Nota Autorului. Lucrarea prezentată în cadrul Sesiunii științifice anuala a Academiei Germano-Române din Baden-Baden (în cca 10 pagini) are la bază rezumatele celor 6 părți ale vastului material de investigație jurnalistică și științifică (protejat de dreptul de autor) „Corsica nu crede în lacrimi” în celebrul dosar criminal cu caracter terorist naționalist și islmist Claude Erignac-Yvan Colona-Franck Elong Abé, accesibil, integral, doar, abonaților Jurnalului Bucureștiului. Din contră, rezumatele articolelor sunt vizibile tuturor cititorilor printr-un click pe o etichetă după deschiderea acestora. Rezultatele anchetei private de investigație vor fi publicate și într-o carte cu caracter didactico-pedagogic si de cercetare științifică în domeniul socio-judiciar „Societate & Economie”- Investigații jurnalistice în serial Vol. 8-9 (în ccca 5.500 de pagini, ultimele două din seria 10+1 hors série) și vor constitui suportul unei teze de doctorat pe tematica incursiunii în labirintul socio-economic al (ultra)naționalismului corsican și a marii criminalită corsicane (Corsica Connexion/Pizza Connexion) cu ajutorul sistemelor complexe și a fractalilor.
Lucrarea „Corsica nu crede în lacrimi. In memoriam Yvan Colonna (1960-2022). Moartea suspectă a lui Yvan Colonna. De ce Yvan Colonna a fost asasinat? Incursiune în istoria (ultra)nationalismului corsican si a marii criminalităti corsicane (politice si de drept comun)”
Preambul
Dacă n-ar fi fost ucis (asasinat) de către franco–camerunezul Franck Elong Abé (un islamist jihadist radicalizat în vărstă de 36 de ani), „ciobanul din Cargèse” Yvan Colonna (1960–2022), „icoana” (ultra)naționalismului corsican, ar fi împlinit pe 7 aprilie, 62 de ani. În 2013, urma să-l vizitez la închisoarea de maximă siguranță din Arles, dar din motive de siguranță (națională), administrația penitenciară l-a transferat în centrul penitenciar (modern) Réau (în sudul regiunii urbane pariziene) începând cu luna octombrie 2011 (pentru câteva săptămâni), sub pretextul că ar fi existat suspiciuni (cu mai multe variante), conform cărora, acesta, împreună cu alți naționaliști corsicani, ar fi pus la cale evadarea lui (cu ajutorul unui important arsenal explozibil „de distrugere în masă”).
Personal, eu l-am considerat, întotdeauna, nu vinovatul, dar țapul ispășitor în dosarul fractal al asasinatului prefectutului de Corsica Claude Erignac, motiv pentru care de-a lungul anilor, în cadrul anchetei mele (private), am încercat (și cred că am reușit) să adun o serie de probe materiale ca „elemente noi” în dosar (foarte probabil, cunoscute și lui !) care îi puneau, serios, la îndoiala vinovăția și pe care urma să le fac cunoscute avocaților săi încă din 2020, pentru o eventuală revizuire al procesului său. Din păcate, pandemia covid-19 a defavorizat acest demers, iar acum este, deja, mult prea târziu pentru el, dar nu și pentru familia lui și mai ales pentru restabilirea adevărului istoric într-un dosar criminal, cu caracter terorist naționalist în care victima este un înalt funcționar al statului francez, fost reprezentant al președintelui Republicii Franceze în Corsica.
Conform acestor „elemente noi” Yvan Colonna nu ar fi putut participa (fizic), nici la atacul contra Jandarmeriei din Pietroaella pe 6 septembrie 1997 și nici la asasinatul prefectului de Corsica, Claude Erignac, pe 6 februarie 1998, pentru care a fost condamnat de Curtea cu Jurați Specială de la Paris la închisoare pe viață (compresibilă) definitiv pe 11 iulie 2011, după refuzul Curții de Casație de a anula sentința de condamnare și după ce, cererea lui depusă la CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) pe 11 ianuarie 2013 ( în conformitate cu art.6–violarea dreptului la un proces achitabil), 2 ani mai târziu va fi considerată inadmisibilă.
Aprofundarea dosarului
Inculpat pentru participarea sa la atacul (armat) contra Jandarmeriei din Pietrosella (departamentul Corsica de Sud, regiunea administrativă Corsica–„ Ile de Beauté, colectivitate teritorială franceză unică) pe 6 septembrie 1997, precum și pentru participarea sa la asasinarea prefectului de Corsica, Claude Érignac (1937–1998) la Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud și a regiunii administrative Corsica), cu armele sustrase (furate) de la 2 jandarmi dezarmați (Daniel Herniaux și Didier Paniez) pe 6 februarie 1998, „Ciobanul din Cargèse”, fiului fostului deputat socialist al departamentului Alpes-Maritimes, Jean-Hugues Colonna (n.1934, fost profesor de ducație fizică și sportivă), dispare fără urmă pe 23 mai 1999, dar după o lungă cavală (sustragere de la judecată, „fugă de jusiție”), el este interpelat pe 4 iulie 2003, pe baza unui mandat de arestare (european) emis de către autoritățile judiciare franceze pe 24 mai 1998, de către o unitate de intervenție de elită RAID (Recherche–Assistance–Intervention–Dissuasion) a Poliției Naționale lângă Olmeto (Corsica de Sud, circumscripția Sartène), într-o ascunzătoare amenajată în machia locală.
Încarcerat în detenție provizorie din 5 iulie 2003 la celebra închisoare pariziană La Santé (de pe str. Santé nr.42 în cartierul Montparnasse, sectorul/arondismentul 14) tranzitată de către majoritatea brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze printre care și François Besse (jafuri armate, evadări spectaculoase), Antonio Ferrara (jafuri armate, atacuri de furgoane blindate transportoare fonduri în cash, evadări), „inamicul public n01” Jacques Mesrine (jafuri armate, asasinate, răpiri, evadări), Toni Musulin (deturnare de furgon blindat transportor de fonduri în cash), Pascal Payet (jafuri armate de furgoane blindate, asasinat, evadare), Albert Spaggiari (autorul „jafului secolului” de la banca Societé Générale de la Nisa în 1976), Carlos (Ilich Ramírez Sánchez, terorism internațional), etc, el este condamnat, în prima instanță, de către Juriul Popular Special de la Paris (compus din 5 magistrați în calitate de „jurați”) într-un proces desfășurat între 12 noiembrie–13 decembrie 2007 la închisoare pe viață, fără perioadă de siguranță (deci „condiționabil”–adică, liberabil condiționat sub control judiciar, teoretic, după o pedeapsă privată de liberate de 18 ani), pe care Curtea de Apel Paris, ca urmare a recursului, o confirmă pe 27 martie 2009 dar căreia va anexa și o „perioadă de siguranță” de 22 de ani, maximă (înainte de care nu poate fi „condiționabil”).
