Ultimele zile…se impun renunțări, trebuie să aleg între Berat, oraș cu arhitectură istorică, supranumit și „orașul celor o mie de ferestre”, și Laguna Karavasta din Parcul Divjake. Nu e ușor, dar până la urmă dau cultura pe o baltă…la mine natura bate istoria, de istorie voi mai avea parte la Castelul Kruje.
Mă simt un pic dezorientată în drum spre lagună, schimb mai multe bus-uri și când întreb, oamenii par nedumeriți sau îmi dau informații contradictorii. În fine, ajung la Divjake, cred, dar tot n-am aflat unde e laguna…e pe-acolo pe undeva, dar las asta, trebuie să-mi caut cazare, e deja după masă și nu am rezervare…2 holeluri, unul părăsit, altul luxos, iar între ele un camping…intru, un om de pe un stâlp mă salută, de fapt e proprietarul…campingul are și el aerul părăsit, ce-are a face, mi se propune o căsuță chiar la intrare, e cam prăfuită, ezit, dar e ferchezuită în doi timpi și trei mișcări, terasa se spală la furtun, se face curat și în interior, se schimbă lenjeria…și iată-mă instalată pentru două nopți. Cand intreb costul, mi se spune să plătesc cât vreau. Proprietarul are un aer bonhomme, miroase a bere, dar e zgărcit la vorbă, parcă l-ar costa ceva să articuleze cîteva cuvinte… mai mult ascultă și răspunde strict la întrebări. Nu mă intersectez cu nimeni la grupurile sanitare, nici țipenie…e ok, n-am de stat la coadă dimineața, cănd, privilegiu, bem o cafea toți trei – are un ajutor, nelipsit ca o umbră, bricoleaza tot timpul împreună…îmi arată mândru mașina lui cu număr de Berlin, glumind că „B”-ul vine de la București. După masă, vom bea din nou o bere, de data asta, ajungem la concluzia că cea mai importantă e în viață libertatea, dar observ totuși o verighetă pe inelarul lui…
Laguna e cea mai mare din Marea Mediterană, separată de Marea Adriatică pritr-o fâșie largă de nisip…azi e ziua lagunei, ajung la o oră matinală, nu e nimeni, ce bine, laguna e numai a mea. Pe partea continentală se desfășoară o pădure de pini cu nelipsitele cigalle, deja la treabă…dincolo, cât vezi cu ochii o rețea de canale, poți să mergi cât vrei de-a lungul lor pe niște dâmburi înguste, culori de pastel întrepătrunse verde bleu, ocru, maro…iubesc balta pentru că freamătă de viață: păsări de apă, pești, broaște, insecte își fac veacul…triluri de păsări, orăcăit și zumzăit, ce nebunie o fi aici în luna mai…Fiind o oră matinală, am șansa șă văd, de la porumbei moțați și găini americane la intrare, lișițe, egrete, rațe, rândunele și tot felul de alte păsăruici în culori verzui, albăstrui sau roșietice…libelule roșii trec în zbor pe lângă mine…și, deodată, spre surprinderea și încântarea mea, un stol de flamingo se pune pe apă nu departe de mine: penele au 3 culori alb, negru și roz, faimosul roz care se vede mai bine când sunt în zbor, cu aripile desfăcute…ce grație de balerine…le privesc cum caută hrană scormonind în mâl sau cum moțăie cu ciocul în pene…intru cu picioarele în apa stagnantă și se ridică mâlul negru, o baie aici ar fi o orgie, să facă invidios și un hipopotam…Mă întorc la intrare cu gândul să fac o plimbare cu barca, dar casiera plânge și îmi spune printre hohote cum că nu ar fi carburant…până la urmă apar niște sticle cu un lichid gălbui…„ça y est, est parti !” (gata, plecăm!) sunt singură în barca de 5 persoane, plătesc pe măsură, adică pentru 5, barcagiul nu vrea să aștepte alți mușterii. La capătul traseului, în plină baltă e un fel de mirador (sau foișor?)