1.jpg)
Teoretic, după sacrificiul tinerilor din decembrie 1989, în România presa este liberă, dar practic este un dezastru. Și mă gândesc numai la cazul lui Dragoș Pătraru, care a realizat cea mai liberă presă de atitudine și pamflet prin emisiunea „Starea nației”, dar care a fost pur și simplu hăituit, l-au tot dat afară, l-au împins din post în post până l-au terminat. Eram entuziasmat de această emisiune și de țara mea. Iată că se poate!, mi-am zis. Am scris despre ea mereu, am protestat după fiecare interzicere a emisiunii, i-am acordat spațiu și în cărțile mele (vezi volumul Starea națiunii), dar nu a mai luat nimeni nici o atitudine față de acest abuz, față de umilințele îndurate de un ziartist talentat și independent.
Pătraru îi incrimina pe puternicii zilei, le arăta punctual greșelile, de la cele gramticale la cele politice. Altfel spus, îi ajuta, le era ca o oglindă în care să se vadă. Dar ei nu aveau nevoie de așa ceva, nu trebuia arătat ce se află în spatele oglinzii. Le stătea guvernanților ca un os în gât. Dar Pătraru făcea o judecată a faptelor de guvernare de pe o poziție profesionistă și morală. Găsise și o formulă teatrală, pamfletară, să critice anumite excese ale guvernanților. O emisiune care nu avea concurență. Deci trebuia eliminată. E cel mai flagrant caz de încălcare a dreptului la opinie. Nu-i de mirare că puterea nu mai are azi nici o opoziție credibilă! O are pe Diana- Iovanovici Șoșoacă!
A luat Uniunea Ziariștilor (UZPR) vreo atitudine? A auzit cineva de vreo revoltă a vreunui post de televiziune sau a vreunui ziar față de acest abuz? A scos marele CTP (Cristian-Tudor Popescu) vreo vorbă? El e o caricatură comparativ cu ce făcea Pătraru. A dat baba Vanga, profeta Antenei 3, vreo ghicitură? A scos cumva capul spălăcit Vodă în Lobodă, de la TVR, când acest profesonist a fost îndepărtat de la postul pe care îl încalecă de decenii?! La nivelul la care se face presa la noi, cred că mulți s-au bucurat că nu mai există o asemenea concurență pe piața liberă. Liberă de ce? De adevăr! Plină de minciuni și amatorism. Da, amatorism, fiindcă este o presă de gașcă. Toți ziariștii sunt înregimentați la un ziar sau altul, care practică dictatura lui, conform șefului de gașcă, al celui care plătește. Dar dezastrul cel mai mare e tocmai la acest capitol. Că nimeni nu-i mai plătește pe ziariști, în afară de furnicile angajate. Mai ales acum când presa pe hârtie a dispărut și baza ei stă în presa online! E un haos de nedescris, nimeni nu-i mai poate controla pe patronii de ziare dacă plătesc sau nu. De aceea ziariști profesioniști sunt rari, majoritatea o formează amatorii, care sunt niște jalnici știriști. Mai buni sunt forumuștii decât ei. Cel puțin au umor.
Orice libertate a presei trebuie să înceapă cu respectul pentru colaboratori, să fie plătiți și respectat punctul lor de vedere. Dar s-a ajuns la extrema cealaltă, nici nu sunt plătiți, nici nu li se respectă punctul de vedere, dimpotrivă, le este cenzurat. A venit neica nimeni, care n-a fost în viața lui la un concert simfonic, și-i masacreză cronicarului profesionist articolul său despre Festivalul „Enescu”! Habar nu are de istoria literaturii, dar dă cu barda după ureche în opinia criticului literar! Și e numai smile, ca Gigi Fecali, când azi angajează un jucător, iar mâine îl dă afară pe criterii absurde. Amatorismul, prin asta se afirmă, printr-o cenzură mascată. Un șef de ziar de amatori practică așa-numita corectură de opinie. Dacă tu ai un punct de vedere, el pune un asterisc la idee, la o frază, și la subsol îl pune la punct pe colaborator, scrie că nu are dreptate și numște această intruziune oribilă imparțialitate. E imparțial cu cine? Cu dracul, fiindcă nu poate fi cu adevărul, pe care nu-l cunoaște. Nu se pricepe la nimic acest patron, dar corectează tot. Unde mai există diversitatea de opinie? Totul devine o apă și un pământ. Numai punctul lui de vedere contează.