Dar pe 30 iunie 2010, Curtea de Casație anulează sentința Curții de Apel Paris (cu Juriu Popular Special) pentru „viciu de procedură” având în vedere faptul că înalta jurisdicție sub președinția lui Didier Wacogne n-a răspuns la întrebările ridicate de către Apărare (reprezentată atunci de către avocatul Patrice Spinosi) într-un document depus pe 13 februarie 2009, conform căruia un martor al apărării care făcea o „depoziție la bară”, în mod spontan, a fost întrerupt de către avocații părții civile, motiv pentru care declarația acestuia, nu ar fi fost luată în considerare (ccea corespunde din punct de vedere juridic la nerespectarea art.331 din Codul de Procedură Penală). În ciuda faptului că pe 23 iunie 2010, avocatul general al Acuzării (Ministerul Public) Christian Raysséguier, a susținut (estimat) că „toate drepturile Apărării au fost respectate”.
Ca urmare, prin casarea sentinței, va avea loc cel de-al 3-lea proces (având ca avocat general pe Annie Grenier–care solicita aceași pedepsă ca și cea acordată în prima instanță, cu 22 de ani ca perioadă de siguranță) care se va derula între 2 mai–20 iunie 2011 la care Yvan Colonna va fi asistat de o echipă de avocați prestigioși, Gilles Simeoni, Antoine Sollacaro, Pascal Garbarini, cărora se va alătura și celebrul avocat franco-italian Éric Dupond-Moretti („campionul” achitărilor în dosarele infracționale criminale de mare anvergură), la procesele căruia am avut ocazia și posibilitatea să asist ca atașat de presă al OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului–Națiunile Unite–Ecosoc) la TJP (Tribunalul Judiciar Paris) și în care am fost implicat, indirect, prin intermediul anchetelor (investigațiilor) mele (private). Din păcate, „Ciobanul din Cargèse” (care întotdeauna și-a susținut nevinovăția), este recunoscut de Curtea cu Jurați Specială (prezidată de către Hervé Stephan) ca asasinul prefectului Erignac, adică, „trăgătorul” comandoului care a executat misiunea și va fi condamnat la aceași pedepsă ca și în primul său proces desfășurat între 12 noiembrie–13 decembrie 2007, adică, la închisoare pe viață, fără perioadă de siguranță, o sancțiune penală, care astfel, rămâne definitivă.
Între timp însă, pe 8 iulie 2010, el va fi condamnat la un an de 1 închisoare cu executare, într-un alt dosar infracțional (corecțional) pentru deținere și transport a unei arme de prima categorie[1] (fără permis/autorizație), pedeapsă confirmată și în apel pe 11 iulie 2010, după ce pe 23 septembrie 2005, judecătorul de instrucție Gilbert Thiel care a instrumentat dosarul „atacului de la Jandarmeria din Pietrosella” din 6 septembrie 1997 (ocazie cu care a fost furat pistoletul Beretta n°A00199, cu care prefectul Claude Ericnac a fost ucis), îl trimite pe Yvan Colonna în fața Curții cu Jurați de la Paris. El era cercetat penal în dosar pentru „distrugere de bunuri cu substanțe explozive/explozibile, răpire și sechestrare în bandă organizată, furt și violență asupra unui agent de ordine publică–depozitar al autorității publice, toate în relație cu o întreprindere/organizație teroristă”, fapte sancționabile cu închisoarea pe viață.
Dar în cursul lunii mai 2006, magistrații Parchetului hotâresc joncțiunea celor două dosare, adică, ale „atacului de la Jandarmeria din Pietrosella” și „asasinatului prefectului Claude Ericnac”, având în vedere „legătura organică” dintre acestea, ceea ce va avea ca efect judecarea ambelor, simultan, în cadrul procesului lui Yvan Colonna. Cum s-a procedat de altfel, și cu presupușii complici ai lui Yvan Colona, care în ambele dosare au fost deja condamnați într-un proces care se va derula (cu puțin timp după interpelarea lui) între 2 iunie–11 iulie 2003 (după o instrucție care a durat peste 3 ani). Cei 2 inculpați „principlali” Pierre Alessandri și Alain Ferrandi vor fi condamnați la închisoare pe viață (ca și Yvan Colonna), iar ceilalți 6 „secundari” la recluziuni criminale cuprinse între 15 și 30 de ani (maximă în executare) și alți 2 „periferici”, la 1 an de închisoare cu executare. De remarcat este aici și faptul că la cel de-al 3-le proces al lui Yvan Colonna (în care de altfel, sentința rămâne definitivă, după confirmarea ei de către Curtea de Casație pe 11 iulie 2012) este prima oară în istoria judiciară franceză când o Curte cu Jurați își justifică (motivează) verdictul, conform unei jurisprudențe europene, generată de către o serie de procese infracționale criminale belgiene postbelice. Nu pot să nu menționez aici faptul că, este sau nu vorba de o coincidență, dar pe 16 octombrie 2012, unul dintre avocații lui Yvan Colonna, Antoine Sollacaro, a fost asasinat într-o stație de alimentare cu carburant pe șoseaua Îles Sanguinaires.
Totuși, considerându-se nevinovat în dosarul asasinatului prefectului Erignac, ca de altfel și în cel al atacului Jandarmeriei de la Pietrosella (unde, de fapt, urma să fie plasată o bombă artizanală), dar mai ales, convins de faptul că nu ar fi avut parte de procese echitabile pe teritoriuul național (francez), pe 11 ianuarie 2013, Yvan Colonna va sesiza CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) prin intermediul avocatului său „principal” Patrice Spinosi, ceea ce, cel puțin teoretic, ar fi permis revizuirea procesului său, adică, șansa de a fi judecat pentru a 4-a oară în cele două dosar joncționate, în care, întotdeauna, avocații săi au solicitat achitarea lui. Dar șansa nu-i va surâde, din nefericire, acestuia, pentru că în verdictul său din 8 decembrie 2016, CEDO consideră că acesta nu poate beneficia de Art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Convenția”–care garantează dreptul la un proces echitabil) și proclamă principiul supremației legii, pe care este construită o societate democratică, precum și rolul primordial al sistemului judiciar în administrarea justiției, detaliat în Art. 47 (Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege.Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție”).
În sfârșit, încarcerat la Centrul Penitenciar Fresnes (departamentul Val de Marne, Métropole du Grand Paris, cea mai mare închisoare din Europa, dată în folosință în 1898 cu o capacitate de 1.700 de locuri și trecut pe lista patrimoniului cultural), după 8 ani de detenție criminală, Yvan Colonna va fi transferat la Toulon (oraș-port la Marea Mediterană, prefectura departamentului Var, numit „Micul Chicago” în timpul activității organizației criminale „French Connexion”), de unde după 1 ani la închisoarea de maximă siguranță (Maison Centrale) din Arles (sediul unor monumente romane și romanice înscrise în anul 1981 pe lista patrimoniului cultural mondial Unesco, sub-prefectură a departamentului Bouches-du-Rhône, în regiunea administrativă PACA-Provence-Alpi-Coasta de Azur) cu scopul de a se „apropia” de familia sa din Corsica (locul de reședință al acestuia).
Între timp, în cursul anului 2013 (când l-aș fi putut vizita cu scopul de a mă întreține cu el în privința revizuirii procesului său, ca urmare a rezultatelor unor investigații de-ale mele, care aduceau „elemente noi” în dosarul său, dar mai ales în privința nevinovăției sale), datorită unor suspiciuni conform cărora ar planifica o evadare cu explozibil, Colonna (devenit între timp „Icoana naționalismului corsican”) a fost transferat câteva săptămâni la închisoarea din Réau (departamentul Seine et Marne, regiunea pariziană), înainte de a fi readus la Arles, unde pe 2 martie 2022 este agresat (prin sufocare/ștrangulare de lungă durată) în sala de sport de către un fundamentalist radicalizat și jihadist musulman de origine cameruneză, Franck Elong Abé arestat în Afganistan în 2012 și extrădat în Franța în 2014 (însărcinat cu întreținerea sălii), condamnat la 9 ani de detenție criminală într-un dosar de „asociere de răufăcători în vederea perpetrării de atacuri teroriste”.
