Am plecat de la premiera documentarului de lung metraj „Ținutul Anei, ținutul misterelor”, ce a avut loc săptămâna trecută la cinema „Luceafărul”, mai neștiutor decât istoricul-regizor Leonardo Tonitza, care a încercat timp de 127 de minute să ne prezinte un ținut al misterelor, zona sacră din Munții Buzăului, numită Athosul românesc, dar un Athos depopulat, deși abundă schiturile rupestre!, să lămurească însemnele lăsate din moși strămoși pe bizarele pietre ale acestui ținut, care își conservă și azi sălbăticia.
Temă fundamentală și încercare temerară de a afla răspuns la toate misterele conservate în acel ținut, de a descifra mesajele pe care ni le-au transmis sihaștrii din vechime ai acelor locuri, care par de pe altă planetă, parcă ar fi o expediție cosmică, dacă e să ne orientăm după vulcanii noroioși și formele bizare, precum celebrii Trovanți sau Babele de la Ulmet, ca niște ciuperci uriașe, ca niște țestoase sau melci uriași din piatră, deși unele se numesc „delfini” sau „balene”, poate datorită ipotezei că în paleolitic această zonă era subacvatică și mamiferele acvatice s-au pietrificat. Ele seamănă cu Trovanții de la Costești, Vâlcea, dar și cu cei iviți din celebrul arhipelag Ha Long (Vietnam). Nu suntem nici departe de miracolul din Insula Paștelui. Trovanții sunt numite popular „pietre care cresc”, dar sunt creați din staturi de nisip, care se cimentează datorită apelor calcaroase, precum stalactitele și stalacmitele din peșteri, având o creștere „spontană” a cărei rată de depunere atinge 4-5 cm în 1.200 de ani!
Ceva asemănător se află și la Kawakeb, în deșertul libian. E una dintre minunile naturale ale lumii. Aici trovanții nu seamănă cu țestoasele sau ciupercile, ci cu planetele din sistemul nostru solar. Aceste roci se manifestă precum organismele vii, ele cresc, se mișcă și se reproduc treptat, iar după ruperea lor, precum coaja de la ou când apare puiul, se observă cercuri concentrice asemănătoare cercurilor copacilor, identice cu cele din Munții Buzăului. De aceea sunt numite pietre „vii” sau „în mișcare”. Iată cât de mică este lumea! Aflăm că filmările la documntar au fost realizate în paralel cu cercetările întreprinse în premieră în această zonă sacră de o echipă multidisciplinară de somități specializate în arheologie, etnologie, lingvistică, neuroștiințe, fenomene inexplicabile (SF), cercetări aerospațiale. Ciudat, dar nu vedem nici o cercetare de escavare, nici un studiu aplicat, deși nu se tot arată scheme și grafice!! Locul a stârnit mereu curiozitate, dar și neputință. Când am lucrat la studioul de documentare „Sahia film”, a existat dorința multor tineri regizori de a realiza documentare despre complexul rupestru Aluniș, de pildă, un complex sacramental, dar erau vremuri când sacrul și misterul se aflau pe lista cercetărilor interzise. În afară de filme despre „vulcanii noroioși”, din vârful Monteoru, sigur, nu așa de spectaculoși ca în Kamceatka, nu ni se permitea altceva. Abia după evenimentele din decembrie ’89, cineaștii s-au încumetat să atace subiecte sacre.
Șansa de a lucra ca realizator la emisiunea „Viața spirituală” a TVR, m-a dus pe astfel de căi sacre. Am realizat 47 de filme, genul docudrama, urmărind numai teme religioase. Și pasiunea cea mai mare am avut-o pentru perioada paleocreștină. Așa am ajuns să descopăr miracolul de la Șinca Veche, unde, cu aportul mitropolitului Antonie Plămădeală, am descifrat însemnele din acea peșteră, unde există un altar, pe care sunt scrijelate, suprapuse, chipul unui dac (localnicii spun al lui Isus Hristos) peste steaua lui David, fapt explicabil datorită legiunilor romane care au trecut prin zonă, iar prizonierii creștini și evrei, care reușeau să evadeze, s-au refugiat în peșteră și au lăsat acele urme care le definesc credința. Este vorba de Mănăstirea Ursitelor, cum se numește și filmul meu.
