Interviu cu Viorel Patrichi (ziarist, scriitor și fotograf) cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sarsă sigură de informare)

• Înainte de 1989, se poate spune că prozatorii jucau rolul adevăraţilor ziarişti, în sensul că erau nişte portavoci ale adevărului, aşa cum aflăm, spus pe ocolite, din romanul lui Augustin Buzura – ,,Feţele tăcerii”? Cine avea mai mult curaj înainte de 1989?

Nu cred că prozatorii au fost la grămadă niște apărători ai adevărului, în comparație cu ziariștii, care ar fi fost niște monumente de lașitate. Istoria comunismului din România este un șir lung de trădări și decepții, chiar și printre disidenți. Nu cred că „Desfășurarea” este un text onorabil pentru Marin Preda. Și, parțial, nici „Delirul” prin concesiile făcute.

De fapt, adevăratul text propagandistic pentru instaurarea comunismului în România este „Desfășurarea”, iar nu „Mitrea Cocor”, care este o parabola anti-bolșevică… Dumitru Radu Popescu, prin parabolele lui, este mai… „ziarist” decât Preda. Și ce păcat…Să nu uităm curajul gazetarului Anton Uncu de la „România Liberă”. Trebuie reținut că era mai ușor să publici un roman cu subtext de-al lui Augustin Buzura, decât un reportaj despre oameni adevărați într-un ziar comunist. Lucru valabil și pentru filme. Aberația a mers până acolo, încât partidul unic a interzis faptul divers în presa comunistă. Mai rămăsese o coloană redactată de Petere Mihai Băcanu în „România Liberă”. Unde să mai fie loc pentru adevărul cotidian? Cel puțin, scriitorul avea drept refugiu și justificare ficțiunea regală, greu de pipăit de gașperii cenzurii de la edituri. Altfel, Marin Preda nu ar fi putut publica marele roman „Cel mai iubit dintre pământeni”, care l-a consacrat definitiv. Ziaristul trebuia să opteze: scria că la Scornicești s-au produs 15 tone de grâu la hectar sau pleca definitiv din presă. Nu avea altă ieșire.

• După 1989, scriitorii şi-au pierdut prestigiul în raport cu ziariştii, mai ales cei care apar la televizor, au devenit astăzi adevăraţi lideri de opinie… Se poate spune că prestigiul nu se mai bazează pe o operă, ci mai mult pe arta conversaţiei, să nu spun a manipulării publicului?