Internat în regim de urgență la Spitalul regional din Arles, el va fi transferat la spitalul Nord de la Marsilia (din cartierul Notre Dame Limite, aflat în sectorul 15) într-o stare gravă (de comă profundă de gradul IV), unde moare pe 21 martie 2022.
Pe 22 martie, colectivitatea teritorială din Corsica, pentru a-și exprima tristețea, anunță coborârea drapelurilor (steagurilor) în bernă, după ce pe 15 martie, după mai multe zile de violență în orașele mari Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud și și regiunii administrative Corsica), Bastia (prefectura departamentului Corsica de Nord), Corte, Porto Vecchio, Borgo, în care cca 130 de persoane au fost rănite, ministrul de Interne Gérald Darmanin a declarat că guvernul este pregătit să-i acorde insulei chiar și autonomie teritorială. Cu ocazia sosirii sicriului „icoanei” naționalismului corsican, pe 23 martie, la Ajaccio se vor aduna câteva mii de persoane, din care majoritatea îl va însoții și la Cargèse, unde pe 25 martie va avea loc ceremonia religioasă și înmormântarea lui.
În sfârșit, cea de-a 4-a însulă îm Marea Mediteraniană (ca suprafață), după Sicilia, Sardinia și Cipru, Corsica („Île de Beauté, cu cca 8.700km2 și cca 350.000 de locuitori) față de primele două, care aparțin Italiei (cu statut de „regiuuni administrative”), Corsica (locul de naștere al lui Napoleon Bonaparte, fiu al unei familii de mici nobili) este „colectivitate teritorială unică” franceză începând cu 1 ianuarie 2018 (un statut particular, care, conform art.72 din Constituție nu face parte din cele 3 categorii de diviziuni administrative: localități, departamente, regiuni și nici din colectivitățile teritoriale peste mâri–conform art.74 din Constituție) dar cea care se aplică colectivităților teritoriale monodepartamentale și simultan, regionale Insula Mayotte (în Oceanul indian, începând cu 31 martie 2011, conform legii no 2010-1487din 7 decembrie 2010), Guyana franceză (în nordul Americii de Sud, începând cu 18 decembrie 2015) și Martinica (în Marea Caraibilor, după alegerile regionale 6–13 decembrie 2015) conform legii no 2011-884 din 27 iulie 2011. Din contră, fostele colonii Insulele Mayotte și Réunion (în Oceanul Indian) împreună cu Insulele Martinica și Guadelupa (în Marea Caraibilor), respectiv, Guyana franceză sunt cele 5 departamente–regiuni „nemetropolitane” franceze, numite „peste mări”/ultramarine (DROM), conform legii promulgate pe 19 martie 1946, care, din punct de vedere administrativ, au același statut ca și cele 12 regiuni „metropolitane” franceze (continentale) europene, respectiv, Corsica.
Acestora se adaugă un alt grup de colectivitți teritorile peste mări, cu o oarecare autonomie, numite TOM (teritorii „peste mări”/ultramarine care vor înlocui denumirea de „colonie” începând din 2003): Insulele Polinezia franceză (în Oceanul Pacific), Saint-Pierre-et-Miquelon (în Oceanul Atlantic, în proximitatea Americii de Nord) și Wallis-et-Futuna (în Oceanul Pacific, în proximitatea Oceaniei), respectiv, Noua Caledonie (în Oceanul Pacific, în Oceania) cu statut de colectivitate teritorială „sui generis” și „teritoriile astrale și anctartice franceeze nelocuite” (TAAF) cu același statut (create conform legii din 6 august 1955), cu 5 districte (Arhipelagul Crozet, Insulele Kerguelen, Insulele Éparses din Oceanul Indian, Insulele Saint-Paul et Nouvelle-Amsterdam și pământul/teritoriul Adélie). De remarcat este și faptul că în urma unui referendum local în 2009, dintr-o „colectivitate teritorială ultramarin” TOM (teritoriu ultramarin–colectivitate teritorială ultramarină), Mayotte devine DROM (departatament–regiune ultramarin), deci teritoriu cu o autonomie foarte (mult mai) redusă, pentru ca din 2014 să devină astfel, și o regiune ultraperiferică a Uniunii Europene, împreună cu Guyana franceză, Martinica, Guadelupa și Réunion.
Este sultanul Andriantsoly (Tsi Levalou), mort în 1847, un monarh malgaș (1820–1824) care moștenește Mayotte (1831–1843), după îndepărtatea de la putere a lui Bwana Kombo (Buanacombé, Banakombo), refugiat în Mohéli, fiul lui Mawana Madi și care o vinde pe 25 aprilie 1841 Regatului Franței avându-l rege, atunci, pe Ludovic-Filip de Orléans (Louis-Philippe I, 1773–1850), în schimbul căruia obține de la căppitanul Pierre Passot (trimis de către Anne Chrétien Louis de Hell–ofițer de marină – fost director al școlii navale din Brest, om politic și administrator al teritoriilor franceze în secolele XVIII și XIX), o rentă viajeră personală de 1.000 de piastre (5.000 FrF) și dreptul de a rește (și educa) 2 copii în Insula La Réunion (pe baza unui tratat ratificat oficial de către statul francez în 183). În ceea ce privește Insula Corsica, timp de aproape 4 secole a aparținut „Repubblica di Genova” unul dintre marile republici maritime italiene timp de aproape 8 secole (mijlocul secolului XI–1797) înainte de o scurtă independență („Regatul Corsica”–monarhie constituțională) între 15 aprilie 1736–decembrie 1740, în cadrul revoluției corsicane contra Republicii de Genova/Genoveze (între 1729–1769).
Ultimul regat corsican a fost cel instaurat la inițiativa lui Pascal Paoli (1725–1807, om politic, filisof și general corsican) în asociere cu Anglia între 1794–1796. În 1755 ea adoptă prima Constituție democratică în istoria modernă și acordă pentru prima dată dreptul la vot femeilor. Pe 15 mai 1768 ea este cedată de către Republica Genoveză, Regatului Franței (sub forma răscumpărării unei datorii și acceptată datorită poziției ei strategice) după declarația independenței acesteia în 1755, dar este cucerită prin război de către Franța în urma bătăliei de la Ponte Novo pe 19 mai 1769. Departament de tip „unic” la momentul creerii departamentelor franceze în 1790 (în urma Revoluției franceze), Corse/Corsica (astăzi, cea mai puțin populată regiune administrativă a Franței Metropolitane) va fi împărțită în două părți conform decretului din 11 august 1973, în două departamente (suprimate pe 24 aprilie 1811–când redevine Corsica) în Golo (devenit Haute-Corse/Corsica de Nord pe 15 septembrie 1975, cu prefectura la Bastia) și Liamone (devenint Corse du Sud/Corsica de Sud–cu prefectura la Ajaccio). Ea devine o regiune administrativă metropolitană, ca și celalelate 21 de regiuni franceze metropolitane (între 1970–2015, reduse la 11 din 1 ianuarie 1916) în 1982 (sub formă de colectivitate teritorială), iar din 13 mai 1991, ca urmare a revendicărilor locale, „colectivitate teritorială cu statut particular” (denumită „Colectivitate teritorială Corse/Corsica”) în care rata criminalității este printre cele mai mari pe teritoriul național (francez), iar cea a omuciderilor cea mai ridicată.
