A apărut, în sfârșit, după un mai lung intermezzo, și volumul IX din proiectata serie de X, cât și-a propus autorul Săndel Dumitru să conțină tratatul său despre Galați, sugestiv subtitrat „Cad bombele peste Țiglina”. Subtitlul induce deja ideea că substanța volumului se decontează din vraiștile abătute peste orașul Galați în timpul celui de al doilea război mondial când, într-adevăr, orașul a fost grav avariat iar reconstrucția lui a reclamat serioase resurse și eforturi umane. Dar acesta este doar pretextul principal pentrucă, așa cum ne-a obișnuit în volumele anterioare, ideea este împănată cu multe documente și ilustrații inedite privind devenirea orașului în timp, în istorie și în competiție cu alte localități din țară.
Ceea ce surprinde însă, din capul locului, în acest ultim volum este schimbarea de ton, de abordare și de manieră adoptată de autor, de parcă scriitorul, altfel prezent și în volumele anterioare vrea să-l substituie și să-l dislocuiască pe istoric. Nu spun că ducumentul, piesa grea, care conferea volumelor anterioare greutate și interes epistemic, lipsește, dar autorul pare acum că este interesat mai mult de valoarea literară a documentului, de sensibilitatea și emoția pe care le degajă și le transmite cititorului, decât de valoarea lui istorică. Autorul arată acum un interes mai pronunțat elementelor descriptive și pitorești, de reconstituire a unui eveniment istoric cu drum cu tot, cum ar fi spus Hegel, de reconstituirea împrejurărilor, a reacțiilor din subiect pe care le-a provocat și de completarea lui, a documentului, cu elemente de ficțiune, și de fabulație. Departe de a se stânjeni reciproc scriitorul și istoricul Săndel Dumitru se completează, se susțin și-mpreună reconstituie faptul istoric infuzându-l cu căldură, cu temperament, cu omenesc.
Iarăși despre „Istoria Galațiului”, a scriitorului Săndel Dumitru
Un sămănătorist întârziat. Cu spiritul său de observație și cu abilitățile sale scriitoricești evidente, Săndel Dumitru reconstituie scene și portrete demne de pana unui mare scriitor. Scena din cimitirul Eternitatea, bunăoară, unde se adună cei câțiva veterani în viață, scăpați din grozăviile războiului pare decupată dintr-un mare roman. Un bătrânel slăbuț, uscat de ani și cam deșirat, cu părul albit și cu sprâncenele sure și stufoase, căzute pe ochii scânteind albastru, cu mustața albă, tunsă scurt și cam zburlită, îmbrăcat în mantia albă a Ordinului Mihai Viteazul, pe care licărea o superbă cruciuliță albastră, purtând în brațul încă vânjos o cârjă înaltă din lemn de stejar, care-i înlocuia piciorul drept, retezat de o schijă mare de obuz sub genunchi, se depărta ața ușor câțiva pași și dădea un ordin dur și sec, fulgerat din adâncul plămânilor: „Găăăăărzi, v-aliniați! Găăăărzi… drepți! Pentru onor înainte…prezentaaați arm!” Și atunci întregul cimitir al eroilor parcă se pietrifica instantaneu, iar peste tot, sub cerul încă fumuriu al Galaților, aflat sub mitraliile picăturilor de ploaie, timpul își mai pierdea din semnificația lui ancestrală și se raporta la oamenii întoteauna muritori (p. 145).
Sigur, realismul este zguduitor, dar istoricul este paralelizat de scriitor și duce secvența în reflecție și într-o fabulație aferată și pletorică. În mod ciudat și păsărelele, ușor agitate printre crengi până atunci, păreau a înțelege bine de ce câteodată în viață, oamenilor nu le mai pasă nici de timp și nici de timpuri, și atunci se instalează clipa aceea care te predispune la supremul sacrificiu, făcut în slujba celor pe care îi iubește totdeauna profund. Preț de numai câteva secunde toate șirurile repede strânse ale veteranilor marii conflagrații mondiale parcă împietreau și ele, într-o mișcare care semăna mult cu veșnicia, iar steagurile lor, țesute din mătasea grea, putrezite de gloria timpului, printr-o scurtă mișcare de ceremonie își coborau fruntea în țărâna patriei. Era țara aceea pentru care generații întregi de oameni bravi, poporeni ai acestui chinuit pământ, toate generații cu dragoste de patrie, muriseră în cel mai desăvârșit și stupid anonimat sub frunzișul codrilor de fag, sub floarea albă a livezilor de cireș. (…) Dangătul clopotului mare de la capela cimitirului se auzea departe, tânguimdu-se grav și pierdut peste orașul nostru.
