Acasă Pelerinaje de neuitat Albania, o țară ignorată pe nedrept (Partea 1)

Albania, o țară ignorată pe nedrept (Partea 1)

Mulțumesc și pe această cale colegilor mei de la Jurnalul Bucureştiului, Emil Stanciu (Ziarist, UZPR–filiala București, editor coordonator, Editura „Noi Media Print”, Manager PR al Fundaţiei Culturale Art Promointerfaţă culturală între România şi occident prin organizarea de evenimente de elită), Director coordonator din partea UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști) din România (România, București) și Mihai Vasile-Sângealb (Inginer-publicist și alpinist, membru al  AJTR-Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România, București), corespondent intern, care m-au încurajat la realizarea acestui reportaj.

Albania…ceea ce știam de pe vremea școlii era că limba albaneza ar fi de origine latină-o rudă săracă și ignorată a spațiului romanic-ceea ce de fapt este fals, iar albanezii au fost surprinși și deloc de acord când i-am întrebat despre asta. Originea limbii albaneze este o nebuloasă, cel puțin pentru mine, căci, după o minimă documentare am aflat că există mai multe ipoteze, însă cel mai probabil pare a fi urmașa vechii limbi ilire.  

Primul contact indirect cu albanezii, a fost în Roma anilor 1980 unde voiam să cer azil politic. Albanezii erau spaima taberelor de refugiați veniți din estul Europei, numărul unu în topul jafurilor, violurilor și crimelor, nu aveau nimic de invidiat mafiei italiene…Apoi au trecut anii și cum pandemia a făcut ca alegerile să fie limitate, mi-am făcut curaj să merg în Albania, dar nu înainte de a face mica mea anchetă: întâi am consultat un poet româno-albanez Baki Ymeri, care m-a descurajat…o femeie singură, poate fi periculos, a zis el-dar peste tot in lume, pentru mulți, o femeie singură este tot timpul în pericol, la naiba, asta înseamnă să nu mai merg nicaieri!-a făcut și o glumă: românilor le place berea, iar albanezilor, femeile…ceea ce nu mi s-a părut prea grav în cazul meu. Of, poeții ăștia!

Apoi am căutat și găsit o familie care să mă găzduiască, asta asigura o oarecare securitate, dar locuia in nord, iar eu voiam să văd cu predilecție partea sudică. M-a liniștit însă, Mihai Vasile (Sângealb), un publicist, îndrăgostit de Albania, chiar după spusele lui, care tocmai se afla acolo și care m-a asigurat că Albania  e o țară sigură, ca toată  Europa, iar dacă mai există mafioți, ei n-au nici o treabă cu turiștii, nu-i așa ?…Iar oamenii de rând, mă gândeam eu, mulți dintre ei fiind musulmani, or fi mai cu frica lui Dzeu…și așa a fost…

„Pelerinaj” în Albania (cu imagini inedite) de la corespondentul nostru, inginerul – publicist și alpinistul Mihai Vasile – Sângealb, membru al Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România (AJTR)

Cum încă puțini români consideră Albania ca o destinație turistică–ce să fac acolo? – pentru că tururile-operator nu i-au luat de mână să-i ducă, iar cei care o fac merg în mare majoritate cu mașina-nu există zbor direct la Tirana din România, am plecat via Viena. Aveam de gând să-mi petrec prima zi la Tirana, liniștită…dar mi s-a dat alarma, să fiu a doua zi la Saranda, în sudul extrem, se organiza o croazieră pe care nu trebuia s-o ratez! A urmat o cursă prin orașul pe care nu îl cunoșteam,fără bani schimbați, fără să apuc să mănânc ceva, am reușit să prind ultimul bus pe ziua aceea și după un drum de încă 7-8 ore am ajuns ușor îngrijorată, era deja beznă…în stația în nici un fel semnalată, pe marginea șoselei era așezată, pur și simplu, o masă cu câteva scaune și un parasol și niște indivizi erau instalați…unul din ei, prevenit de sosirea mea, m-a condus la pensiunea unde aveam rezervat pentru noapte…uf!–aveam să aflu apoi că ei erau acolo ca să propună cazare turiștilor din trafic.

La Pensiunea Joanna & Mattheo, era veselie, niște sârbi petreceau pe terasă, iar gazdele, cuplul Ilir–Mila m-au întâmpinat cu căldură…bineînțeles, dormit buștean! A doua zi , nici vorbă de croazieră, fusese o momeală, să vin sigur și direct aici, nu cumva să mă rătăcesc pe traseu.