Conform unor documente oficiale, cu un deceniu în urmă, în Franța au avut loc 682 de omucideri voluntare, dintre care 28 în Corsica, ceea ce înseamnă, practic, o rată de 1 la 10.800 pe insulă, față de 1 la 95.000 pe restul teritoriului național. Iar conform altor documente care datează din 2014, cu cele 371 de asasinate comise (dintre carea 11 aparținând Administrației locale) în cele 3 decenii (de la creareea regiunii administrative), Corsica, raportată la numărul de locuitori, era cea mai „ucigașă”, înaintea Siciliei („sediul general” al Mafiei Italiene/Cosa Nostra), cu cea mai ridicată rată de omucidere atât în Franța cât și în Europa.
În ceea ce privește crimia organizată de natură economică, ea prezintă similitudini cu cea a Mafiei din Sudul Italiei. Dar ceea ce este specific regiunii (administrative) Corse este (ultra)naționalismul ei constituit într-o mișcare politică, culturală și socială care proclamă (susține) că Insula Corse (Corsica) este o „națiune” și revendică autonomia ei și chiar independența. Primele inițiative debutează încă din al doilea deceniu al secolului trecut, cu crearea în martie 1914 (cu puțin timp înainte de declanșarea Primului Război Mondial) a revistei politico–cultarele „A Cispra” (cu centenarul sărbătorit pe 18 octombrie 2014) care declara: „Corsica nu este un departament francez. Este o națiune care a fost cucerită dar care se va renaște”. Este prima „solicitare modernă” a independenței, dar aceași poziție social–politică va avea și buletinul regional cultural–politic „A Muvra” (creată în mai 1920 de către Petru Rocca), respectiv, revista Partitu Corsu d’Azione (Partito Corso d’Azione, fondată în 1922 și devenită ulterior, Partitu Corsu Autonomista, animată de tot de către Petru Rocca), care solicita, în plus, recunoașterea oficială a poporului Corse (corsican), a limbii naționale Corse (corsicane) și redeschiderea universității Corte.
Până la începutul anilor de plumb (anii 1960–1980), Corsica nu reușește să se „reconstruiască” și să se „regăsească”, nici din punct de vedere social–politic și nici din punct de vedere economic, în cadrul societății franceze și a Franței moderne, iar situația ei ei se va înrăutății (agravată) și mai mult cu două evenimente care vor marca această perioadă critică a istoriei moderne. Este vorba de două evenimente–șoc. Primul, prăbușirea Imperiului Colonial Francez inițiat de către Generalul Charles de Gaulle (1890–1970, președintele Franței între 1959–1969), prin „decolonizarea” coloniilor franceze și în special după Războiul de independenmță al Algeriei (1954–1962) când foarte mulți „insurgenți” se vor stabili în insulă, iar al 2-lea, sosirea francezilor repatriați din fostele posesiuni franceze din Africa și din Algeria, care reprezentau cca 10% din populația insulei. Însă, cu puțin timp înainte, în 1959 (după câștigarea alegerilor prezidențiale de către Charles de Gaulle este creată organizația Mouvement du 29 novembre („Mișcarea din 29 noiembrie”, fondată la Ajaccio pe 29 noiembrie 1959). Considerată, cronoligic, ca primul organism mobilizator al mișcărilor regionale din Corsica. Compusă din reprezentanți politici de stânga, comuniști și radicali, aceasta va organiza cursuri în anii 1960 și greve generale în favoarea unei fiscalități „amenajate”, contra închiderii liniilor de cale ferată în Corsica sau contra implantării unor site-uri poluante pe insula. Această mișcare va fi susținută, cu precădere, și de către studenții corsicani la Paris, care organizeau dezbateri și conferințe în Cartierul Latin și care sunt înfluențați (pozitiv) de succesul Algeriei coloniale (din care cca 17.000 de „insurgenți” s-au și stabilit deja în Corsica) în cadrul războiului de independență fată de Franța (1954–1062), care la începutul anului 1962 va negocia pacea (Acordul de la Evian–18 martie 1962), prin intermediul partidului politic FLN (Frontul de Eliberare Național Algerian–Tirni n Weslelli Aɣelnaw, creat pe 23 octombrie 1954–cu puțin timp înainte de declanșarea războiului–pe 1 noiembrie 1954, condus din 2020 de către Baadji Abou El Fadhel, cu branșa sa armată ALN–Armata de Eliberare Națională) care se va organiza structural încă din 1958 (anul revenirii generalului Charles de Gaulle în fruntea guvernul francez ca prim-ministru) și va forma (crea) și GPRA (Guvernul Provizoriu al Republicii Algeria). Acesta pune capăt official, unei colonizări franceze timp de 132 de ani (pe 5 iulie 1962–ziua independenței Algeriei față de Franța) și unui război de independență (timp de 7 ani și 5 luni) în care s-au confruntat cca 400,000 de militari francezi cu cca 130.000 de luptători „patrioți” algerieni și în care au pierit, oficial, între 250,000–400.000 de algerieni (conform autorităților franceze, între 500.000–1 million conform autorităților algeriene), cca 28.500 de soldați francezi, între 30.000–90.000 de harkis–algerieni înrolați în Armata franceză și între 4.000–6.000 de civili europeni) și au fost răniți cca 65.000 de persoane.
Mișcarea 29 noiembrie va reuși să se impună și să obțină închiderea Minei de amiante din Canari iar în 1963 organizarea primului congres al Uniunii Naționale a Studenților din Corse (Corsica) la Corte, în timp ce Charles Santon, cu alți intelectuali și studenți corsicani fondează la Paris „Union Corse–l’Avenir”/Uniunea Corsicană – Viitorul, pentru ca în 1964 Max Siméoni și Paul-Marc Seta să creeze CEDIC („Le Comité d’Etude et de Défense des Intérêts de la Corse“/Comitetul de Studiu și de Apărare al intereselor al Insului Corsica), care solicita un statul fiscal compensator pentru Corsica, având în vedere statul insular al acesteia.
Crearea Frontului de Eliberare Națională Corsican Corse (FLNC) are loc mult mai târziu, în noaptea de 4–5 mai 1976, având ca bază „Fronte paesanu di liberazone di a Corsica” (FPCL) și Ghjustizia paolina (organizație presupusă că ar fi fost o branșă armată a ARC), după ce Corsica ar fi „epuizat”, deja, practic, complet, toate „mijloacele” pentru a deveni independentă pe „cale pașnică”, inclusiv, proiectul Actiunii regionaliste corsicane (ARC), ceea a determinat-o să ia măsuri mult mai radicale. Acesta pare să fi avut ca sursă de „inspirațite” FLN (Frontul Național de Eliberare din Algeria), un partid politic de stânga (de ideologie social–democrată, social– liberală, socialistă, naționalistă algeriană, socialită arabă, naționalistă arabă), fondat de către Krim Belkacem, Mostefa Ben Boulaïd, Larbi Ben M’Hidi, Mohamed Boudiaf, Rabah Bitat și Didouche Mourad, cu cca 1,2 milioane de aderenți) creat special cu scopul de duce (dezlănțui) o luptă politică contra Administrației franceze pentru obținerea independenței (dar și armată cu branșa sa Armata de Eliberare Națională–ALN), fost membru consultativ al Internaționalei Socialiste din 5 februarie 2013 expulzată ca urmare a manifestațiilor din 2019.
