captive între ironie și disperare. Această metamorfoză scenică nu a fost un simplu joc actoricesc, ci o demonstrație de luciditate artistică. În interpretarea unică Piersic Jr. s-a comportat ca un cameleon care seduce inițial prin umor și inteligență, doar pentru a ne expune ulterior fragilității noastre profunde. Fiecare schimbare de ton, fiecare gest calculat a adus în fața spectatorului o oglindă incomodă, în care, fără drept de apel, a dat glas propriile frământări, propriile fisuri interioare. Umorul din Freak Show, vol. 2 nu este gratuit—nu este menit să detensioneze, ci să deschidă răni. Sarcasmul devine un instrument de autovindecare, o metodă prin care grotescul existențial poate fi acceptat. Piersic Jr. folosește ironia ca pe un bisturiu fin, realizând o autopsie a societății în timp real.
Această abordare nu face decât să intensifice contrastul dintre ridicol și tragic, transformând spectacolul într-un joc periculos între comedie și dramă. Râsul se naște nu din confort, ci din recunoaștere—ne recunoaștem în absurditatea prezentată pe scenă și, odată cu asta, începem să ne reevaluăm propriile mecanisme de supraviețuire. În esență, Freak Show, vol. 2 nu este doar un act artistic, ci și un act politic—nu în sensul tradițional, ci în sensul unui manifest împotriva amorțirii conștiinței. Într-o realitate în care teatrul este adesea văzut ca un refugiu sau ca un exercițiu de estetică, Piersic Jr. îl transformă într-o confruntare directă cu existența. Publicul nu poate rămâne pasiv; este prins într-un vortex de emoții, forțat să-și confrunte propriile frici, propriile ipocrizii. Freak Show, vol. 2 se poziționează astfel la granița dintre artă și revoltă, între spectacol și intervenție socială. Piersic Jr. nu oferă răspunsuri, ci creează un spațiu în care întrebările devin imposibil de ignorat. Florin Piersic Jr. nu își propune să fie confortabil sau accesibil. Freak Show, vol. 2 este un exercițiu de luciditate, un strigăt împotriva vidului existențial și a superficialității culturale. Fiecare monolog este o confesiune colectivă, fiecare gest scenic este o provocare adresată publicului. Într-o lume în care realitatea este fragmentată și manipulată, teatrul lui Piersic Jr. devine unul dintre puținele locuri unde adevărul poate fi spus fără compromisuri. Spectacolul nu doar a ridicat întrebări, ci forțează spectatorul să devină conștient de propria existență, să-și reevalueze poziția în fața mecanismelor sociale și psihologice care îl definesc. Astfel, Freak Show, vol. 2 nu a fost doar un spectacol—a fost un ritual al dezvăluirii, un exercițiu de curaj artistic care redefinește rolul teatrului în societatea contemporană. Dacă arta poate fi un proces de trezire, atunci Florin Piersic Jr. reușește să creeze nu doar un spectacol, ci o experiență necesară.
Trilogia „Setea muntelui de sare” de Marin Sorescu a fost prezentată în cadrul Festivalului de Teatru „Versus” 2025, desfășurat la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. Acesta este o trilogie dramatică profundă, care explorează existența umană prin trei piese distincte: „Iona”, „Paracliserul” și „Matca”. Deși nu împărtășesc aceleași personaje sau teme, ele sunt unite printr-o reflecție filosofică asupra vieții, libertății și relației omului cu divinitatea. În cadrul festivalului, spectatorii au avut ocazia să vadă „Iona” și „Paracliserul”, iar regizoarea Mateea Marin a propus o premieră specială: „Matca”, completând astfel trilogia lui Sorescu. Corespondența între trilogia lui Sorescu și tematica festivalului demonstrează că teatrul clasic poate fi mereu actual, iar marile teme ale existenței rămân relevante indiferent de epocă.
Cu măiestrie și curaj regizoral Mateea Marin a montat piesa soresciană, având ca pretext natura dezlanțuită care acoperă păcatele prin scufundarea lor dar contribuie în același timp la nașterea speranței. Maniera sa regizorala de a concepe dramatizarea a condus ca Irina în interpretarea Andreei Radu sa dețină valența sacrificiului suprem asemenea Anei lui Manole iar tatăl acesteia interpretat de Alexandru Beteringhe să dea glas maturității și chibzuinței populare. Renumitul actor al teatrului Anton Pann a încheiat parcursul scenic din trilogia soresciană în împlinire artistică, pe el l-am regăsit în toate cele trei piese ale trilogiei. Festivalul „Versus” 2025 a fost mai mult decât o simplă serie de spectacole–a fost o meditație asupra teatrului ca spațiu al memoriei și proiecției. Prin diversitatea spectacolelor prezentate, festivalul a demonstrat că teatrul nu este doar un mijloc de divertisment, ci și un instrument de introspecție și dialog. De la monologurile introspective la comediile dramatice, fiecare reprezentație a contribuit la crearea unei punți între trecut și viitor, între tradiție și inovație.
Notă. Articolele lui Cristian–Ovidiu Dinică în Jurnalul Bucureștiului
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
