Majoritatea pieselor expuse în expoziția Freak Show de la Galeria Kulterra, au ca subtitlu expresia populară „second hand”. Artistul care expune, Cristian Moldovan, este un om cultivat, a terminat pedagogia artei la Universitatea Națională de Arte și știe ce face și spune. E corect, nu minte privitorul, fiindcă piesele sale sunt confecționate din rebuturi, din jucării de „mâna a doua” față de originale, cele mai multe fiind producții americane, cum este personajul laitmotiv Vader, creat de George Lucas în Star Wars, dar Cristian îi dă o nouă viață, îl confecționează din tot felul de piese second hand, adunate din ceea ce lumea aruncă. El merge pe urmele marelui artist mexican Gabriel Orozco, căruia i-am văzut o expoziție la Guggenheim Museum de la New York, din lucrări create din nimicuri, de pildă, se duce pe țărmul oceanului și adună resturi de la navele naufragiate, apoi, cu ele, le combină și le dă o nouă viață artistică.
În America, arta second hand sau „arta kitsch” este dominantă și spectacolele freak (=trăsnite, năstrușnice sau ciudate) sunt la ele acasă. Ba există și un târg de artă care le patronează. Se numește Outsider Art Fair, și are loc în fiecare an în zona Chelsea a New York-ului. Și mari artiști ca Claes Oldenburg sau Jim Dine au trecut pe acolo. La acest târg, triumfă artistul neînregimentat, liber, neconstrâns de nici o regulă, care face o artă trăsnită, plină de fantezie, cum n-ai să găsești în galeriile faimoase de pe 57 St. Am scris zeci de texte despre arta kitsch, care pot fi găsite pe internet sau în cărțile Fine Arts in America, Experimente în arta lumii sau Dicționar ludic de artă neconvențională. Tendința kitsch a artei americane a devenit deja o realitate. Sursa ei este pot-art, patronată de liderul ei, Andy Warhol.
Dar trebuie să precizez că ceea ce la noi termenul kitsch are o conotație negativă, când zici „artă kitsch” este ceva depreciativ, e cotat la nivelul cel mai de jos al artei, la americani este un curent artistic temeinic, o realitate expresă și foarte convingătoare. De ce? Fiindcă kitsch-ul se apropie de natura ludică a artei, de ceea ce este esența ei, care este jocul. Și el poate fi creat de toată lumea. Viitorul este al artei kitsch, fiindcă toată lumea poate face o asemenea artă. Iar suprema confirmare a acestei realități este MAD (Museum of Arts and Design), care adună numai opere kitsch, perisabile, care nu au loc în marile muzee, ca MET sau MoMA. Numai în Manhattan sunt 50 de mii de artiști plastici și pentru fiecare om care mâzgălește o hârtie există o galerie care să o expună. Din 1,7 milioane de oameni, cât are această insulă newyorkeză, jumătate fac artă și cealaltă jumătate o admiră. De aceea se și spune că Manhattan este focusul artei mondiale, el este Planeta, nu America.
Și multe piese expuse de Cristian Moldovan au acestă precizare „second hand toys”, fiindcă ele sunt confecționate din jucării la mâna a doua. Jucăria a devenit regele plăcerii și al bucuriei. Jocurile pe computer (video games) cu super eroi sunt practica de zi cu zi a copiilor. Și Cristian se folosește de jucării second hand, adică de jucării reciclate, de jucării aruncate prin tomberoane, realizate din fel de fel de materiale, din metal, plastic, cauciuc, sticlă, ceramică, plută, capace, stickere, reprezentând tot felul de personaje cunoscute, foarte populare, inspirate în special din cinematografie, îndeosebi din seriale SF. Personajele sunt expresia unei atitudini. Toate au figuri de războinici. Cu cine se luptă ei sau sunt gata să se lupte? Cu strâmbătatea lumii. Pentru o piesă, cum e simbolicul I’m the Goat, aflat în central sălii mari a galeriei, artistul se folosește de toate aceste sute de jucării pentru a crea personaje care au o altă semnificație decât jucăriile din care sunt alcătuite. Era de așteptat ca alături să fie și Scapegoat, adică Țapul Ispășitor, care mereu este căutat când nu se găsește o soluție de ieșire din criză sau se petrece o boroboață politică!
Un personaj războinic este alcătuit din circa 200 de jucării, de piese mici, care sunt lipite cu migală, pe o formă spațială, având dimensiuni în jur de 17x13x28 cm, inspirată inițial din forma numită piggy bank (pușculiță). E o muncă de ceasornicar ce a făcut aici Cristian Moldovan. Iar acestui efort sisific, el îi adaugă umor, așa cum o arată și titlurile lucrărilor, multe având ancorări în realitatea imediată, deși ni se anunță sfârșitul lumii, ca în piesa „Last fight before the end of the world”. Cristian are o plăcerea nativă de a se juca, un entuziasm de a face freak-uri, trăsnăi ingenioase, precum un „Bookmobil”, o replică, desigur, la Papamobil. Sau o replică la Cărturești cu „Books, Music&Tea”. I-am găsit pe Internet și o linogravură numită Flămânzilă. Care rimează cu Fastman. Într-adevăr, îl văd un ilustrator ideal al povestirilor fantastice ale lui Ion Creangă.