…aș vrea să rămân până se întoarce cu următoarea cursă, însă el nu vrea să se încurce cu tot felul de nebune și minte spunând că e ultima lui cursă, când de fapt e prima. În parc aproape că nu sunt turiști, în schimb plimbările cu barca sunt la mare căutare…sosesc alaiuri de miri și mirese, coadă la debarcader , se pare că ultima fiță este o plimbare cu barca prin lagună, cu tot cu trenă. Acest defileu de mirese continuă toată ziua și e marți. Nu sunt fană nunți, dar miresele sunt toate frumoase, la fel și rochiile lor…îmi plac mai ales domnișoarele de onoare, în rochii lungi, ample, de culoarea liliacului, și fetițele în roz de pe lângă ele, aici, în mijlocul naturii, par niște zâne cu spiridușii lor…
Când mă întorc la căsuța mea, în camping nimeni…totul e lăsat vraiște, ușile larg deschise…nu prea se teme lumea de hoți pe aici…după câteva minute sosește și proprietarul cu muzica dată la maxim în mașină, ia uită-te la el, se dă mare ca un puști! Dau o raită pe plajă…la ora asta a după amiezii e puțină lume…Marea Adriatică nu are culorile celei ioniene, în schimb, nisipul e fin, aici, în apropierea lagunei, chiar mâlos…soarele foarte roșietic, e la apus, aproape de linia orizontului ambiguă, și deodată, plouf, cade-n mare ca o portocală, fără să lase nici o urmă a trecerii lui, fără cer sau nori purpurii, nimic, apus discret…pe plajă apar doi bicicliști, mă roagă să le fac o poză. Vorbim puțin în franceză, sunt din Elveția, au făcut traseul traversând mai multe țări și par în formă, încântați de isprava lor…îi invidiez pentru tinerețea și libertatea lor și nu la urmă, cea de spirit…spiritul de aventură.
Divjake e cel mai autentic colț de Albanie din tot ce am vizitat și, tocmai, nimeni nu mi l-a recomandat…. nu erau mulți turiști străini, majoritatea erau albanezi veniți aici în vilegiatură cu familia …plaja simplă, neamenajată, hoteluri mici, cam învechite cu un aer clar de epocă comunistă sau bungalow-uri la mare căutare, căci prețuri foarte avantajoase, pe stradă standuri cu articole de plajă, baloane, etc sau cu fructe și legume, mulți, multi pepeni…câțiva câini vagabonzi…și tocmai de-asta mi-a plăcut…îmi stârnea nostalgia vremurilor când mergeam la mare, la Techirghiol, cu părinții …mâncam piersici pe săturate, erau atât de bune, mari, zemoase… mă opresc să-mi fac pofta cu câteva fructe și intru în vorbă cu doi domni mai în vârstă, clienți și ei, simpatizăm, ei îmi vorbesc de generozitatea albanezilor–vânzătorul tocmai îmi oferise câțiva ardei iuți–iar ei, spre exemplificare, mă invită să degustăm împreună un pepene uriaș pe care tocmai l-au cumpărat…ne așezăm la terasa din fața hotelului lor și povestim…aflu că sunt ingineri agronomi de profesie, emigrați în Italia, dar se întorc în fiecare an, cu fidelitate, la locul lor preferat pentru băi..îmi spun că agricultura merge bine aici, mă mir, se pare că vara nu plouă deloc, poate ei au auzit de irigații… vorbim de toate, ne descurcăm într-o engleză aproximativă, presărată cu multe cuvinte în italiană, oricum aici toată lumea rupe un pic de italiană, chiar și eu: mangiare, aspetare, subito, porca mizeria, etc…am invățat din filmele cu Sophia Loren &…
Cand vreau să le fac o poză, se cam sperie, mai ales că le-am spus că public on line…oh! poate fi compromițător, e deja intuneric, o femeie străină, ce o să creadă familia, mai știi unde apare ?…Mă amuz și nu insist…de dimineță, ratez, din cauza telefonului, ocazia ca unul din ei, mergând la dentist cu mașina, să mă ducă până la stația de bus care mă va duce mai departe…sper ca anul viitor, când se vor întoarce la băi, să-și amintească amuzați despre această întâlnire cu iz de „flirt” !