Am citat cu mai multă îngăduință tocmai pentru că această pagină poate figura în orice dispunere narativă semnată de marii noștri scriitori, de la Marin Preda la Dinu Săraru. A rămas legat ombilical de realitatea rurală din care descinde și reconstituie satul românesc în toată varietatea zbaterilor sale specifice. La granița dintre tradiționalism, conservatorism și sămănătorism, autorul descrie lumea veche a satului românesc cu recuzita de tradiții și obiceiuri și reconstituie profilul țăranului român, cel de dinainte de stricarea lui colhoznică, a țăranului autenic având ca reper de măsurare a timpului mersul Rariței de pe cer, noaptea și vipia soarelui, ziua.
Se vede bine că anii de copilărie petrecuți la țară, în mijlocul consătenilor săi din Fundeni, l-au marcat definitiv și pentru tot restul vieții, indiferent de traseul intelectual parcurs ulterior. Cumulurile de mai târziu, achizițiile intelectuale din vremea studiilor universitare nu i-au alterat noblețea de țăran român autentic, așa cum i-a imprimat-o familia de răzeși din care descinde. A rămas tot țăran și legat de glie, fără ifose de intelectual emancipat. Deși l-a citit pe Immanuel Kant și pe Martin Heidegger, s-a încărcat cu minunile cunoașterii și cu ideile veacului său a rămas statornicit în credinţă, în cutumele ancestrale, îndelung verificate de răzeșii neamului în mijocul cărora a convieţuit.
De la pitoresc la legendă. Multe din relatările lui Săndel Dumitru, deși reale și cu toată acoperirea documentară, par fabuloase și răspândesc un parfum de epocă veche. Cine mai știe astăzi cum circulau tramvaiele trase de cai în orașul Chișinău la sfârșitul secolului al XIX-lea? Complinind documentul cu memorialistica timpului, autorul reproduce un fragment din relatările doctoriței Maria Roșkovici-ea însăși cu o biografie încărcată cu idei narodniciste – publicată la Paris în 1937 din care aflăm: „Vagonul era cărat de două gloabe slăbănoage, iar atunci când mergea la deal, era înhămat și al treilea cal.”
Plină de pitoresc și legendă este și biografia familiei Negropontes care, la origine descinde dintr-un copil grec, hamal în port. Îndrăgit de un boier, acesta îi încredințează o geantă cu bani s-o păstreze până când se va întoarce dintr-o lungă călătorie. După mult timp, impresionat de faptul că-i înapoiază geanta intactă, fără să fi umblat în ea, boierul i-o dăruiește să-și organizeze viața după cum dorește. Acesta a fost începutul. Cât adevăr și câtă legendă închide în sine această poveste este greu de stabilit, dar familia puiului de grec a devenit una din cele mai bogate din România, a rămas legată de destinul românesc și atunci, în timpul luptelor de la Mărășești, când s-a pus problema bombardării propriului său conac, a acceptat fără nici o reticență. Mai important din tot clanul Negropontes a fost Ulise Negropontes a cărui fiică, Elena, va deveni soția mareșalului Eremia Grigorescu.
Profiluri. Regăsim și în acest volum, la fel ca și cele anterioare, profilul unor importante personalități politice sau intelectuale, care au jucat un anumit rol în evoluția românească. Cum arată și subtitlul inserat pe copertă-Cad bombe pe Țiglina-volumul circumscrie, cu precădere, perioada ultimului război când Galațiul a fost în mare parte distrus de aviația germană în retragere, dar şi perioada comunistă care a urmat. Sigur, intervalul este doar aproximativ delimitat, pentru că explorările autorului acoperă o perioadă mult mai întinsă. Oricum, cele mai multe din efigiile evocate în acest volum au trecut prin prăpăstiile Gulagului comunist și supuși unui cumplit regim de exterminare.
- Constantin Argetoianu, neam de boieri olteni cu implicații stenice în viața politică românească (p.71);
- George Brăteanu, fiul lui Ion I. C. B răteanu și al prințesei Maria Moruzi-Cuza, mort la Sighet (p. 72);
- Alexandru Glatz, general de divizie și într-o vreme subsecretar de stat în Ministerul Apărării Naționale, mort în 1953 la Sighet (p.73);
- Alexandru Lapedatu, academician, mort la Sighet, (p.74);
- Nicolae Păiș, amiral, subsecretar de stat în Ministerul Apărării Naţionale, mort la Sighet, la 16 septembrie 1952, (p, 75);
- Ion Mihai Racoviţă, general, păstrat o vreme şi în guvernul comunist Sănătescu, pentru ca în cele din urmă să fie arestat şi închis la Sighet, unde a murit la 28 iunie 1954 (p. 76);
- Nicolau Samsonovici, ministrul Apărării Naţionale în mai multe guverne interbelice a fost arestat în noaptea de 5-6 mai 1950 şi întemniţat la Sighet, unde a murit patru luni mai târziu, la 16 septembrie 1950 (p. 77); Faptul că n-a rezistat regimului de penitenţă decât patru luni spune multe despre regimul de exterminare ce se administra deţinuţilor în această închisoare.