Urme paleocreștine am descoperit peste tot, în Țara Făgărașului, în primul rând, la Bucium, unde a poposit Apostolul Andrei, la Gurasada, pe urmele acelui „Mesia al românilor”, mitropolitul Andrei Șaguna. Dar cele ai multe urme sacre mi s-au revelat când am realizat serialul Dunărea sacră, în cinci episoade, unde am cercetat locurile sacre de la intrarea Dunării în țară (ce miracole sunt în zona Drobeta!) și până la vărsarea ei în mare (aici am creat un Iisus al Deltei). Iar cea mai recentă surpriză am avut-o în zona argeșeană, la Corbii de Piatră, unde există Mănăstirea de Piatră, o revelație, despre care am scris pe larg în volumul Îngerul rebel. Asemănarea dintre mănăstirea de la Corbii de Piatră și locurile sacre din zona Munților Buzăului este izbitoare. Același efort al sihaștrilor de a săpa în stâncă, de a a-și face sălașuri din piatră, de a scrijeli pereții și a lăsa mesaje, urme indescifrabile. Este o caracteristică universală, cum se poate dovedi și cu miracolul din Cappadocia anatoliană. În zona argeșeană a Corbilor de piatră se spune că acele săpături, transformate mai târziu în chilii de călugărițele/călugării care au întemeiat mănăstirea, se datorează Îngerilor căzuți, unor uriași preistorici, care au existat și au locuit acolo. Dovadă și oasele enorme ale unui uriaș conservate pe peretele vestic al giganticei stânci. Toate urmele paleocreștine, continuate de urmele sacralității creștine, căci creștinismul „căzut din cer” s-a întemeiat pe aceste urme de mare vechime sacră, daco-getică-tracică, cum ar fi mileniul 6 înainte de Hristos, sunt dovada unității de loc și spirit a țării noastre, a României, la care s-a adăugat și unitatea de limbă.
Despre toate aceste lucruri nu se vorbește în documentarul Misterelor buzoiene, pe Leonardo (era să scriu DiCaprio, căci se cam aseamănă, dar nu răsare) Tonitza nu l-au interesat conexiunile și asociațiile de idei. Nici măcar faptul că zona este total sculpturală, că amintește izbitor cu Muzeul Trovanților, în aer liber de la Costești, Vâlcea, care conservă forme sculpturale, create de natură, în timp de milenii. Este locul din care Brâncuși își trage seva creației. El s-a inspirat de acolo, nu din primitivitatea africană, așa cum greșit spun unii experți. Dacă Brâncuși s-ar fi născut în satul Mățara, de pildă, din Munții Buzăului, sigur ar fi cunoscut vălătucii de piatră și sculptura lui ar fi avut noi dimensiuni. Toată zona Babelor de la Ulmet este brâncușiană. Ca în Valea Sohodolului. Nu mai vorbesc de sculpturalitatea arborilor care seamănă cu acea din zona Pestișani-Tismana. Și mă gândesc la acel desen în piatră, un fel de omuleț gopoid, mult prezentat în film, care seamănă cu o ființă extraterestră. El mi-a adus aminte de desenul lui Brâncuși „Primul pas”, în care artistul sugera un fel de cosmonaut care pășește pe Lună. Brâncuși era un vizionar și el plănuia să facă o asemenea lucrare.