Într-adevăr, albanezii mi-au părut generoși, cel puțin cu lucrurile mărunte…le place să fie niște „domni”. Au acest instinct de gazdă primitoare chiar dacă nu ești oaspetele lor personal, ci al locului. La fel și fata albaneză căreia, în bus-ul spre Durres de a doua zi i-am cerut informatii…surprinzător, vorbea românește, lucra în Germania la un abator și avea colegi români… cu o protecție spontană, mi-a cumpărat bilet-bine, era vorba de o sumă infimă – și aproape m-a luat de mână pîna la bus-ul următor, am invitat-o la o cafea, un suc, ceva, dar a dispărut grăbită, avea de vizitat o prietenă la spital. Un singur albanez s-a făcut de râs, după ce mi-a îndrugat tot felul de baliverne, mi-a cerut bani…crezuse că a găsit „la bonne poire” (marea fraieră). Despre sărăcia din Albania, nu știu ce să zic, o fi, ca și la noi, dar n-am văzut sărăcie lucie. Cineva spunea că unii bărbați stau la cârciumă doar cu un pahar de apă în față…dar apa e scumpă…mulți dintre ei sunt musulmani, deci nu pot bea bere sau raki și poate nu le place sucul…asta îmi amintește o poveste citită într-o carte de călătorii: undeva în imensa Mongolie unde una dintre puținele alinări este să bei un ceai cald în iurtă, localnicilor, convertiți la nu știu ce sectă religioasă, li se interzisese să bea până și ceai, ca fiind o băutură ce dă dependență…sărmanilor nu le mai rămăsese decăt să soarbă dintr-o cană cu apă caldă…
În fine, ultimul obiectiv pe harta lui Ilir, Kruje, castelul Kruje, loc încărcat de istorie….Albania, uu teritoriul ei mic, a „găzduit” de-a lungul timpului, vrând-nevrând toate marile civilizații care au dominat bazinului mediteranean. Castelul din Kruje a fost cuibul unui erou al neamului, Skenderbeg, conducător de oaste, un fel de Ștefan cel mare al nostru care a ținut piept atacurilor otomane în secolul al XV lea. Sus pe o colină, castelul e ca un cuib de vulturi. Zidul de incintă este bine conservat, iar interiorul renovat complet adăpostește un muzeu național bogat în obiecte cu valoare istorică, mobilier de epocă și mai ales fresce ce par toate proaspăt pictate… mari cât peretele sau mici, pictate cu minuțiozitate și talent…cele mici mă cuceresc prin grija detaliului la costumele de epocă în culori vii și cu cochetarii orientale…cele mari mă impresioneză prin complexitate și grandoare…bătălii cu turcii, scene de la curte…la toate, ochii personajelor pictați cu măiestrie, încărcați cu priviri expresive: priviri crunte, încrâncenate, temătoare, mândre, viclene…rar senine. În scenele de bătălie până și ochii cailor sunt încărcați de groază…duritatea, sălbăticia, curajul barbar, carnagiul sunt cutremurătoare dacă te imaginezi o clipă pe câmpul de luptă… cu toate astea, niște turiști care trec prin față și le admiră uităndu-se distrat, fac o poză cu fresca pe fundal și trec râzând mai departe…cam ațât, oroarea nu-i atinge, dar șic, au văzut castelul! Asta îmi aduce aminte de gâsca ce trecea prin apă…. admir bustul lui Scanderbeg în bronz strălucitor ca și personajul, cu legendara sa cască, semeț ca un șoim, și, la intrare, o sculptură în basorelief din marmură albă ce îl arată printre oamenii săi, dârz și masiv ca un titan…iar afară statuia ecvestră, magnifică, un Skanderbeg, gata de atac pe armăsarul său, cu sabia trasă…de pe o terasă aflată la ultimul nivel se văd acoperișuri cu frumoase olane cărămizii și curtea castelului, frumos îngrijită, un muzeu etnografic și chiar mici restaurante…o istorie foarte dichisită! O punere în scenă, ei hai să zicem, în valoare…
La fel și orășelul…Kruje în contrast cu Divjake, foarte spilcuit, te poți crede printr-o stațiune de munte din Austria sau Elveția, doar de-a lungul straduțelor pietruite arhitectura e otomană. Hotelul, ca și altele noi din Albania, cu toată baia lui din marmură e cam impersonal. De menționat bazarul, obiectele expuse, o orgie de culori vii…vechi de 450 de ani! Dovadă stau bolovanii de râu cu care e pavată stradela, șlefuiți de trecerea pașilor…dau valoare bazarului ateliere vechi de când veacul unde se practică și acum tehnici de odinioară.