Sigur că arta conversației este importantă în aparițiile publice. Presa vizuală este mai nemiloasă decât teatrul. Obiectivul camerei este înzestrat cu o cruzime absolută: poți să fii scriitor sau gazetar, dacă nu ești sincer în rolul tău, oamenii te simt imediat. Și te părăsesc. Există doi gazetari consacrați de televizor–Ion Cristoiu și Cristian Tudor Popescu. Și ce percepție diferită au oamenii față de ei… De fapt, așa a fost îngropată presa scrisă mare din România după anul 2000. Prin falsul cultivat în ziare de către pretinșii făcători de opinie și cârnățarii care îi plăteau regește. După 1990, oamenii simțeau nevoia să citească adevărul și veneau spre noi după ce vedeau că Justiția și Politica au trădat programul revoltei populare din decembrie 1989.  Nici nu ne imaginăm noi câtă nevoie de adevăr trăiesc românii umiliți în țara lor sau în străinătate. Este loc pentru presă liberă, dar ziariștii nu vor să-și asume rolul lor fundamental: adevărul până la capăt, cu orice preț. Sigur, poți să plătești. Mult și bine. Chiar și la noi au fost uciși gazetari după 1990, dar nu și scriitori… În 1991, lucram la ziarul „Tineretul liber”. Cel mai liber ziar din toate timpurile! „Îmi place cum scrii, ți-ai dat drumul frumos! Scrie acum cât timp mai poți să scrii liber!”, mi-a spus Anca Munteanu-Cârjă, șefa mea de departament. M-a indignat afirmația ei. „Cum adică, eu am ieșit cu arma în mână în decembrie 1989 ca să vină cineva mâine și să-mi spună că nu am voie să scriu ce gândesc?” Și ea a râs cu poftă. Era mult mai tânără decât mine și se maturizase…Și a avut perfectă dreptate. Prin 2002, directorul unui ziar m-a trimis la o conferință de presă a premierului Adrian Năstase. Toți ziariștii umblau în două labe înaintea lui. „Economia României nu a ajuns încă la capacitatea economiei din 1989”. Era un adevăr. Și n-am tăcut nici atunci. „Mai are cineva de pus vreo întrebare?”, și a rotit ochii întredeschiși de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga. Nu mai avea nimeni nimic de zis. Am publicat un articol intitulat simplu „Adrian Năstase gândește economia României în cincinale”. Și l-au publicat, dar la Palatul Victoria nu m-au mai trimis. Lucrurile mergeau tot mai deșănțat pe la noi. Și i-am propus un dialog ambasadorului american Michael Guest. Era un ger năprasnic. M-a primit la reședința lui. Am fost condus pe lângă piscina cu geamuri înalte și aburite. O umbră zveltă tocmai aluneca într-un halat bleumarin și a dispărut înspre vastele apartamente. Era celălalt…Ambasadorul m-a primit imediat. Mi-am lăsat cojocul și căciula de astrahan la cuier, ca țăranu. Tânărul diplomat simțea nevoia unui gest delicat, așa, ca el, și a început să-mi mângâie Karakulul: „Hau nais caciul! Hau nais caciul!…” Discuția s-a axat pe relațiile bilaterale și pe corupția Guvernului Năstase. Era primul atac care apărea tocmai într-un ziar plătit de PSD! Directorul i-a dat drumul interviului, dar, din acel moment, timp de șase luni, nu mi-a mai publicat nicio știre, dar nu m-a dat afară, aștepta să plec singur! Până am găsit un alt loc de muncă. Dar Horia Alexandrescu m-a plătit în fiecare lună, altfel muream de foame în țara mea liberă, cu presă liberă cu tot…Unii prozatori și-au pierdut prestigiul când au început și ei lupta pentru putere, când se acuzau reciproc de turnătorii la Securitate în cadrul Uniunii Scriitorilor. Dezamăgirea cruntă pentru marele public a fost atunci când unii acuzatori au fost dovediți ei înșiși că fuseseră turnători.

• Cum a fost trecerea de la statutul de ziarist la cel de scriitor? Altfel spus: Ce se scrie mai greu, un articol de investigaţie sau o pagină de literatură?

Toată viața am învățat un singur lucru: să citesc. Visam din copilărie să ajung scriitor, dar trebuia mai întâi să învăț să citesc. Însă nu oricine poate scrie să placă oamenilor din jur. Altfel, pentru cine scrii? „Literatura nu face educație”, spunea mai anțărț un multiplu laureat al premiilor Academiei. Publicase o carte plină de abjecții sexuale grețoase. Bun, nu face educație literatura? Dă-o dracului! Dar ce face? De ce mai avem nevoie de artă atunci? Scriitorul este reflexul conștiinței colective printr-o experiență pur subiectivă. De aceea, el trebuie să aibă libertate totală. Așa cum gazetarul este „gura lumii” și trebuie să fie liber. Cum să-i pui stavilă? „Gura lumii n-o astupă nici pământul”, spunea bunica. Ce sens are gazetăria fără libertatea totală să spui adevărul până la capăt? Chiar cu riscul să rămâi șomer, să faci foamea. „Pe cine are ăsta în spate?”, l-a întrebat Ion Iliescu pe un cirac de-al lui despre un jurnalist. „Pe nimeni, domnule președinte”, a venit răspunsul. „Înfometați-l!” „Dumneata ești Viorel Patrichi?!”, m-a întrebat mirat generalul Vasile Ionel când m-am dus la Cotroceni. „Da, eu… De ce?” „Pari mult mai bătrân după scris…” N-am insistat ca să aud amănunte, aveam alte treburi pe-acolo și nici nu știam pe-atunci că a fost agent sovietic. Am deci motive să nu mă simt nici gazetar, nici scriitor. Mai am mult până departe. Este o răspundere uriașă pentru ambele categorii. Cine înțelege… Eu am fost „externist” și, pentru că mă exaspera și lucrul cu presa internațională, și noul limbaj de lemn, care înmugurea luxuriant și la noi, fugeam prin sate două-trei zile și scriam un reportaj. Mai târziu, la „Curentul”, cel mai frumos ziar din istoria presei române, formasem un grup de reporteri, împreună cu Iftimie Nesfântu, Vasile Răvescu și Alexandru Mihăilă, unde se scria „reportaj-anchetă”. O specie hibridă, nouă la noi, în care se reflecta cel mai fidel politica de la centru, cu toată legislația șchioapă a aleșilor emanați. Rar mai văd astăzi așa texte. Exigența era maximă. Nu stăteai într-un peș ca Geo Bogza ca să admiri cum apune soarele peste Rarău… „Voi sunteți rudele noastre cele mai apropiate”, spunea un general de securitate despre ziariști. Într-un anume fel, așa este. Unii gazetari primeau pistoale și îl păzeau pe Nicolae Ceaușescu pe când mergea în vizită la „pretinii” lui din Africa. „Nu este nicio deosebire între noi și voi”, îmi spunea un procuror. I-am zis că apropierea este forțată. Ziaristul care face anchete nu poate trimite mandate de aducere, nu are tehnică de ascultare și tălpași la dispoziție, nu tremură nimeni în fața lui și nu întocmește rechizitorii. Ancheta jurnalistică are alte mijloace și este mult mai riscantă.

