1.jpg)
Călătorie cu „mesaventure” prin Georgia, Gruzia, Sakartvelo, toate una și aceeași țară (Partea 2)
Mulțumiri surorii mele Lucia, fără de care călătoriile mele nu ar fi posibile!
„Ca și poveștile de dragoste, călătoriile, plăcute sau neplăcute, sunt în esența lor frumoase” (Alexandru Stermin)
În dimineața următoare plecam spre Tbilissi, nu înainte de a da o raită prin piața locală, să-mi cumpăr struguri: am văzut câini flămânzi, legume și fructe ca și de-ale noastre în general, dar mai ales, buchețele de coriandru proaspăt a cărui aromă o întrece pe cea a omniprezentului nostru pătrunjel cu care seamănă… aromă pe care o ador…oare la noi de ce n-o fi ? Traversat de drumurile ce leagă Asia de Europa, oraș cosmopolit cu 15 secole de istorie turbulentă, capitala Tbilissi este o bijuterie a Caucazului unde abundă vestigiile istorice legate de vechiul trecut ortodox cu care georgienii se mândresc. Enumăr doar câteva: Biserica Metekhi, vechea capitală Mtskheta, Mănăstirea Djvani, fortăreața Narikhala, Băile sulfuroase, etc, care îl copleșesc cu dificultatea alegerii pe iubitorul de istorie. Colorat, cu o arhitectură eclectică între modern și tradițional, orașul e plin de viață, pitoresc.
Am găsit un hostel pe internet, aproape de centru și chiar dacă pe dinafară clădirea arăta dezolant, interiorul era ok, cu mici decorațiuni făcute de mână, de bun gust și originale. În afară de prețul imbatabil, hostelurile îți oferă oportunitatea de a întâlni oameni care călătoresc singuri, ca și tine…schimbi cu ei impresii și informații utile, sugestii, iar unii își povestesc viața sau despre țara lor…mai interesanți decât clienții gomoși ai hotelurilor scumpe care se cred valorizați de prețul camerei. Colega mea de cameră era o tânără poloneză care urma să plece la munte cu un rucsac, cât casa, în spinare. „Propretăreasa”, Natalie, mi-a spus, spălând geamurile, că era ucraineancă și tocmai cumpărase pensiunea, încercând să-și facă o viață la Tbilissi. Ca ea, mulți tineri, fugind de spectrul războiului, s-au împrăștiat ca potârnichile prin lume. Astfel era și Igor, tânăr AI-tist rus din Sankt Petersburg care, în timp ce își fierbea o varză în bucătărie, îmi împărtășea faptul că lui îi place frigul, ceea ce eu una nu pot să înțeleg. Ironia făcea ca o ucraineancă să-i ofere adăpost rusului agresor și asta pentru că acești tineri nu au nici o motivație pentru acest război și această ură. De altfel, bucătăria era foarte animată, clienții o preferau restaurantelor, făceau economii, unii dintre ei nefiind turiști, ci oameni în trecere sau care căutau să-și facă un rost pe-acolo, plus doi coreeni nesuferiți. Eu îmi făceam doar ceaiuri, parcă nu mă simțeam prea bine, răcisem…dar cum nu voiam să-mi fac veacul la Natalie, a doua zi am continuat spre vest, să văd Parcul National Borjomi… alerg întotdeauna după natură
Parcul național Borjomi, situat în centrul țării, pe versanții unui lanț muntos, întins pe o suprafață de aproape 40.000 de ha are un ecosistem unic cu specii rare de animale. Stațiunea balneară Borjomi cu izvoare minerale și termale, existând din vremea Romanovilor, se bucură de o mare popularitate printre vacanțierii georgieni. Speram să mă bucur și eu de frumusețea locului și să văd un colțișor de parc. Debarcând, mi-a plăcut să descopăr o Vatra Dornei de acum niște ani în urmă, o ambianță de târgușor de provincie unde, de dimineață, pe strada principală, oameni ieșiseră la cumpărături, stăteau la taclale pe trotuare…însă, când îi abordam pentru informații, erau neputincioși s-o facă, nu vorbea aproape nimeni o boabă de engleză.