- Ioan Răşcanu, general. Instaurarea regimului comunist l-a găsit în funcţia de primar al Capitalei. A fost încarcerat la Sighet unde a decedat la 20 februarie 1952.
Mai sunt şi alte profiluri interesante, care adunate la un loc ar putea constitui o carte de sine stătătoare. Cu adevărat impresionant este destinul familiei Drăgănescu, al lui Iancu Drăgănescu a cărui soţie, Clemansa era sora mai mică a lui Mihail Sadoveanu, sau a lui Ştefan H. Ştefan, unul dintre marii constructori imobiliari ai oraşului. La fel, mărturiile despre Sanda Tătărăscu şi despre familia Negroponte sunt aşa de numeroase că se pot articula în medalioane de sine stătătoare. E o idee, deşi, în ceea ce priveşte modul de structurare a materialului documentar, mai pot fi găsite încă multe modalităţi mai oportune şi mai eficiente decât haosul la care a recurs autorul. Este regretabil că autorul n-a găsit o formulă ordonatoare pentru organizarea imensului material documentar de care dispune, cronologică sau tematică, şi-a ales această devălmăşie, care-i dau un aspect de almagan şi-o fac greu de utilizat.
Evenimente. Cine mai ştie că la Galaţi a conferenţiat multe personalităţi ale vieţii spirituale interbelice precum C. Rădulescu-Motru la 16 octombrie 1911, când a susţinuut conferinţa „Ce este Eminescu pentru cultura română?” (p. 79). Şi la fel Ion Luca Caragiale care a făcut o singură vizită în Galaţi, la 30 martie 1906, când a vorbit la Teatrul Papadopol din localitate despre activitate sa dramatică. A fost un adevărat eveniment, pentru că prelegerea dramaturgului a fost însoţită de prezentarea poiesei Lais, tradusă din franceză de Eminescu într-un interval de relativă însănătoşire.
Recursul la literatură. Săndel Dumitru este unul dintre istoricii avizaţi ai Galaţiului, dar istoricul este deseori dublat de scriitor, de valorificarea extractului narativ şi de mărturiile celor ce au împlinit, au dat conţinut şi substanţă actului istoric consemnat documentar. Texte din Ana Ahmatova, din Nicolae Labiş, din memorialistica matematicianului Grigore Ghebea sunt reproduse în extenso în această alcătuire de autor. Regăsim textul poeziei lui Adrian Păunescu, „Bocetul lui Ion fără mormânt” şi „Doina” lui Mihai Eminescu. Regăsim texte din Kipling şi mai regăsim reprodus integral „Imnul Eroilor” (Presăraţi pe-a lor morminte). Nu mai spun de ultimile pagini unde documentul istoric este dislocuit de mărturiile celor din familie, a părintelui său şi a unchiului său Potec, care au participat la operaţiile ultimului războişi, au cunoscut evenimentul direct şi nu din cărţi sau din presa vremii.
Colo-n vale la Ţiganca. România a intrat în război în iunie 1940, prin Ordinul mareşalului Antonescu de a trece Prutul. Războiul pemtru eliberarea Basarabiei, cu mulţimea eroilor jertfiţi la Ţiganca, sau în alte centre de operaţii, nebunia care a urmat după instaurarea comunismului la noi, nu mai sunt reconstituite după documente, după hrisoave sau informaţii de presă, ci după mărturiile celor ce-au trecut prin prăpăstiile lor şi le-au cunocut grozăviile. Având aceste surse directe la dispoziție, istoricului nu-i mai rămâne decât să se convertească în scriitor și să în -registreze cu fidelitate mărturiile celor dispuși să depună mărturie despre nebuniile istoriei care au deturnat omul și societatea din rosturile statornicite istoric și-au impus o evoluție nefirească, total nepotrivită specificului românesc și credințelor noastre bătrâne. Istoricul devine scriitor, dar nu mai recurge la fabulație, cum am văzut în scena de la cimitirul Eternitatea, ci se instalează în real, într-o ipostază de reporter conștincios și înregistrează cu fidelitate mărturiile celor care, în felul lor, nu doar că au îndurat istoria, dar au participat efectiv la facerea ei. Sunt pagini revelatorii în care viața, biografia, capătă valențe epice și prin valoarea lor literară îl aduc pe autor în cadrele Școlii de literatură de la Târgoviște.
Prof. Ionel Necula, Tecuci
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