• Cenzura era mai puternică în cazul unui scriitor sau pentru un ziarist? Devenea ea şi mai puternică din cauza autocenzurii, a fricii de regimul comunist? Cum au stat lucrurile în ceea ce vă priveşte? Cum au stat lucrurile în cazul altor colegi şi amici literari?

Depinde câtă libertate își arogau pe-atunci scriitorii și ziariștii sau cât își asumă astăzi. Și unii, și alții au dușmani identici: locurile comune, prejudecățile stupide, frica de abordările originale, oportunismul, obediența, arivismul. Disidențele se pot evalua numai individual. După ce am cunoscut destinul tragic al lui Gheorghe Ursu, am zis că dramoletele altora nu mai contează. Securitatea a confiscat 50.000 de pagini de manuscris de la el. Prin urmare, unii nu aveau libertatea să scrie nici acasă, tovarăși. Cine vrea să cunoască adevărata față a dictaturii să vadă interviul de la TVR1 cu Marian Clită, asasinul lui Gheorghe Ursu. Merită Premiul Oscar pentru cinism. Tragedia lui Gheorghe Ursu este cea mai urâtă pagină din perioada Ceaușescu. Un asasinat politic teribil și la fel de inutil.

• Pe de altă parte, se poate spune că acea cenzură politică a fost înlocuită în perioada postdecembristă cu o alta, de tip economic? Totuşi, se poate pune semnul egalităţii între cele două sau găsi anumite asemănări?

Așa este, dar nu se compară cele două realități. După 1990, ești liber să scrii orice și să mori de foame din scris. Cenzura de clan politico-economic este mai perversă decât doctrina comunistă cu autocontrolul. Nu te obligă nimeni azi să faci presă. Poți să faci orice altceva, poți emigra dacă ai bani de drum… Ești liber! Altfel, vechile reflexe revin, dar cu motivație economică. Prin ce se deosebește „mult iubitul și stimatul” de un magnat care te plătește dacă faci sluj? Cunosc mari academicieni și profesori care au lins din palmele oligarhilor de presă liberă…

• Care este cea mai frumoasă amintire din cariera dvs. de ziarist legată de lumea literară sau de interviurile pe care le-aţi realizat de-a lungul timpului?