Ca urmare, „nașterea” (înființarea) acesteia va debuta cu o serie de atentate (cu explozibil și bombe artizanale sau profesionale) și atacuri armate (cu echipament militar de război), având caracter terorist naționalist, mai ales, după conferința de presă de la Couvent Saint-Antoine de la Casabianca („Cunventu Sant’Antone di a Casabianca”) un loc simbolic al Insulei Corsica, unde a fost votată Constituția, iar în 1755, Pascal Paoli a declarat indepența ei), care până în 2011–2012 au continuat fără întrerupere sub o formă mai mult sau mai puțin gravă (aproape zilnic, pentru ca în ultimul deceniu să fie, comparativ, mult mai rare), cu distrugeri materiale (cu bombe plasate în special în imobile administrative, incluusiv, socio-judiciare și polițienești sau direct, în „vehicule capcană”) dar și cu victime omenești (cca 70 de persoane ucise), cu precădere, în timpul nopții, dintre care cele mai semnificative ar fi ar fi din așa numite „Nuit bleue” (Noaptea albastră) și care, în afară de noaptea inființării organizației FLNC (fondată de către Jean-Michel Rossi și Yves Stella, cu peste 1.500 de membri, având ca ideologie naționalismul corsican, „independentismul”, francofobia–ură față de galofobie/ostilitate față de tot ceea ce aparține sau provine de la francezi, anticolonialism, antiimperialism, marxism-leninism și maoism), prin fuziunea dintre PCS, GP și FPCL („U partitu corsu pà u sucialismu”, „Ghjustizia Paolina” și „Frontu paesanu corsu di liberazione”) cu 22 de atentate în diferite cartiere din Corsica, Nisa și Marsilia, sunt cele din noaptea de 31 mai–1 aprilie 1976, la Paris (din nou, cu 22 de atentate) sau din noaptea de 19–20 august 1982, cele mai violente din istoria conflictului dintre Insula Corsica și Franța metropolitană (cu 99 de atentate) sau mult mai recent, cele perpetrate cu un deceniu în urmă, în noaptea de 7–8 decembrie 2012 (21 de atentate), cu precădere, contrara rezidențelor secundare din insulă Subliniez aici faptul că în paralel cu FLNC (care, oficial, ar fi „depus armele”, adică ar fi pus capăt luptei armate pe 24 iunie 2014, până când ar fi comis peste 10.000 de atentate, dintre care 4.700 ar fi fost și revendicate) au mai existat și multe alte organizații naționaliste (rivale !) care au militat pentru independența (autonomia) insulei, dar acestea nu au „reușit” să se ridice, din fericire, la nivelul acesteia.
Printre cele câteva care au marcat profund istoria atentatelor franco– corsicane, ar fi și cele care au urmat în 1977 (când FLNC rămâne puțin activ, după cele 296 de atentate comise în 1976 de la inființarea lui) și care sunt revendicate de către o gropare independentistă „Francia” (Noul Front de Acțiune contra Independenței și Autonomiei), care pe 14 mai va distruge cu un atentat (cu bombă) sediul grupului de presă Arritti (o publicație corsicană naționalită). Ca replică la acesta atac (pentru a-și menține „superioritatea” și „exclusivitatea” în materie de activitate teroristă naționalistă în Corsica), FLNC între 24 mai și începutul lunii iunie, va comite o serie de atentate la Fort la Croix (regiunea urbană Bastia–prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord) și în Bastia, în care va distruge, aproape în întregime gara feroviară (terminus al liniei feroviare de cca 150km care o legă de Ajaccio–prfectura departamantului Corse du Sud/Corsica de Sud și capitala regiune administrative Corse/Corsica, asflat la cca 390km de Marsilia–prfectura departamentului Bouches du Rhône și a regiunii administrative metropolitane PACA–Provence-Alpes-Côte d’Azur). Iar în cursul lunii viitoare va lansa o „noapte albastră” contra 27 de ținte ale organizației Francia dar și contra sediului canalului de televiziune de la Serra di Pignu, pentru ca la începutul anului viitor pe 17 ianuarie 1978 să lanseze o altă operațiune „Zara” contra bazei aeriene NATO din Solenzara.
Într-un asemenea context, 27 de naționaliști corsicani dintre membrii organizației FLNC, bănuiți că ar fi participat la operațiuni (nu neapărat și cei vinovați !) vor fi interpelați în Corsica și alți suspecți în metropolele Paris, Lyon, Marsilia și Nisa. În total (conform informațiilor mele), 307 persoane vor fi interpelate. dintre care 62 vor fi arestate, inculpate și încarcerate în detenție provizorie pentru „asociere de răufăcători în legătură cu o întrteprindere/organizație teroristă” cu scopul comiterii de tentate pe teritoriul național. Ca urmare, FLNC reacționează și va comite atentate (cu arme de foc) contra cazărmii jandarmeriei de la Borgu, iar numărul acestora va crește în cutsul anului următor (1979), înregistrând un maxim în perioada ianuarie–martie, cu un număr de 115 (pe insulă), dintre care, pe 10 martie, cu „vehicule capcană” contra sediilor a 10 bănci. Peste o lună, pe 10 aprile alte 3 bănci vor fi vizate și la Paris, iar ulterior, FLNC adoptă aceași politică de luptă armată față de Franța, ca și IRA (Armata republicană irlandeză) față de Marea Britanie, adică, nu pe teritoriile naționale, dar pe cele „metropolitane” europene. Astfel, pe 6 mai 1979 FLNC va comite o serie de atentate cu bombă contra sediilor a celor mai importante 20 de bănci la Paris, iar pe 30 mai contra sediilor altor bănci pariziene. Peste un an, pe 14 mai 1980, organizația naționalistă comite un atac cu bombă contra Palatului de justiție de la Paris și un atac armat contra a 4 jandarmi care păzeau ambasada iraniană, rănind 3 dintre ei. În cursul lunii noiembrie 1980, 12 prizonieri ai FLNC vor declanșa o grevă a foamei pentru a protesta contra tratamentului discriminatoriu al naționaliștilor corsican încarcerați, metoda folosită des și de către membrii organizației teroriste IRA încarcerați în Marea Britanie, iar în cursul deceniului care urmează, atât atentatele cât și grevele se vor intensifica și diversifica.