Dar documentarul lui Tonitza nu face nici o conexiune culturală, cum am spus, dimpotrivă, se menține într-o sferă rigidă, cu multe emanații neștiințifice, din dorința de a dezlega misterele locului. Și pentru încercarea sa și-a luat drept suport câțiva savanți (prof. univ. dr. Gheorghe Lazarovici, prof. univ. dr. Leon Zăgrean, prof. univ. dr. Ion Ghinoiu, prof. univ. dr. Dan Farcaș, prof. Titi Damian, prof. Dumitru Nica), care au bătut apa în piuă. Ni se tot spune că „pentru prima oară” se dezvăluie misterele acelui ținut buzoian, că „pentru prima oară” se încearcă descifrarea enigmelor, mai ales ale înscrisurilor, care sunt comparate cu tăblițele de la Tărtăria. Marele defect al acestui film vine de la această umplutură, de la vocile savante care nu spun nimic. Ele lansează nu limpezire, ci confuzie. Sunt confuzioniști, ca nenea Iancu la alegeri! Ei nu sunt artiști, nu au vocație metaforică sau mitică. Dacă tot nu facem știință, mai bine era să participe la tălmăcirea misterelor un călugăr, un sihastru, sau un artist al misterelor autentic, precum sculptorul Marian Zidaru. Filmările reale ale documentarului sunt datate în anul 2019. Acest fapt condamnă Academia Română. Ce au făcut până atunci savanții din Cimitirul Elefanților, care au beneficii imense, dar nu fac nimic? Mai mult au făcut și fac amatorii, turiștii, care au umplut internetul cu imagini edificatoare. Unde sunt cercetătorii istoriei, ai lingvisticii, ai fenomenelor cosmice inexplicabile („fulgere și tunete de o intensitate neașteptată”, „energii de neimaginat”, „lumini care se deplasează atât pe cer cât și pe sol”, „obiecte zburătoare neidentificate”), ai descifrărilor mistice? O Academie inutilă dacă nu a reușit să facă acele cercetări in situ care să dovedească vechimea spiritualității și credinței românilor. Domnul Pop ar trebui să-și scoată academicienii la muncă, pe teren, nu să bată câmpii prin articole pompate ca și savanții lui Tonitza. Ce au adus ei nou, ce au descifrat? Nimic. Se învârtesc în cerc, repetă ca niște papagali aceleași idei trăsnite despre mistere și necunoscute (și mai ales „alte dimensiuni paralele”). Ei strivesc corola de minuni a lumii, cum ar spune Blaga. Ridicolul a stat mai ales în partea a doua a filmului când ni se vorbește despre iele și despre femeie, despre matriarhat! Această parte nu avea ce căuta aici, e din alt film. Exclusă, eliminați și savanții cu parolele lor redundante (lipsa lor de cultură se vede în episodul când se dovedesc incapabili să interpreteze ideea de „poartă”, de trecere dintre lumi), documentarul ar fi fost acceptabil și mai lesne de urmărit, fiindcă nimeni nu poate înghiți peste două ore de informații. În locul savanților, ar fi fost mai potrivite niște inserturi, ideile lor ar fi fost mai pregnante. Fiecare ar fi fost mai responsabil și ar fi concentrat ce avea de spus într-o frază, care era imprimată pe ecran și semnată de ei. Așa, pare apă de ploaie ce spun. Plus că multe cuvinte nu se aud, vocile lor sunt total nepotrivite, false. Și e suficient să le comparăm cu vocea crainicului (actorul Cotimanis), pentru a vedea ce înseamnă dicția. De altfel, coloana sonoră a filmului lasă mult de dorit, în tradiția proastelor filme românești. Forța lui stă în imaginea semnată de George Oprea, care nu are nici o vină că multe secvențe, cum sunt travelling-urile unor drumuri de țară, se reiau de zeci de ori, fără nici o logică. Sau variație. Ar fi putut interveni muzica, dar ea nu există. Un monteur experimentat ar elimina cel puțin 30 de minute din film. Dar ar fi putut s-o facă Leonado, însă el este prea îndrăgostit de ceea ce a făcut (de, dacă e și producătorul filmului!), îi trebuie alt ochi, critic, fiindcă el este lipsit de Spirit Critic. Dovadă că filmul are mai multe finaluri și el nu știe când să se oprească, nu știe ce să elimine! Orice mare artist își este propriul critic, dar Tonitza nu a ajuns încă acolo.