Am trăit multe momente frumoase fiindcă este o profesie care stârnește curiozități, provoacă destine…Nu pot să uit momentul în care mi s-a acordat Premiul „Radu Pascal” pentru cel mai bun analist de politică internațională. Ce formidabil intelectual a fost Radu Pascal! Toți îi spuneam „Boierul”. Moștenise o moșie în Argeș și a donat-o integral țăranilor din sat. Era un comentator subtil la revista „Lumea”. Cândva, în deceniul groazei, și-a invitat colegii în apartamentul lui de la etajul IV din Drumul Taberei. Venea Ajunul Crăciunului. A venit și Zoia Ceaușescu, îndrăgostită lulea de un coleg de la revista „Lumea”. În timp ce ei erau pe sub masă, Zoia și amorezul au fugit în munți. La un moment dat, ușa apartamentului s-a trântit de perete și s-a făcut numai flenduri. „Unde e, mă?”, l-a întrebat un fecior bine clădit și îmbrăcat din cutie. Radu Pascal înmărmurise cu ochii lui albaștri cu tot. Și ce albastru…N-a știut să răspundă și toată conducerea revistei „Lumea” a fost schimbată, iar nevinovații petrecăreți nu au mai avut drept de semnătură. Sau lovitura de stat de la Moscova din 1991, unde am fost cu un coleg de la „Tineretul Liber”…Am reușit să vorbesc atunci cu Boris Elțin, cu vicepreședintele Alexandr Ruțkoi, cu Ruslan Hasbulatov, președintele Parlamentului Federației Ruse, cu puțin înainte ca tunurile să tragă în… „Casa Albă”. Sau dialogul cu Elisabeta Rizea… Am multe amintiri frumoase.

• Aveţi şi un blog (Viorel Patrichi – „Noi prin noi”)… Asigură acesta o formă de libertate pe care nu multe gazete o mai pot da astazi?

Slabă consolare… Este o altă etapă a libertății de exprimare în noua lume liberă. În anul 2016, aţi publicat o colecţie de povestiri cu un titlu care se cere neapărat „Dracul zidit”… Mă gândesc şi la subtitlul: ,,întâmplări adevărate din România profundă”…

• Sugerează acestea o scriere cu un caracter sau subtext politic? Care a fost principala sursa de inspiraţie a cărţii dvs.?

Totul este politică în cetate sau nu este nimic. „Dracul zidit” este o carte de reportaje. Prezint acolo oameni adevărați și întâmplări reale, așa cum am văzut eu această perioadă dramatică de după 1990. Într-o lume profund maniheistă, răul care macină societatea românească nu poate fi anihilat. Așa povestește și cosmogonia veche a românului care se face frate cu dracul ca să treacă puntea. Meșterul Manole nu poate distruge forța care îi risipește zidirea pe timp de noapte. Însă o poate reînălța prin lucrarea lui nemuritoare. Asta fac puținii români creativi în oazele lor de astăzi și eu de ei îmi leg speranțele pentru viitorul națiunii noastre. Prin faptele lor formidabile, ei fac operă de exorcizare într-o societate demonizată de politicieni prin legi strâmbe, anti-naționale.

• În loc de final, o să vă întreb cum vedeţi viitorul presei scrise româneşti în general şi al celei literare, în special, pe termen mediu şi lung, în secolul XXI?

Eu rămân optimist: este nevoie de presă, chiar dacă internetul îi transformă în ziariști pe toți românii care butonează un telefon mobil sau un calculator. Toți dau… știri. „I pak dau știre…” Despre ei și ai lor, despre Viorica Dăncilă, despre Putin sau Trump… Și mai departe ce facem? Acolo trebuie să intervină jurnalistul de profesie în serviciul adevărului până la capăt. Cu o condiție veche de când lumea presei: „Ziaristul să rămîie în lumea lui, nu să se vîre printre ciocoi, să-și adoarmă conștiința”, după cum spunea Rebreanu. Altfel, nu mai este nimic de făcut și ne întoarcem la același Eminescu, ziaristul absolut al cetății naționale: „Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neștiinței și a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, și ceea ce reprezintă, demnități înalte ale statului, excitează deja râsul și ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenție de a ponegri, nu există defel.”

Cu alte cuvinte, afirmând adevărul curat, „neted”, țâșnește veninos pamfletul politic într-un stat mafiot, cum a ajuns România astăzi. Este unicul katharsis valabil în epoca noastră destructurată. Și invoc din nou spiritul tutelar al lui Eminescu: „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale–misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși”. Vedeți cât de actual rămâne printre noi și… cât de singur…În ce privește presa literară, ea va rămâne floarea de colț, ce va supraviețui pe piatra stearpă a economiei capitaliste numai dacă artiștii își vor exterioriza sincer propria trăire și revelație până la capăt. Altfel, își va pierde cititorii definitiv și se va usca.

Săptămâna presei românești „Pagini luminoase de istorie”