Nu-i în stare să scrie o frază gramaticală, dar se agață de textul tău și ți-l sfâșie, ți-l umple de reclame sau de comentarii colaterale. Tu scrii ceva despre triada Patapleșanu, să spunem, dar el se agață de un cuvânt, de o frază și face o acoladă explicativă. O mizerie, deformează ce ai scris. Dacă el are altă părere despre Patahârbici, de ce nu scrie separat, de ce nu-și spune punctul de vedere deschis, cu curaj, cu talent, de ce se agăță de opinia ta, care are un alt mesaj?! Corect ar fi, dacă nu-i place articolul tău, să nu-l publice, nu să facă această mizerie. Sau să-ți comunice punctual ce nu-i convine și să faci tu rectificările cerute, dacă îți convine situația. Articolul este semnat de tine, este punctul tău de vedere, ziarele serioase publică opinii diferite și, pentru a se apăra legal de vreun eventual proces, scriu pe prima pagină că „responsabilitatea pentru fiecare articol aparține autorilor”.
Amatorismul este de multe feluri. Cel mai curent este amestecul, să moară capra vecinului. Sigur, așa ajungi să renunți, nu-i mai trimiți nimic, altfel vei avea numai supărări. O astfel de presă e moartea opiniei libere. O astfel de presă te obligă să-ți faci un blog, e mai cinstit să ai un asemenea jurnal online, în care toate textele îți apar curate, nu ai surprize. Dar important este ca tot ceea ce scrii să ajungă la cât mai mulți cititori. Sigur, nu uit formula lui Hamlet, care spunea că un spectator bun face căte o mie de gurp-cască de la galerie. Un cititor bun, care îți citește o carte, face cât toți forumiștii care butonează știri, spre a face bășcălie de evenimente.
Am publicat în viața mea la peste 50 de ziare, circa 5.000 de articole. Am fost fondator la 5 publicații. Nu-mi place presa de scandal. Scandalul ieftin la care s-a ajuns, terfelește valorile. Iubesc, ca și Iisus, polemica de idei. Am colaborat cu ziare din toată lumea, Germania, Franța, Canada, Anglia, în special America. Vă spun cum e în America. Am colabotrat la câteva ziare. Dacă ai noroc să publici un articol în „The New York Times”, ești făcut, te aștepți să primești o sumă foare mare de bani, de câteva mii de dolari. Dacă articolul nu se publică, ți se explică situația, schimbi sau renunți. Dar cel mai frecvent ți se precizează că „dacă o idee din articolul tău ne interesează, o preluăm, fără să te anunțăm și să-ți plătim nici un drept de autor”. Este exact regula de la Hollywood, departamentul scenarii. Am trimis și acolo scenarii, și așa mi s-a spus. Un studio primește acolo 10 mii de scenarii pe zi și mereu ești avertizat cu această formulă o „împrumutului”. Nu este nici o hoție, fiindcă ești avertizat, iar tu accepți. Dacă nu-ți convine, nu mai trimiți scenariul sau articolul la ziarul respectiv.
