Citind despre Qeparo, mă așteptam la imaginea clișeu: o mică aglomerare de case modeste de pescari pe o plajă cu năvoduri întinse la soare…da de unde! Satul e încrustat practic într-o faleză, multe vile și betoane care par în expansiune, plaja plină de turiști, restaurante câte vrei..dar ceea ce a fost aici remarcabil: locația mea de vis…da, când obosită și nădușită, am pășit în camera mea, am intrat ca într-un vis…spațioasă, în alb și bleu, luminoasă, cu design modern–vitrine cu scoici pe sol–iar balconul…balconul dădea spre mare, și cum vila era pe faleză, aveai marea la picioare ca și cum te-ai fi aflat pe puntea unui vapor…priveliștea mării era copleșitoare, albastru smarald cât vezi cu ochii…eram cufundată într-un univers azuriu…să stai în camera asta, ar fi adevărată terapie…mi-aș trăi viața în această liniște azurie, ca un pește într-un acvariu uriaș, mă gândeam…eram subjugată…așa o fi în rai? Și gândiți-vă că unii oameni trăiesc aici tot timpul anului, și-or simți sufletul ușor ca o pană?…
Totuși, proprietara are un aer foarte terestru, doar un păr rebel lung îi cade în ochi în disonanță cu restul înfățișării… însă tânăra ei fiică e din peisaj, o sirenă… mă extrag din această hipnoză ca să văd totuși plaja…merg pe o potecă îngustă, de-a lungul falezei: leandri cu flori roz și parfum amețitor precum și alte plante înmiresmate, rândunele care dau ture și în față, iarăși și iarăși, marea de smarald… ce păcat, această frumusețe sălbatică se va pierde în curând printre betoane…seara, caut în zadar un restaurant cu specific pescăresc local, recomandat de vânzătorul de la mini market și mă consolez la un restaurant de pe plajă cu un pește fript delicios…mi se oferă cadou un desert de fructe…n-am nimerit chiar prost. Dimineața devreme părăsesc cu regret universul azuriu, nu înainte de a bea o ultimă cafea pe puntea vaporului meu imaginar, îmbătată de frumusețe…Qeparo, n-am să te uit niciodată, parc-aș fi fost din nou în Bora-Bora (insulă vulcanică din atolul cu același nume, aflat la cca 225 km nord-vest de Tahiti, aparținând colectivității teritoriale de peste mări franceze, Polinezia franceză DOM-TOM)
Următoarea etapă, plaja sălbatică Canyon of Gjipe…la mini market, unde aștept bus-ul,vânzătorul îmi repetă–mi-a spus-o și aseară–că drumul de mers pe jos până acolo ar fi „dangerous”, adică periculos…dangerous, dangerous, nu mă pot abține, sălbăticia mă atrage întotdeauna ca pe fier magnetul…bus-ul mă lasă la un drum îngust ce șerpuiește prin pădure…oare acolo m-o aștepta lupul cel rău ?…Stau ce stau, poate mai vine cineva, dar până la urmă îmi pierd răbdarea și pornesc singură…e vorba de 2-3 km, la început e asfalt, dar apoi e drum de pământ, ceea ce a permis plajei să rămână în stare de sălbăticie, adică fără hoteluri sau restaurante.
La un moment dat, o iau pe o scurtătură, pe potecă, prin maquis–pădure de boscheți mediteraneană și reușesc să mă pierd…se aud behăituri de capre, ciobanii or fi răi pe aici ? dar nu după mult timp peisajul se deschide: sunt pe o faleză, jos se vede o plajă mică care s-a format în gura unui canion…și, îmi pare rău că mă repet, splendida mare, marea azurie…pământul e roșu, ierburile uscate zgârie, soarele e nemilos și un miros puternic de thim, de cimbru salbatec plutește în aer…culeg un buchet ca să-mi aromatizez fripturile…în fine ajung pe plajă și mă duc direct la recepția campingului, singurul loc de cazare, unde apar cu buchetul și cam răvășită…o fată drăguță îmi repartizează un cort cu o saltea și iată-mă, de la luxul vilei din Qeparo la simplitatea cortului, îmi plac contrastele, ele te scutură puțin, îți biciuiesc simțurile, te fac să simți că trăiești…să treci de la o tăvăleală prin noroi traversând o junglă mlăștinoasă la o baie cu spuma într-un hotel luxos e incitant. Îmi mintesc că Mircea Eliade scria în al său „Jurnal de călătorii” că îi plac contrastele. Când descopăr chestii în comun cu unii scriitori, asta mi-i face apropiați și, în același timp, o iau ca pe o confirmare. De fapt, în călătorii am tot timpul parte de contraste, adrenalină cât cuprinde, oscilez aproape în fiecare zi de la îngrijorarea cu care mă scol dimineața – oare voi ajunge? Cum? Cu ce? etc, la relaxarea, bucuria, euforia pe care mi le dau noutatea și frumusețea descoperite, iar și iar…uneori mă tem că mă voi blaza și voi pierde aceast dar de a mă minuna în fața sublimului….