Nici anii 1990 nu vor fi scutiți de atentate ucigașe și asasinate, în special, pentru că organizația teroristă (clandestină) FLNC va fi deșirată de o serie de „războaie interne” ale „clanurilor”–nu rareori cu caracter mafiot, care o compuneau (marcate de o serie de crime de sânge, reglări de conturi, din răzbunare, pentru putere, trădare, etc.), care va conduce la „despicarea” organizației teroriste FLNC în două branșe principale FLNC–Canal Historique/FLNC–Canalul Istoric și FLNC–Canal Habituel/FLNC–Canalul Tradițional/Obișnuit). Seria de atacuri teroriste din anii 1990 culminează cu asasinarea pe februarie 1998, la Ajaccio, a prefectului de Corsica Claude Erignac (cel mai înalt funcționar al statului francez pe teritoriul corsican–reprezentantul președintelui Republicii francerze). Ca urmare a acestuia, anul următor (în 1999) diferite organizații naționaliste publice semnează un acord de pace istoric la Migliacciau (cătun al comunei Prunelli-di-Fiumorbo în Corsica de Nord/Haut de Corse), prin care acestea decid să pună capăt reglărilor de conturi ucigașe între naționaliști (corsicani), ceea ce va avea ca efect și reunificarea principalelor facțiuni (branșe) clandestine ale FLNC, în FLNC-Uniunea Combatanților (FLNC–UC, o mișcare independentistă rezultată din FLNC, apropiată lui Charles Pieri și paridului A Cuncolta Naziunalista) care regrupează „moștenitorii” celor două canale principale (Canalul Istoric și cel Tradițional/Obișnuit), împreună cu alte organizații mai mici (FLNC du 5 Mai, Clandestinu, Fronte ribellu) și în FLNC du 22 octobre (FLNC din 22 octombrie) restul membrilor (cu precădere din Canalul Tradițional), cărora în cursul lunii august 2003 se va alătura și organizația Resistenza Corsa. În acest an, însă, își face apariția pe lista organizațiilot teroriste naționaliste corsicane și Armata Corsa (activă până în 2001), care ar fi fost fondată de către François Santoni (n.1960, fost șef al FLNC, asasinat pe 17 august 2001) și Jean-Michel Rossi (n.1956, unul dintre fondatorii FLNC, asasinat pe 7 august 2000).
În scurta sa activitate (1999–2001), Armata Corsa („în ruptură” cu FLNC) care ar fi comis mai multe atentate și asasinate (cu precădere la Paris și Strasbourg) se opune (categoric) atât revendicărilor politice ale FLNC cât și negocierilor cu Guvernul francez pentru normalizarea situației politice și social–economice în insulă, iar în perioada 2000–2001, mai mulți membri ai săi sunt asasinați datorită rivalității dintre organizațiile naționaliste corsicane, dar mai ales ca urmare a implicării în lupta lor armată (naționalistă) a gangului (bandei) de la Brise de mer („Gangul de la Briza de mării”–o grupare criminală de drept comun, armată care activă începând cu sfârșitul anilor 1970, specializată în jafuri armate, spălare de bani, racket și extorcare de fonduri, proxenetism și prostituție, escrocherii financiare–montaje financiare frauduloase, evaziune fiscală, asasinates, administrare de săli de joc – jocuri de noroc ilegale și de hoteluri, restaurante, cluburi de fotbal, etc.) care se compune, în principiu, din 6 „familii (Costa, Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali și frații Voillemier, respectiv, Guazzelli, Patacchini) cu o serie de legături și cu paradisurile fiscale. Presenza Naziunale, un partid politic reprezentând interesele naționaliste corsicane rezultând ca urmare a scindării partidului A Cuncolta Naziunalista, în 1998 (fonat de cuplul François Santoni și Jean-Michel Rossi) ar fi avut ca branșă armată, Armata Corsa.
Comentariul autorului
În sfârșit, de remarcat este și faptul că imdiat după ce vestea că Yvan Colonna a fost agresat (și se află în comă) se răspândește în exterior, a și început „agitația” societății civile corsicane, pentru ca, după anunțul oficial făcut de către procurorul național antioterorist François Ricard pe 6 martie, duminică să aibă loc manifestațații de mare anvergură la Ajaccio (prefectura regiunii administrative/colectivității teritoriale cu statut special) și Bastia (prefectura departamentului Haus de Corse), cu 28 de răniți (24 de manifestanți și 4 jandarmi), iar pe pe 7 martie (luni), o amplă mișcare populară condusă de către organizații (și sindicate) studențești a și blocat cca 50 de școli, licee și sedii administrative ale universităților. Și nu înainte ca, primarul orașului Ajaccio Laurent Marcangeli să atragă atenția asupra faptul că pentru ca „pacea să se (re)instaureze în insulă este imperativ ca poporul corsican să obțină la ceea ce aspiră locuitori săi” (n.r. adică, independența, iar în cazul cel mai rău, autonomia). De fapt, deja pe 3 martie 2022, cele 3 sindicate studențești din insulă (ale Universității Corse, din campusul universitare Corte, Ghjuventù Paolina, Ghjuventù Indipendentista și Cunsulta di a Ghjuventù Corsa) împreună cu „tineretul (ultra)naționalist” din insulă au convocat o adunare generală. La o altă manifestație din 6 martie care a avut loc la Corte (departamentul Haute Corse/Corsica de Nord) la care au participat câteva mii de oameni, cei prezenți (manipulați – ironia sorții, de către „mieii lui Colonna”) purtau banderole cu inscripțiile „Glorie ție Yvan” și „Statul francez asasin”.
Un alt „detaliu” ar putea fi și faptul că Matignon (sediul Guvernului francez) publică pe site-ul lui într-o versiune „anonimă” raportul IGJ (Inspecția Generală a Justiției) în care este menționat că vinovat, pentru dramă, nu ar fi AP (Administrația Penitenciarelor) dar „supraceghetorul din partea clădirii în care se afla Yvan Colonna atunci când a fost agresat”. Cu alte cuvinte, acesta ar fi vinovat de „lipsă de vigilență” pentru că „s-ar fi îndepărat nejustificat de la locul evenimentului”, cu atât mai mult cu cât între momentul agresiunii (agresării) lui Yvan Colonna și sosirea gardianului (supraveghetorul) ar fi trecut cca un sfert de oră, care la rândul său (conform avocatului lui Yvan Colonna, Sylvain Cormier) ar fi fost alertat de către agresor pentru că victimei i s-ar fi făcut rău (probabil de la efort). Conform unei alte versiuni, un gardian (altul decât cel care era responsabil cu supravegherea sălii de sport) ar fi venit să-l anunțe pe Colonna că ar avea o vizită (neașteptată) la „Parloir” (vorbitor). Se pare că cei 2 gardieni ar fi ajuns, practic, simultan, la locul evenimentului dramatic (însă prea târziu pentru resuscitarea cu succes a victimei), contra cărora, prim-minisrul Elisabeth Borne (n.1961, în funcție din 16 mai 2022) ar fi angajat „proceduri disciplinare” în comunicatul ei de presă din 28 iulie. Dar oare, AP nu are nicio responsabilitate?