În România mi s-au plagiat numeroase cărți și texte, flagrant este cazul lui Călin Căliman care mi-a luat cu lopata texte din cartea mea Istoria gândirii estetice, fără să precizeze sursa, a fost pus și pe două coloane plagiatul lui, dar nu s-a întâmplat nimic. O piesă de teatru mi-a fost plagiată chiar de o profesoară de-a mea de la IATC (Institutul de Artă Teatrală & Cinematografică), regizoare cunoscută, Sanda Manu. La fel, filmele pe care le-am făcut la TVR, secvențe întregi îmi sunt plagiate (recent filmul despre Arghezi), dar nimeni nu ia nici o măsură. Soluția ar fi tribunalul, dar cine are timp să se țină de procese?!
Gândiți-vă acum la prim-miniștri, șefi de partide sau de la SRI, care sunt demascați că au plagiat. Își fac doctorate pe hoție. Iau pensii speciale pe furturi. E așa de greu să-ți dai un doctorat, fiindcă cere muncă, timp, eforuri de cercetare îndelungată, și vine unul și ia de-a gata munca ta. Acum sunt la vârsta mărturisirilor, când dăruiesc gratuit presei care mă publică informații și idei prețioase. Sunt prețioase pentru istoria literaturii și a culturii noastre. Și nu numai. Atâta îi rog pe cei care conduc publicațiile la care colaborez, să-mi lase textele în pace, să ajungă așa cum le gândesc eu la cititori. Nu mă amestec în ciorba nimănui, doresc doar să-mi fie respectată opinia.
Grid Modorcea (Scriitor și cineast, dr. în Arte)
- Articolele scriitorului și cineastului Grid Modorcea îni Jurnalul Bucureștiului
- Grid Modorcea cărți în vânzare (Amazon)
- Grid Modorcea filmografie
- Grid Modorcea IMDB
Notă. Redacția Jurnalului Bucureștiului nu este de acord, sub nicio formă, cu punctul de vedere al autorului articolului legat de libertatea presei și cenzurarea materialelor trimise spre publicare, pentru că liberetatea presei nu înseamnă că poți scrie ce vrei și cum vrei, întocmai pentru a combate nebuloasa de „fake news” generată de pseudojurnaliști, pseudoanaliști (inclusiv, politici), pseudoscriitori (inclusiv, poeți), pseudooameni de știință, etc. Cu atât mai mult cu cât în România toată lumea scrie, vrute și nevrute, fără a avea o reală pregătire și vocație jurnalistică (literară sau științifică), cu ceea ce autorul articolului este, de altfel, de acord, orice redactor șef (sau director de publicație), are obligația, cel puțin teoretic, să cenzureze materialul înainte de a-l publica, conform deontologiei jurnalistice (totalitatea normelor de conduită și obligațiilor etice). Ca urmare, în principiu, distingem 4 cazuri „liniar-independente”:
- redactorul șef consideră că articolul nu corespunde profilului publicației și nu respectă normele ei „standard”, adică nu prezintă interes pentru cititorii ei și refuză publicarea lui (în special, în cazul publicațiilor „înregimentate” sau al celor cu „profil” bine definit și determinat)
- redactorul șef publică toate materiale primite la redacție, idiferent de „formă și fond”, fără să le citească, prin metoda „copy-paste” pentru că știe că nimeni nu le va citi, deci nu vor fi nici un fel de comentarii pe subiectele acestora (în principiu, în cazul ziarelor de știri și informații, de tot felul, second-hand în care umple paginile acestora, foarte improtant pentru contractele publicitare)
- redactorul șef consideră că material prezintă interes pentru cititori, dar anumite părți încalcă deontologia jurnalistică, pe care preferă să le excludă din articol (în principiu, în cazul publicațiilor care nu sunt de „scandal” și țin la statutul lor)