Saranda este un oraș devenit turistic pe coasta Mării Ionice, construit pe înălțimi în mare parte, cel puțin  partea rezidențială, cu plaje pentru toate gusturile: publice și private, cele din urmă mai mult sau mai puțin fițoase…marea Ionică e și aici la fel de azurie ca în Grecia, însă nisipul e mai mult pietriș, n-are a face, e frumos și aglomerat. Pe faleza din centru, lângă port, printre altele, în mod neașteptat, tronează bustul lui Nicolae Iorga care a cercetat, a ținut prelegeri și a scris despre istoria Albaniei.

Vizitez Castelul Lekursi, clădit în secolul al XVI-lea, ale cărui ruine de piatră au fost restaurate, poate puțin prea mult pentru gustul meu, este ca și nou pe alocuri…farmecul locului este dat de priveliștea din jur, castelul dominând vârful unui deal…pe o parte, marea azurie scânteiază în lumina crudă până la orizont, iar pe cealaltă parte, spre continent, coline în culorile estompate ale unui pastel verde maroniu care îmi inspiră goblenuri sau stampe japoneze. Liniștea e tulburată doar de câte un cântec de cocoș sau lătrături ce răzbat din satele vecine de la poale…când însă se înalță vocea muezinului în rugăciunea amiezii valea se însuflețește…fiori…moment de grație…apoi sosesc niște turiști zgomotoși și vraja se rupe…cobor dealul spre mare și mă duc la plajă…legat de drumul la castel, un incident penibil-hazliu: cum mi s-a spus, ca de obicei, în mod exagerat, că e greu de ajuns pe jos, la dus am luat un taxi. M-am înțeles destul de greu cu șoferul, iar când să ajungem, stupoare de ambele părți, nu aveam bani destui să plătesc cursa. Eu am sugerat să mergem la pensiune, el la poliție, am zis ok și când a văzut că nu m-am speriat s-a înfuriat și m-a dat jos! Foarte rezonabil din partea lui, practic ajunsesem…după, constat că de fapt mai aveam niște bani într-un buzunar…

Seara, la pensiune, mănânc un faimos de delicios pește la grătar pe aceeași terasă și fac amplă cunoștință cu gazdele.  Ilir și Mila se poartă foarte prietenos cu oaspeții lor, au vocație. Ilir chiar este un personaj, debordează de energie, face mai multe lucruri deodată și e în mai multe locuri în același timp…dar eficace! Un fel de bulimie a  acțiunii. Fiu de albanez sărac, cu 4 frați, e cumva îmbătat de succesul lui în afaceri, meritat, după lungi ani de muncă în străinătate. Reușesc până la urmă să îl acaparez  cât să mă ajute să-mi stabilesc traseul si, fapt remarcabil, îmi deseneză din memorie o hartă a Albaniei demnă de un geograf! I-am promis publicitate,  l-am iertat deja pentru fiasco-ul cu croaziera..iar Mila, dulce și plăcută ca o pisicuță…

Nu departe de Saranda, se află Parcul Național Butrint care asociază în mod fericit arheologie și natură. Orașul antic, vechi de 2.500 de ani este un concentrat de istorie al lumii mediteraneene unde ruinele romane, grecești, bizantine și venețiene se succed, la fel ca perioadele istoriei,  într-un parc de 9 ha pe o peninsulă cu dealuri, lacuri, mlaștini și insule. Băile romane, amfiteatrul, agora, bazilica, templul, turnul și castelul venețiene sunt printre monumentele vizibile  și astăzi. Cel din urmă adăpostește un mic muzeu: printre exponate, statui din marmură grecești antice pe care le ador…despre Buthrotum, orașul antic fondat, spune mitologia, de troieni, vorbește poetul Virgiliu în a sa operă Eneida.  În ceea ce privește vegetația, parcul e populat în special de eucalipți, sicomori și ,surprinzător pentru mine, stejari.

Chiar de la intrare te izbesc, la nivelul simțurilor, două lucruri: cântecul asurzitor al „cigalles”-lor (denumire în franceză a insectei) și mirosul…mirosul de eucalipt care îmi umple nările amintind acela al lemnului proaspăt dat la rindea…nicăieri nu l-am simțit mai acut ca aici…arborii de la intrarea în parc sunt cu adevărat maiestuoși, mulți dintre ei cu trunchiurile golașe, dezbrăcate de coajă…cât despre „cigalles”, acești greieri de zi din țările bazinului mediteranean, dacă pe unii îi enervează, pe mine una mă încântă…stau în copaci și sunt mai mari, dar oricât m-am străduit n-am putut să-i zăresc…țârâitul lor determinat, strident, neobosit, mă conectează, la fel ca orăcăitul broaștelor, la exuberanța vieții animale…parcul Butrint, ce plimbare minunată în spațiu și timp!  Dar mai am ceva de văzut…castelul lui Ali Pașa,  conducător otoman albanez ce îmi pare venerat…el și-a atras critici dar și admirație prin impunerea cu asprime a ordinii, dar și pietate populară, neutralitate religioasă. Acest despot popular, supranumit Bonaparte Musulman, a avut confruntări cu oficialii otomani și a fost ucis ca un rebel…Leul din Yannina, i se mai spunea. Ajung la castel cu o barcă rapidă, barcagiul face și pe ghidul la prețul exagerat pe care mi-l cere…este mai mult o cetate mică cu zidul de împrejmuire și alte căteva ziduri de piatră năruite… sunt dezamăgită–ba prea renovat, ba prea năruit, veți spune…nu foarte departe se vede insula Korfu, suntem la extremitatea sudică a Albaniei.