„Parcursul carceral haotic” (negat, de altfel, de direcție) al agresorului nu ar fi impus orientarea acestuia într-un QER (Cartier de Evaluare a Radicalizării) după transferul său în octombrie 2021 la închisoarea de maximă siguranță de la Arles? Conform decretului din 23 octombrie 2020 (și publicat revizuit pe 2 iunie 2022) misiunea IGJ, la solicitarea prim-ministrului pe 3 martie 2022, a prezentat pe 28 iulie 2022 raportul său în care face 12 recomandări pentru prevenirea unor asemenea evenimente dramatice. În acest raport trebuie remarcat faptul că AP „ar fi înțeles” (sic ?!) că supravegherea video ar fi utilizată ca „probă materială” în cazul unui eveniment infracțional (inclusiv, dramatic) care are loc și „nu pentru prevenirea sau împiedicarea comiterii acestuia.” În sfârșit, în raportul care„stabilește” cele 12 recomandări AP (Agenției Penitenciare), primele 6 se adresează șefului unității carcerale (directorul penitenciarului) din Arles și se referă la ameliorarea regulilor de control îm sectoarele de activități socio– educative și sportive, următoarele 4, directorului AP (Administrației Penitenciare) consernând actualizarea circularelor interne în materie de supraveghere vido (videosupraveghere) și echiparea unităților de QER cu aceasta. Următoarea recomandare (a 5-a din seria adresată AP) se adresează atât directorului AP cât și directorilor serviciilor responsabile cu dosarele criminale și de grațiere pentru a avea în vedere o apreciere mai „realistă” a deținutului, prin aplicarea unor metode mai „pragmatice” de evaluare a acestora.
În acest context, am propus o lucrare de-a mea elaborată cu 4 decenii în urmă „Bazele teoretice ale psihosocilogiei matematice, cu aplicații la studiul comportamentului deviant”, care este în studiu dar este considerat „greu de aplicat” pentru că punerea ei „în practică” necesită „utilizarea” unor specialiști polivalenți (pluri-inter și transdisciplinari), pe de o parte, familiarizați cu dispozitivele socio–judiciare, iar pe de altă parte, cu comportamentul infracțional (în particular, criminal) și poate, nu în umtimul rând, cu metodele și tehnicile (cantitative și calitative) ale MASS (Matematici Aplicate în Științele Sociale). Este vorba de Metoda de investigare „psy-spy” {[p-s](y)=ps(y)-sp(y) sub formă operatorială} în cadrul afecțiunilor psihice grave, temporare și pasagere (cu precădere, schizofrenie, paranoia, respectiv, schizofrenie–paranoidă sub forme ușoare, bipolaritate, dedublare de personalitate, personalitate multiplă în formă asimptomatică, etc.) pe care am elaborat-o în cadrul unui memoriu adresat Academiei de Științe Sociale și Politice (în 1981), prin intermediul reputatului și regretatului psiholog, Acad. Prof. Paul Popescu-Neveanu, care a și coordonat-o), pe care, ulterior, am avut ocazia să o îmbunătățesc (dezvolt), atât teoretic cât și empiric (practic), în cadrul unor investigații (laborioase) efectuate în mediul carceral franncez (în anii 1990), după stabilirea mea definitivă în Franța (1988).
În ceea ce privește ultima recomandare, aceasta este adresată cabinetului Prim-ministrului, în care se aduce la cunoștința acestuia modul în care trebuie să se implice (pe plan ministerial–legislativ) în prevenirea și combaterea cu eficacitate a radicalizării în mediul carceral. Este interesant însă modul în care cei 2 „teroriști” (Colonna–naționalist, Abé– islamist) sunt apărați de către cei implicați în această dramă. Conform Bruno Questel (deputat LREM al departamentului Eure) care a avut ocazia să-l întâlnească pe Yvan Colonna în detenție (ceea nu am reușit eu–sic !) susține că (ultra)naționalistul (deținut model) „era într-o formă fizică și mentală excepțională”, motiv pentru care cu alți parlamentari a și votat pentru transferul acestuia (împreună cu ceilalți 2 deținuți, implicați în asasinarea prefectului Claude Erignac, condamnați la închisoare pe viață, Pierre Alessandri și Alain Ferrandi) în Corsica, în Centrul penitenciar din Borgo (DISP Marseille–Sud Est din Șos. Champ d’Aviation nr. 664, singura adaptată pentru „pregătirea” reinserției sociale a unor condamnați la pedese lungi de închisoare aflați la „sfârșitul pedepsei”), care dispune, în afară de cartierul de detenție provizorie pentru bărbați (cu 121 de celule), respectiv, cel de detenție (cu 48 de celule) și cele pentru femei (cu 9 celule) iar pentru minori (cu 4 celule) și un QSL (Cartier de Semilibertate) pentru bărbați cu 5 celule individuale. Se pare că Colonna ar fi sesizat, totuși, OIP (Observatorul Internațional al Închisorilor) dar numai în „probleme legate de cantina și pachete blocate” de către direcția penitenciarului Arles (conform lui Charline Becker, coordonatorul interregional al OIP pentru sud-estul Franței). De remarcat este și faptul că, mai devreme, acest transfer a fost refuzat condamnaților datorită statutului lor de DPS (Deținut aflat sub supraveghere permanentă) și în special lui Colonna (înainte de Arles, încarcerat la Fresnes în departamenul Val-de-Marne din regiunea urbană pariziană și apoi la Toulon în departamentul Var din regiunea Provence-Alpi-Coasta de Azur) care se afla „destul” de aproape de familia sa din Corsica (față de ceilați 2 încarcerați în regiunea pariziană).
În privința lui Abé („auxiliar însărcinat cu menajul” liberabil condiționat în 2023), sindicatul AP (atenție–nu direcția penitenciarului în care era încarcerat la Arles) o susține pe fosta directoare și menționează în raportul ei referitor la acesta că „nu exista, absolut, nimic de semnalat în ultimul timp” ! Un cerc vicios, într-un dosar crminal viciat de contradicții și proceduri judiciare, în care autoritățile de anchetă nu reușesc să „găsească ieșirea”. Ca urmare, pare normal ca relațiile dintre Franța și Corsica trecută sub administrație franceză pe 9 mai 1769 să fie „foarte complexe”, dar mai ales pentru faptul că aceasta deși își dorea independența, de-a lungul istoriei sale a fost revendicată de mai multe puteri maritme (ca teritoriu strategic în Marea Mediterană), printre care Republica Pisa, Republica Genova, Regatul Aragon și evident, nu în ultimul rând, Regatul Francez dar mai ales de către mauri (populație berberă din Africa de Nord, în special, în Magreb) care nu s-au deosebit în mod clar de numidieni (până când romanii nu au aflat de existența regatelor berbere în vestul îndepărtat), nume care a fost dat mai întâi locuitorilor din vechiul regat Mauretania (în cele două provincii ale Mauretaniei sub Imperiul Roman, Mauretania Tingitane și Mauretania Cezariană), extins apoi spre est.
În încheiere, cert este faptul că Yvan Colonna, nu a participat nici la atacul contra Jandameriei din Pietrosella (ceea ce nu au putut infirma nici jandarmii sechestrați Didier Paniez și Daniel Herniaux, șoferul vehicului Renault Trafic cu care au revenit la sediul acesteia în jurul orei 01h00 pe 6 septembrie 1997 după o patrulă prin oraș) și nici la asasinarea lui Claude Erignac, pe 6 februarie 1998. După cum am menționat, nici nu a fost recunoscut de către martori, iar „complicii” săi s-au și retractat în declarațiile lor noi, după arestarea acestuia pe 4 iulie 2003 la Olmeto (în cavală/fugă din 23 mai 1999). Acesta ar fi avut și un alibi solid (care ar fi vrut să mi-l dezvăluie) dar acesta ar fi avut repercursiuni grave asupra „mieilor” lui (naționaliștii corsican, din care făceau parte atât oameni politici din insulă cât și infractori de drept comun, membri ai gangurilor „Le Petit Bar” și „La Brise de Mer”).