- redactorul șef citește și studiază cu mare atenție articolul de publicat, consideră că articolul poate fi publicat (mai ales datorită prestigiului autorului) dar îi notează carențele, greșelile dialectice și viciile procedurale și nu rareori scăpările de litere sau cuvinte din text care pot genera confuzii sau alte înțelesuri cu care acesta se confruntă, având ca efect denaturarea realității obiective sau călcarea normelor de imparțialitate. În această categorie se incadrează și Jurnalul Bucureștiului, care repet, nu este un ziar de știri sau de informații, dar un magazin (platformă) cotidian, cultural-educațional și științific, respectiv, de cercetare în științe socio-judiciare cu caracter academic, franco-român, recunoscut ca „sursă sigură”, recomandat și promovat de către Misiunea Social-Economică a Francofoniei, destinat în primul rând la disciplina „Cultură generală” „elevilor-preparatoriști” ai CUFR, viitori candidați la celebrele concursuri de admitere ale școlilor superioare franceze de înalte studii, în special, inginerești („elevi-ingineri”) sau economice („elevi-economiști”), cu zeci de mii de cititori, atât români cât și francezi (cu câteva sute de mii de citiri în total) aflat sub supravegherea simultană a mai multor ministere franceze (Educație și Învățământ, Cercetare, Justiție, Internelor, Armelor și Serviciilor de informații). În acest context, orice material pe care îl publică trebuie să aibă semnătura unui autor confirmat (cu notorietate) iar acesta trebuie prelucrat, adică, transformat dintr-unul de știri sau de informare, într-unul cultural-educațional (prin completare cu hyperlinkuri, imagini video și articole asociate tematicii abordate) care să fie utile candidatului român la concursuri. În sfârșit, atunci cănd consideră că este cazul, pentru susținerea adevărului istoric și imparțialitatea articolului, redacțiea introduce o notă în care face cunoscută punctul ei de vedere și dacă este cazul, disocierea totală (sau parțială) față de punctul de vedere al autorului. Astfel de exemple sunt multe în paginile jurnalului. Iată ultimele două articole din jurnal (asociate) dintre câteva zeci, existente.
În încheiere, marii jurnaliști sau scriitori (prestigioși), consacrați, așa cum am sugerat deja unora dintre colaboratorilor mei, ar trebui să-și creeze propriile lor bloguri pe care să-și publice propriile idei, în propriile lor articole „neînregimentate”, pe propria lor răspundere (pe care să le distribuie celor interesați, inclusiv, în grupurile de interes pe rețelele de socializare) unde pot face modificări, revizuiri, completări, etc, în loc să-și disprseze acestea cu umilință în e-mail, în zeci de ziare second-hand, în care redactorii le publică prin metoda copy-paste (cu greșeli de tot felul), pentru că, oricum, nu le citește nimeni! Și în sfârșit, să țină cont de faptul (la recomandarea unui cititor-comentator!) că „varabilele „cantitate” și „calitate” sunt invers proporționale””, ceea ce marele matematician și fizician german, Karl-Friedrich Gauss, unul dintre cei mai mari oameni de știință ai tuturor spunea pe scurt „puține dar coapte și bine înghegate”. Ca urmare, colaboratorii Jurnalului Bucurestiului care nu se pot conforma standardelor sale (indiferent de motive) sunt rugați să renunțe la trimiterea de materiale (articole) pe adresa lui (ceea ce îmi va permite și excluderea lor din comitetul redacțional) pentru că acesta, repet încă odată, nu are nevoie de niciunul dintre colaboratorii săi pentru prestigiul său iar în curând, imediat, după înființarea Organizației pentru Apărarea Deținuților din Diaspora Română (OADDR), al cărei (partener de anchetă este în cadrul ICIS (International Criminal Investigation Service), acesta se va axa, cu precădere, pe anchetele (investigațiile) criminale în care este implicat, într-un context în care a fost deja propus de către OADO un organ consultativ al Ecosoc (ONU) la marele Premiu al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului (echivalentul Premiului Nobel) și urmează să-și depună candidatura și oficial.
„Children of Light” is an original composition written, performed, danced, orchestrated and choreographed by Indiggo Twins, Mihaela & Gabriela Modorcea. Cinematography by Violeta Modorcea