După ce mă instalez, fac un tur pe plajă. Există totuși câteva taverne improvizate unde se poate mânca…și eu care m-am cărat, ca o caraghioasă, pentru orice eventualitate, cu o pâine mare și conserve, citisem că aici nu poți cumpăra nici măcar apă și era și bere câtă vrei, ba aveam și micul dejun inclus…ambianță simpatică, o mică Vama Veche…muzică peste tot. Stau la plajă, fac baie și admir apusul… după ce soarele se ascunde după munte, la orizont cerul devine rozaliu…culoarea se reflectă în apa calmă dând mării un straniu aspect metalic…pe boltă o lună palidă, totul e încremenit…apoi,apare o dronă ce pare după mișcări, când o pasăre răpitoare, când un păianjen uriaș…
E sâmbătă seara și se improvizează petreceri cu grătare sfârâinde și multă bere, cică s-ar fuma și iarbă…eu mă culc, dar cam greu de dormit, muzica de club, gen „bum-bum” de la bar e acoperită de cântecele patriotice, naționaliste (?) ale sârbilor…sunt mulți veniți aici în vacanță…sârbii nu prea sunt genul meu…nițel „bădăranus”-iată c-am devenit și șovină! Dimineața plec mai departe, la recepție mi se spune că bus-urile circulă și duminica–până la șosea ajung de data asta cu o familie drăguță de nemți – dar mă îndoiesc…aștept…nu vine nimic, autostop obligatoriu, uf! În stop, de multe ori, așteptarea îmi devine penibilă, minutele interminabile…în general, turiștii nu opresc, nu dau dovadă de solidaritate…de data asta oprește o mașină cu niște tineri albanezi joviali, îi întreb despre țara lor, le spun impresii, râdem și nici nu știu când am ajuns deja în Llogara National Park (fondat în 1966 de către Guvernul Albanez) chiar în fața hotelului meu…
Cel mai mare parc din Albania, Llogara National Park, în vogă pe timpul comunismului are relief muntos atingând și 2000 de metri altitudine. Un drum sinuos, o trecătoare, îl traversează oferind frumoase priveliști asupra Rivierei albaneze. Nu era în plan să vin aici, dar etapa următoare și ea schimbață, e prea departe de făcut într-o singură zi și, apoi, asta îmi va da o idee despre munții albanezi–cei mai frumoși sunt în nord, spre granița cu Muntenegro. Îmi rămâne o după amiază de plimbare prin parc, întreb de un traseu mai ușor…o pădure de pini, câțiva molizi, alți arbori și arbuști pe care nu îi cunosc, miroase parcă a mirt…ierbaceele sunt deja uscate – suntem la jumătatea lui august–dar florile lor exală parfumuri care îmi exaltă simțurile…îmi bag nasul în corola florilor ca în niște sticluțe cu uleiuri esențiale până mă apucă strănutatul…știați că mirosul este simțul cu cea mai mare putere evocatoare? El concretizează o amintire în așa măsură, că te transportă instantaneu în timp și spațiu…mie, dați-mi să miros o codiță sau frunză de roșie și sunt teleportată direct în grădina noastră de legume din copilărie…Poteca se termină cu o vedere panoramică, o bellevedere. Un grup de turiști ce voi afla că sunt ucranieni se află deja acolo gălăgioși…omul, o ființă gregară…dar pleacă repede și am parte de un moment de contemplatie netulburată: munții, văile, marea, genul de peisaj grandios care deschide fereastra spre măreția lumii naturale…
Notă. A se vedea și articolele asociate
- Mihai Vasile (Sângealb)–Vacanță de vis în Albania
- Mihai Vasile (Sângealb)–Prin Albania, cu sufletul deschis
- Mihai Vasile (Sângealb)–Domnul Kopi Kyçyku–ghidul nostru prin Albania
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