Georgia făcând parte din Uniunea Sovietică, vechea generație nu vorbește decât rusa ca limbă străină…astfel eram și eu la fel de neputincioasă. Întrebând unde este intrarea în parc, toată lumea îmi arăta cea a unui parc orășenesc, ceea ce nu era același lucru, mă gândeam eu …bâjbâiam, bâjbâiam, am urcat chiar la o agenție de turism cocoțată la naiba, pe un deal…fără succes, acolo se organizau tururi scumpe pentru ruși îmbogățiți. Toate acestea le făceam de fapt în virtutea unei inerții turistice în care intri în voiaj, pentru că eu începeam să mă simt tot mai rău, aveam febră mare și mă scurgeam din picioare…devenea iminent să mă prăbușesc într-un pat, ceva!…am mâncat o supă într-un restaurant cu un aer retro care mi-a stârnit nostalgie și apoi am avut de ales între două pensiuni: cea a unei bătrâne care mi-a arătat o cameră la fel de veche ca și ea, un fel de internat cu mai multe paturi cu pături roase de uzură și alta, într-o vilă unde locuia și familia, mă simțeam mai mult acasă la cineva. Era corect, dar fără nici un farmec, who cares ? era acolo un pat?
Totuși cearșafurile îmi păreau deja folosite, a fost greu să înțeleagă că vreau altele, poate că mă deranjează culoarea și doresc unele albe ?…pentru acest „lux”, am fost suprataxată, dar la pachet mi s-a adus, dintr-o urmă de omenie, și o pastilă. M-am prăbușit în cearceafurile albe îmbrăcată cum eram și am căzut într-un somn-agonie până spre dimineață. Pe moment, eram ceva mai bine și am luat busul, și el retro, înapoi spre Tibilissi: am fugit la Natalie, mama refugiaților. să mi oploșesc rănile. Ajungând la Tbilissi (Tiflis), m-am gândit că, răcită cobză cum eram, o baie fierbinte, o saună ar fi excelente și m-am îndreptat spre Băile sulfuroase…se pare că sursele calde ar fi la originea orașului, cuvântul tbili însemnând „cald” în limba georgiană. Există chiar o legendă pe care am găsit-o în cartea lui Kurban Said care spune: „Cândva, în vechime, un padișah a dat drumul șoimului său în înaltul cerului și pasărea s-a aruncat asupra unui cocoș de munte…șoimul nu s-a mai întors…căutându-și pasărea, a ajuns într-o pădurice cu un izvor sulfuros…șoimul și cocoșul tocmai se înecau. Așa a hotărât padișahul să construiască Tiflisul în acel loc. Turnul cocoșului de munte există încă.” Dumas și Pușkin au povestit despre Băi cu admirație. Mă așteptam să intru într-o ambianță orientală, ceva în genul unui hamam turcesc: o sală mare cu podea de piatră, fântâni cu ape sulfuroase, un bazin….însă la recepție mi se arată pe un monitor ceea ce mi se propunea: o cabină minusculă cu o cadă în care să stau o oră în apa sulfuroasă….jalnic și la un preț nerușinat! Ce dezamăgire! Refuzând „pachetul”, n-am putut admira nici interiorul.
La Natalie, mi-am făcut ceai și am coborât totuși să mănânc ceva, dar n-am prea reușit…cireașa de pe tort a fost un pahar de vin alb, o poșircă pe care chelnerița o recomandase ca fiind făcută de soțul ei…ar fi trebuit să i-l arunc în față! Unde era celebrul vin georgian? Totuși m-am bucurat de altceva : o femeie vindea pe stradă smochine și erau bine coapte…așa că m-am îndopat cu smochine. Vreau să vă spun și vouă cum se mănâncă un fruct exotic: „Nu se mănâncă oricum, există un ritual : iei fructul în mână, îi simți textura și greutatea, îl privești pe toate părțile, îi vezi forma, culoarea…apoi închizi ochii și îți imaginezi cum arată pe dinăuntru și ce gust are. După asta îl tai în jumătate, îl miroși iar și, într-un final, îl guști. Astfel trezești receptorii de gust și miros, trezești simțurile și vei avea experiența fructului în plenitudinea sa, iar viața nu-i decât un fruct exotic”. (Alexandru Stermin, profesor de biologie la Cluj și scriitor)
Ce să fac în ultima zi? Oscilam între mănăstirea troglodită a lui David Garedja și un tur organizat. Prima variantă mă atrăgea prin peisajul semi-deșertic de Asie centrală al acestui sit pierdut de la frontiera azeră cu turme și păstori călare. Trebuia să iau un taxi colectiv și drumul era cam lung. Turul avea avantajul de a bifa mai multe obiective, dar mai ales, puteam să mă abandonez și să mă las trambalată, cu rucsac cu tot–seara trebuia să fiu la aeroport–căci mă simțeam în continuare foarte slăbită din cauza febrei. Toată ziua a fost sub semnul incidentului de dimineață, când, dându-mi-se biletul cumpărat cu o zi înainte de la agenție, am observat, sorry, că prețul lui era mai mic decât ceea ce plătisem eu. Permițându-mi- să fac această remarcă, mi s-a răspuns pe un ton agresiv, cu bădărănie: „Nu-ți convine, pleacă!” Și aș fi făcut-o dacă aveam putere, dar am rămas…așa, păcălită!