Atacul terorist islamist asupra lui, pe 2 martie 2022 la închisoarea de maxinâ siguranță din Arles, de către fundamentalistul jihadist franco–camerunez Franck Elong Abé (convertit la islam(ism) și radicalizat) dar liberabil și el în scurt timp, a fost comandat pentru a împiedica transferul lui Colonna la închisoarea Borgo din Corsica (împreună cu presupușii lui complici Alain Ferrandi și Pierre Alessandri), ceea ce de altfel, solicita de peste un deceniu, având în vedre faptul că, acesta, practic, urma să fie liberabil și avea de gând să facă dezvăluiri. Tot comanditat a fost și asasinatul lui Claude Erignac, nu pentru că naționaliștii ar fi avut „ceva cu el, personal”, dar pentru că tratativele cu Franța, legate de autonomie (independență) stagnau de „ceva timp” (de peste un deceniu). Cu alte cuvinte, Claude Erignac, a fost și el victima „mielor”, a căror tăcere, „ordonată” și ea a dus pe pistă falsă ancheta. Din contră, faptul că n-a murit pe loc, pe 2 martie 2022 (cum nu era prevăzut, confirmat destul de repde de către procurorul Republicii République de Tarascon, Laurent Gumbau) și un fake news legat de moartea lui (rapid mediatizat!) a generat puternice „mișcări tectonice” în straturile ierarhice ale piramidei „mieilor”, imediat după ce anunțul a fost făcut public de către avocații săi Emmanuel Mercinier-Pantalacci și Patrice Spinosi. Este și motivul pentru care, după atac. aceștia au decis organizarea unor puternice mișcări și manifestații populare în semn de „solidaritate” cu acesta în cadrul cărora participanții erau convinși că „l-au lăsat să fie ucis” (Cine ? Statul francez ? Pentru că l-ar fi blasfemiat pe Allah ? Sub nicio formă!)
Din păcate, chiar dacă transferul lui în regim de urgență la spitalul din Arles și apoi la Spitalu universitar Nord Marsilia, îi salvează viața, coma profundă (de gradul IV) în care se afla, în principiu, incompatibilă cu viața, nu i-a permis supraviețuirea, „iar adevărul despre asasinatul lui Claude Erignac (pe care l-ar fi cunoscut) l-a luat cu el în mormânt”. După moartea lui pe 21 martie 2022, când acesta nu mai prezenta niciun pericol pentru „mieii” lui, „apele tulburi s-au liniștit”.
În orice caz, dosarul asasinatului Erignac, un dosar criminal fractal (figură geometrică fragmentată sau frântă care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să fie, cel puțin aproximativ, o copie miniaturală a întregului), începe să semene, din ce în ce mai mult cu cel al asaniării lui JFK (John Fitzgerald Kennedy/1917–1963, al 35-lea președinte al SUA, în funcție din 20 ianuarie 1961), asasinat, oficial, pe 22 noiembrie la Dalas (Texas), de către Lee Harvey Oswald (fost pușcaș marin în Marina Militară a SUA, iar ulterior, dezertor și fugar în URSS) care după 2 zile după arestarea lui, este împușcat mortal de către Jack Ruby (fost proprietar de cluburi de noapte din Dallas, condamnat la moarte pe 24 noiembrie 1963, dar moare de cancer pulmonar pe 3 ianuarie 1967). Să se fi inspirat „mieii” lui Colonna din dosarul criminal JFK ? Este greu de spus, ancheta oficială este în curs, dar și a mea privată, iar probele materiale care susțin conjecturile mele se adună și sper să le pot dezvălui la procesul lui Franck Elong Abé (un convertit la islam, un radicalizat debusolat, un instabil psihic, arestat în 2012 în Afganistan și încarcerat la baza americanăbase américaine de Bagram supranumit și „Guantanamo d’Orient“/Guantanamo al Orientului, de unde în 2014 va fi extrădat în Franța și condamnat în 2016 la 9 ani de detenție criminală pentru asociere de răufăcători în relație cu o întreprindere/organizație teroristă”) manipulat de către „miei” și transformat în killer în „interesul” națiunii corsicane, care nu avea ce căuta în închisoarea de maximă siguranță din Arles, având în vedere, faza în care se afla cu executarea pedepsei sale (la sfârșit), cu atât mai mult cu cât el a fost transferat în aceasta dintr-o altă închisoare de maximă siguranîă, considerată cea mai dură a parcului carceral francez (rezervat deținuților celor mai periculoși), Condé-sur-Sarthe (departamentul din Orne), unde din contră, exista un QSE (Cartier de Semiliberate) pentru amenajarea pedepselor celor ca sunt, sau sunt pe cale, să fie liberabili (condiționat sub control judiciar) și ceea nici nu ce nu există la Arles.
Dacă acest adevăr istoric este cunoscut sau de către Gilles Simeoni, președintele Consiliului Executiv al insulei Corsica și avocatul (tot) istoric al lui Yvan Colonna, nu știu, dar cert este faptul că acesta și-a arătat indignarea când evenimentul dramatic a avut loc, afirmând că actul în sine suscită o „profundă furie și injustiție”, pentru care statul francez este răspunzător, dar după părerea mea, nu este, sub nicio formă „asasin”, așa cum crede și susține (deschis) poporul (naționalist) corsican, chiar dacă „anihilarea” lui Colonna (și nu neapărat, asasinarea) lui!) ar fi fost „necesară” pentru că, între timp, acesta a devenit un leader, un simbol, o „icoana a (ultra)naționalismului corsican” (nu neapărat, intenționat!), iar „răul” pe care îl reprezenta pentru națiunea franceză, trebuia „smuls din rădăcină”, adică stopat și ținut sub control.
Condamnându-l la închisoare pe viață, în ciuda faptului că principlalii săi presupuși complici l-au disculpat în cele două dosare criminale, în care, de fapt, nici nu exitau probe materiale fiabile care să-l acuze, justiția franceză a lovit „direct” în inima (ultra)naționalismului din insulă, pe care a „zdrobit-o”, dovedindu-i astfel, superioritatea, cea ce, până la urmă a avut ca efect, „demilitarizarea progresivă”, anunțată pe 25 iunie 2014 și „încetarea luptei armare” pe 28 iulie 2016, ca urmare a refuzului Curții de Casație de a anula (casa) sentința din 11 ilie 2012 (rămasă, astfel, definitivă), ceea ce îl îndeamnă pe Colona să depună o cerere la CEDO pe 11 ianuarie 2013 (pentru violarea în procesle sale ale art.6 din Constituția Europeană a Drepturilor Omului), care peste 2 ani (în ianuare 2015) va fi declarată ca „nefondată”, deci inadmisibilă. În concluzie, în dosarul asasinării prfectului Claude Erignac, Justiția franceză a procedat la fel ca și „justiția” islamistă contra „Jandarmilor lunii”, care pentru „a îngenunchia” SUA, a lovit pe 11 septembrie 2001, inima simbolului libertății și economiei americane (și chiar mondiale), la New York, în gemenii de la WTC. Dar timpul rămâne tânăr, pentru că nici (ultra)naționalismul corsican și nici terorismul islamist, din păcate, încă, nu au fost eradicați.
Bibliografie selectivă
Bibilografie generală
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