El lansează niște personaje combinate, ca Reptilla, un crocodil buclucaș, sau auzi țipătul unei personaj care strigă I am screamer! Aș mai cita, dar expoziția nu are nici catalog, nici pliant, nici măcar o listă cu titlul lucrărilor. Dacă cronica mea stârnește interesul unui colecționar din Cluj, să spunem, el nu găsește imaginea lucrărilor nicăieri – nici pe internet, nici adresa artistului! Asta dovedește ce „slăbiciune” are artistul român pentru critică. La noi, Spiritul critic nu există. O țară fără spirit critic orbecăiește, este moartă. Numai Spiritul Critic îi dă orientare, deschide porțile orizontului. Artiștii nu sunt conștienți că locul lor în istorie este fixat de critici. De aceea mă simt bine în America, fiindcă acolo criticul este rege, este respectat, fiindcă i se cunoaște rolul în istoria artei. La noi nu există nici critici, fiindcă nici artiștii, nici galeriile nu-i încurajează, dimpotrivă. E de înțeles, fiindcă aici bătălia este pentru supraviețuire. Există artiști care nu au bani să-și cumpere culori, rame sau pânză. Rar găsești o galerie în care artistul care expune are și un catalog. Să-l scuzăm pe Moldovan care este la prima lui expoziție solo, sunt sigur că, așa cum l-am văzut muncind la aranjarea expoziției, a doua sa expoziție va câștiga enorm, pe toate fronturile.
Oricum, expoziția lui de la Kulterra Gallery este unică în România. Vizitatorii obișnuiți nu au mai văzut așa ceva. Încă o dată se verifică faptul că România este plină de talente, care, din păcate, ca să fie în rând cu lumea, imită în draci arta și experiențele occidentale sau americane. Pentru mine însă, care am văzut Outsider Art încă din anii 2000, nu este o noutate. Noutate ar fi fost dacă în loc de Darth Vader am fi avut Harap Alb. Dacă intram în expoziție și mă priveau din toate părțile personaje pozitive care aveau titlurile Zamolxis, Bendis, Deceneu, Dochia sau Decebal. Ba undeva, când am văzut o imitație după Godzila, am zis aici era minunat să văd lupta lui Iovan Iorgovan cu fiorosul balaur cu șapte capete, care a răpit-o pe Ana Ghirdănel, fecioara Cernei. Deocamdată, acesta este un vis. În volumul Artiști români la New York arăt această boală a artiștilor români de a imita ceea ce văd în expozițiile americane, să fie la modă. În cap cu Adrian Ghenie, pe care l-am susținut la Pace Gallery, dar care a considerat că nu are succes decât repictând în chip „freak” autoportretele lui Van Gogh sau împroșcându-l pe Hitler cu frișcă. El și-a făcut vad imitându-i pe Francis Bacon și Georg Baselitz, care pictează oameni răsturnați, cu capul în jos. Nu are nimic românesc.
Numai Brâncuși a reușit să impună în lumea plasticii mondiale modele românești. Pasărea Măiastră a cucerit lumea. Și ce lucrare a lui nu este reper universal? Și numai din prietenia sa cu Matisse s-au născut faimoasele „blouse roumaine”. După el, e un hiatus total. Nimeni nu mai impune ceva național, deși sursele românești sunt nesecate. A demonstrat-o și Gopo, cu Omulețul său planetar, cu care a obținut Palme d’Or la Cannes, a demonstrat-o și Gheorghe Zamfir, cucerind cu muzica populară românească zeci de discuri de aur și platină.
A demonstrat-o mai recent și trupa Indiggo Twins, care a luat un premiu Grammy, uluind piața americană cu o piesă inspirată de dansul „Fetele de la Căpâlna”, după care au urmat hit-uri în stil Belly Dance, dar cu ritmuri de Ciuleandra, Călușarii sau Învârtita. Nu poți concura cu ceea ce fac negri, de pildă, dar românii au alte surse, originale, unice, pe care ar trebui să le valorifice și să le impună.
Sergiu Nicolaescu l-a impus pe Mihai Viteazul, cotat de IMDb ca al treilea film istoric din lume, care se studiază la școlile de film americane. Și nu spun la ce nivel l-ar fi putut aduce Geo Saizescu pe Păcală, un super erou fără de asemănare. „Tatal nostru” la nai in „Brancusi – cioplitorul de suflete” film de Grid Modorcea
Dacă expoziția lui Cristian Moldovan are în exclusivitate titluri eglezești, aș dori să văd în America o expoziție a lui în care titlurile lucrărilor să fie românești. Și noi avem modele de super eroi, dar nu știm să le fructificăm. Și calea cea mai directă este arta plastică. Ea este Imagine, la care se adaugă Cuvântul, fiindcă o lucrare nu e terminată dacă nu are titlu, chiar și când se scrie „fără titlu”, cum a făcut-o primul Kandinski. Să punem în fața lumii oglinda super eroilor de acasă, să nu-i mai imităm noi pe occidentali, ci să ne imite ei pe noi. Așa cum se întâmplă în cazul lui Brâncuși, după cum mi-au mărturisit mari artiști plastici, precum Santiago Calatrava și Jaume Plensa, care l-au avut model în creația lor pe artistul român. Operele lui Brâncuși au devenit atât de penetrante încât i-au obligat pe iubitorii lor să învețe limba română.
Grid Modorcea („the great Mitică”–Dr. în arte, scriitor și cineast, cel mai prolific autor român în viață, „the most complex” and maybe „the biggest”, „cel mai valoros din toate timpurile”)
Articole asociate
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] Teribilism „second hand” (Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea – Dr. în… […]