Pe harta lui Ilir urmeaza Gjirokastra, oraș de piatră și de istorie…dar în drum trebuie neapărat să fac  popas, la un loc cum altul nu e, chiar dacă asta îmi complică traseul și, după minibus, ajung să fac autostopul pe  arșița de la amiază…e vorba de Blue Eye (Ochi Albastru).  După un drum de 1,5 km prin pădure, făcut de mine pe jos, ajungi la un loc oarecum  amenajat. Atracția este un bazin stâncos pe fundul căruia se află niște izvoare ce reprezintă sursa râului Bistrice ( ce asemănare de nume cu a noastră Bistrița! )… o bulboană foarte adâncă, de 50 de metri, poate mai mult, unde bulele se sparg la suprafață gâlgâind vesel…apa e pură, limpede ca cristalul, transparentă ca aerul, foarte rece și de o culoare turcoaz intens extraordinară !

M-aș uita la ea ore întregi, parcă te încarcă cu energie…mai incolo, râul format rămâne încă azuriu, dar mai diluat, cu pete de un verde crud albăstrui date de covorul de alge ce cresc în albie. De sus, unde s-a amenajat un „balconaș”, se vede ochiul de apă albastră, înconjurat de verdele pădurii, de unde și numele inspirat. Ce dă apei culoarea asta incredibilă, mă întreb ?  Dar toate materialele citite nu suflă o vorbă despre asta…

La șosea, un albanez de treabă, mă ia în stop și mă salvează, busurile care trec sunt pline și nu opresc…ajung la Gjirocastra (Gjirokastër, în macedo-Ljurocastru, Iurucast, un oraș situat în partea sudică a Albaniei)în vale, orașul modern… cocoțat la înălțime, orașul medieval, pe culme se vede o fortăreață, un castel. Aici străzile înguste pietruite urcă foarte abrupt…casele sunt și ele din piatră, înconjurate cu ziduri înalte de piatră–tipica discreție musulmană ce prezervă intimitatea….chiar și acoperișurile sunt făcute din dale subțiri de piatră așezate ca țigla…niște oameni au construit un oraș de piatră în inima unor munți  stâncoși…oare și inimile oamenilor erau de piatră ? Ajung la pensiune…în fața porții,stă, să-i mai treacă de urât, un tânar de-al casei în scaun cu rotile cu cîinele lui ce mă latră zgomotos… cît aștept să mi se pregătească camera, se încropește o conversație empatică despre limba italiană pe care o iubim amîndoi…Italia care este atît de aproape și  îi e atăt de familiară, o iubește…n-a fost acolo niciodată și nici nu va merge, o știe doar din filme…e ca o pasăre în colivie. Camera în stil musulman cu covoare și covorașe, perne și pernuțe, e răcoroasă, cu lumina filtrată și mă îmbie la siestă…însă trebuie să mă smulg din dulceața ei, dacă vreau să văd ceva, n-am de petrecut aici decît cea mai rămas din ziua asta …aleg să vizitez casele otomane, aparținând elitei, Zekate și Skenduli construite pe la 1800…fortificate, din piatră evident, pe 3 nivele, ele au forma unui turn. Zekate House, mai mare, mai opulentă, o întrece pe cealaltă și în rafinament. Ajung la ea pe un soare de plumb și mă bucur de răcoarea și liniștea locului…spații largi, generoase, iatacuri și piesa principală, un fel de salon…e curios cum, cu atât de puțină mobilă, niște divane joase de-a lungul pereților și o sobă frumoasă, mai altfel,  se poate crea, într-un spațiu mare, o senzație de confort și intimitate…perdele albe cu dantelă, perne si covor roșii, culori ce formează un contrast foarte reușit, întîlnit și la costumele lor populare…geamurile din bucăți de sticlă colorate ca niște vitralii, filtrează lumina crudă a amiezii…nu mai e  nimeni pe-acolo și, fapt foarte probabil interzis, mă tolănesc pe divan imaginându-mi că sunt un musafir , așteptând ca, dintr-o clipă-n alta stăpâna casei, de fapt nu chiar ea, ci o slujnică tânără și grațioasă, să sosească cu o tavă…cafea turcească aburindă cu caimac, la ibric, cești și lingurițe minuscule, rahat-loukum-și apă rece…apoi vin și ceilalți invitați, aici se oficiau căsătoriile…de fapt, aș fi fugărită, femeile, înafara miresii, nu aveau decât dreptul de a privi de la un fel de balcon din lemn, ce-i drept, fin cizelat, încastrat în perete. Tavanul din lemn și el la fel de superb.