Am văzut sute de documentare la viața mea, dar nici unul atât de extins. Și Leonardo Tonitza nu este James Cameron, căruia i-am văzut un documentar lung, dar ultra spectaculos, o sumă de viziuni misterioase, cu fantome, avea multă variație, să nu plictisească. Și nu voiai să se mai termine. Plus că documentarele lui sunt mini-seriale, precum fantasticul Story of Science Fiction. Tonitza a simțit și el această nevoie de captare. Și a creat două personaje, un țăran al locului, un fel de taraboste dac (sihastrul Dionisie?!), dar fără taraboste, amintind mai degrabă de ciobanii Simion și Vlad, care au săpat o biserică în stâncă și au dat de icoana Maicii Domnului, și o fată, să fie oare Ana, preoteasa șaman, Zeița Mamă, din ținutul care dă titlul filmului? Și vedem la infinit pașii lor, călcătura opincilor, merg și iar merg, până când în final ochii li se întâlnesc și se topesc, fără să se contopească. Ar fi fost necesară o epică, pentru a ține curios spectatorul, să vedem, de pildă, cum tarabostele o zidește pe Ana sau cum are loc misterul ielelor! Aceste personaje însă nu fac nimic. Adică fac ceva, el face o impietate, cioplește stânca, zdrobește piatra sacră, iar ea tot înfășoară o amuletă și o îngroapă într-o despicătură de stâncă! Ce mai gest profetic!
Un amalgam de simboluri fără sens, ca răstignirea ciobanului, o sugestie a întemeierii creștinismului cu sabia (picătura de sânge din vârful ei), parcă am fi în Agora lui Amenábar, apoi sugestia unor icoane care apar din piatră (departe de misterul de la Mănăstirea de piatră), laitmotivul crucilor (la Mănăstirea de piatră, crucile din față marchează mormintele sihaștrilor), amestecul Zeului Moș (Zalmoxis) cu Hristos, fără să fie pomenit sanctuarul de la Sarmizegetusa Regia, povestea Sfântului Sava zis Gotul, Sava de Buzău, martir, întemeietor de oază creștină (e înviat de cineast sub aspectul unui wiking!), o filozofie discutabilă, cum că azi Dumnezeu ar fi zeul informației, dar noi știm că cine deține informația, deține puterea. Există o mare naivitate în această încercare de a spune totul, de a epuiza subiectul, de a te ocupa și de inscripții, și de săbiile scite numite „akinokes”. A luat un subiect de aur, o temă sacră ignorată, drept pretext pentru elucubrații artistice. Într-un documentar, artisticul trebuie să slujească știința. Un serial, cu episoade de 30 de minute, ar fi mult mai folositor și necesar.
Și elementele artistice să fie mai bine dozate. Acum informația-document este înglodată într-un munte de metafore, de simboluri, care se anulează reciproc. Nu mai reții nimic. Ce păcat! Scenaristul nu a făcut o docudrama, deși a încercat, dar nu s-a priceput. Mă gândeam, în timp ce vedeam filmul, dacă ar fi existat un story, de tipul… un savant tânăr din Occident, poate un expert în fenomenul „Stonehenge”, vine în țara noastră și o cunoaște pe Ana, care îi spune că este din ținutul sacru al complexului buzoian. Apoi se evaporă. El o caută și în zonă descoperă acest miracol și descifrează semnele. Cred că ochiul unui necunoscut, al unui savant străin, cum am cunoscut eu unul la Grand Canyon, cu care cam seamănă Bolovanul Mortatului și alte forme de suplețe verticală, de tip canion, deși apa râului Mousaios (Buzău), învolburată, nu a putut crea eroziunile produse de sălbăticia fluviului Colorado, ar fi dat filmului mai mult sens. Fiindcă majoritatea spectatorilor sunt niște străini față de ceea ce văd, se află „pentru prima oară” în fața acelor urme monumentale ale complexului sacru din Munții Buzăului. După filmul „științific” al lui Tonitza, misterele sacre din complexul rupestru Aluniș, datând de peste 15 milenii, rămân și mai misterioase. Ce bine! Tainele își au destinul lor. Nu e la îndemâna oricui să dezvăluie tot ceea ce nu știm. E bine ca unele adevăruri să stea ascunse. Urmele sacre nu trebuie strivite. Sunt tot ceea ce ne-a mai rămas.
Grid Modorcea (Scriitor și cineast, dr. în Arte, cel mai prolific autor român în viață, SUA–New York)
- Articolele scriitorului și cineastului Grid Modorcea în Jurnalul Bucureștiului
- Grid Modorcea cărți în vânzare (Amazon)
- Grid Modorcea filmografie
- Grid Modorcea IMDB
Articol asociat
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