La restaurantul tradițional local mănânc la prânz niște patiserii sărate, iar pentru cină se anunță miel cu sos de iaurt…mă tentează, dar când mă întorc mai pe seară, „keine” miel, n-or mai fi avut chef să-l facă? lasă, mă gândesc eu, o să-mi iau revanșa mâine la Tirana pe care mi-o imaginez ca o aglomerare de restaurante ca să mă consolez pentru că nu mănânc decât niște nenorocite de chips-uri…
Azi, ultima zi, bucla se închide la Tirana. Capitala nu mă atrage…despre Tirana am o imagine preconcepută de oraș cenușiu, gri care n-a scăpat încă de relicvele comuniste…asta, mai ales, din descrierile unui parc central cu o casă de cultură, sună cunoscut, nu? cănd aud de casă de cultură…bus-ul mă lasă tocmai lângă acest parc central, la km 0… casa de cultură masivă, un mare paralelipiped fără grație, auster, nu se dezminte ca aspect, arhitectură sovietică… este prin definiție un concentrat de cultură, adăpostind un Institut de cultură italiană, o bibliotecă, etc…dar parcul are farmec…un mare spațiu cu mozaic frumos, de calitate, artistic lucrat, jeturi de apă…când trec din nou, după amiază, e mult mai animată de locuitorii orașului într-o ambianță „bon enfant”.
Cum pe mine orașele mari mă cam sperie în ultimul timp, îmi propun să rămân prin zonă, mai ales că e centrală și nu am la dispoziție decât câteva ore…fac câțiva pași și iată-mă într-o zonă de consum, cu multe restaurante, cum mi-am dorit ca să-mi fac ultimele pofte…pentru mine deci, Tirana a fost, poate fapt inedit, o destinație gastronomică–n-am vorbit niciodată atâta despre mâncare în povestirile mele. Înșiruire eclectică de restaurante, de la fast food la tradiționale, sunt în încurcătură, dar tradiționalele nu sunt chiar atât de tradiționale, când îmi văd fericirea într-unul turcesc…aici sigur găsesc sarma și musaca, îmi zic. Ambianța intimă din interior mă încântă, multe fotografii pe pereți, cu oaspeți dragi sau faimoși probabil..la fel și cartea meniurilor, ce de bunătăți…rămân totuși la sarma, apoi vreau musaca, însă aici e fără carne, mă gândesc s-o asezonez cu niște mici frigărui…asta însă îl pune în mare încurcătură pe chelner, n-a mai văzut așa ceva, adică să nu respecți meniul propus, să comanzi așa, după capul tău, dar unde ne credem?… Nu văd care e problema…da’ ce preț să-mi ceară? dispare , vine o chelneriță la fel de încurcată, apoi se ține consiliu cu tot personalul, dacă nu, cel puțin cu bucătarul șef…mi se lungesc urechile…în final, îmi aduce o ditamai porția cu de toate, nici nu pot mânca…la desert îmi doresc cataif, dar tocmai s-a terminat…la masa alăturată o familie musulmană cu mulți copii pleacă vijelios, după o discuție aprinsă, fără să comande…n-are nici o legătură, dar plec și eu, turcii au căzut în dizgrație…
Altfel, din ce-am văzut, Tirana e un oraș european cât se poate de normal, în sensul bun …însă am avut o viziune restrânsă…a doua zi dimineața devreme, cât pe ce să pierd avionul din cauza încă a unei pățanii cu telefonul…Albania, pentru mine? O hoinăreală încântătoare…la malul mării, pe munte, prin castele și orașe actuale, antice sau medievale și întâlniri cu oameni faini…însă, dacă nu mi-a plăcut ceva, au fost păsările în colivie…mult prea multe…
Notă. A se vedea și articole asociate
- Mihai Vasile (Sângealb)–Vacanță de vis în Albania
- Mihai Vasile (Sângealb)–Prin Albania, cu sufletul deschis
- Mihai Vasile (Sângealb)–Domnul Kopi Kyçyku–ghidul nostru prin Albania
Nota redacției
https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/premiera-mondiala-absoluta-investigatii-jurnalistice-in-seial-vol-10-educatie-si-invatamant-subiecte-de-teze-de-masterat-de-cercetare-si-de-doctorat-in-stiinte-sociale-studiul-f/
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