După terminarea ceremoniei, mireasa o „ștergea” și ea imediat, iar bărbații  petreceau doar între ei ca niște buni musulmani, după frumoasele lor obiceiuri…apar niște italience, mă dau cu greu dusă….la plecare, admir de pe terasă priveliștea panoramică, se vede toată valea cu orașul nou, dar odinioară era doar sălbăticie…și poate  se aștepta cu înfrigurare, privind în zare, un călăreț, un sol de pace, convoiul neguțătorilor sau un asediu…

Plimbându-mă prin oraș, nu văd femei musulmane acoperite de voaluri, ca nicăieri de altfel prin Albania văzută de mine, doar câteva bătrâne îmbrăcate în negru cu o basma albă pe cap, ținută ce le conferă parcă o anume demnitate. Alt loc inconturnabil, bazarul, un fel de cavernă a lui Ali Baba, ocupă câteva străduțe înguste unde viermuește lume multă…o mulțime de obiecte colorate, frumos lucrate, dar inutile, nimicuri decorative…ce-aș putea cumpăra? Până la urmă, niște lingurițe „font l’affaire”…din argint, cu piatră roșie încrustată…vreau să cred că așa arătau și  cele de la Casa Zekate…printre suveniruri, mici restaurante de familie, cu terase de doua mese îți fac cu ochiul…caut unul anume, „Restaurant traditional Gjoco” recomandat de Ilir. Bucătarul, un bătrânel sfrijit a lucrat pe la case mari…ținuta lui cu bonetă are un farmec retro…cer sărmăluțe-n foi de viță, „sarma”, care sunt la fel ca cele grecești…savoarea le-o dă menta, uleiul de măsline și sucul de lămâie…sunt cât un deget, perfect identice și ferme, parcă n-ar fi fierte, ci marinate…apoi, ca un leit motiv, îmi recomandă chifteluțe cu orez …cam mult orez, aș zice…seara, cînd mă întorc la o bere și o baclava, locul are o magie anume, e mai puțină lume, multe lumini-atâta lumină între niște munți întunecați…se cântă la flaut…sunt cucerită de ambianța feerică, volatilă…

Adio Gjirocastra, scurt dar intens, a doua zi plec de dimineață mai departe. Gazda mă întreabă ușor îngrijorată dacă mi-a plăcut la ei și o să scriu de bine pe face book. Stați liniștiți oameni buni, n-am face book, nu mă ocup cu așa ceva…Șoferul bus-ului urban, uită să-mi spună unde trebuie să cobor, fac gratuit un tur al orașului nou, dar nu apreciez cine știe ce…dimpotrivă. În fine, sunt în drum spre Qeparo, un sat pescăresc. Pierd ziua pe drum, între cele două bus-uri a fost mult de așteptat…

Galerie Foto

                                   

Notă. A se vedea și articolele asociate

Albania, o țară ignorată pe nedrept (Partea II)

Albania, o țară ignorată pe nedrept (Partea III)

Nota redacției

Cartea „Investigații Jurnalistice” dedicată Generalului Constantin – Bartolomeu Săvoiu. Cultură generală prin intermediul „faptului divers” din lumea contemporană franceză și internațională (marea criminalitate–crima organizată, terorism–jihadologie, crime de sânge, crime sexuale–kidnapping, crime economico–financiare, erori judiciare–revizuirea condamnărilor penale–repararea detenției și a erorilor judiciare). Lansarea cărții va avea loc la BCU (Bibliotreca Centrală Universitară) din București

Premieră mondială absolută: „Investigații jurnalistice în serial” Vol.10 (Educație și Învățământ). Subiecte de Teze de Masterat de Cercetare şi de Doctorat în Științe Sociale. Studiul fenomenelor socio–judiciare și economice cu ajutorul teorei haosului (Sisteme complexe) și a sistemelor formale (de tip Gödel)