Grupul de turiști era majoritar rus, ghidul a vorbit mai mult rusă decât engleză și m-am simțit cu ei de parcă eram în epoca comunistă…vin mulți ruși în Georgia unde toată lumea vorbește limba lor. Prima oprire a fost la biserica Jvari – loc sfânt pentru georgieni-aflată într-un sit superb: cocoțată pe un deal, fiind astfel vizibilă de departe, cu Caucazul care se profila atât de aproape, la confluența râurilor Aragvi și Mikvari ce șerpuiau cu reflexe strălucitoare în vale…a fost singura ocazie să văd munții Caucaz care îmi rămâneau inaccesibili, din păcate…ceea ce mi se pare absolut superb și particular la acești bătrâni munți grandioși ce separă Asia de Europa este covorul de iarbă scurtă, de parcă ar fi din mușchi, care îi acoperă, cu o delicatețe de catifea și o culoare tandră (după Ghidul „Petit futé”, în Georgia se găsesc nu mai puțin de 675 de tipuri de mușchi, 738 de licheni și 6.337 varietăți de ciuperci!)
Ne-am oprit apoi la Gori pentru vizitarea Muzeului Stalin. Acest monstru a văzut lumina zilei la Gori, oraș din centrul Georgiei care păstrează încă o aliură sovietică. „Tătuca”, cum era supranumit, a fost responsabil de moartea mai multor oameni decât Hiller, în plus, îi erau și conaționali! Totuși, nu e bine să-l vorbești de rău aici, locuitorii sunt mândrii de a fi dat lumii unul din cele mai puternice personaje ale istoriei. Este precizat în ghid să-ți ții gura. Evident că nu am vizitat muzeul, ar fi fost ca și cum i-aș fi adus omagiu.
A existat o inițiativă de a transforma acest muzeu din unul glorificator în unul critic stalinismului, fără succes deocamdată. Alături, se află casa memorială a lui Stalin, o bojdeucă gen cea a lui Ion Creangă, iertată-mi fie comparația. Încastrată în mod bizar într-o structură de rezistență, un mausoleu, poate ca să nu se prăbușească. Mai poate fi văzut și trenul în care circula Stalin cu compartimente birou, baie etc, ce-i drept, fără nici un lux. Nu erau robinete de aur, ca pe la noi…ceea ce m-a lăsat perplexă au fost unii turiști care aparent nu erau deloc bulversați, două asiatice se fotografiau țopăind vesele prin tren…
Următoarea oprire: Ouplistsikhe, cetate antică troglodită. Cât vedeai cu ochii, un cadru pastoral grandios. Înainte de a accede în situl arheologic, am trecut fugitiv, ca într-un vis, febra ajutând delirul, pe lângă un râu care curgea molcom șipotind foșnitor, atât de audibil, între niște maluri largi cu prundiș, încadrate de sălcii pletoase… ce n-aș fi dat să rămân acolo, dar a trebuit să alerg după „turmă”, să nu mă pierd…astfel de momente „furate” din mers le percep cu mare acuitate, cumva dureros pentru că frustrată și sunt printre cele mai intense dintr-o călătorie, rămânându-mi de neșters în minte…
Aflată pe vârful unei aglomerări de stânci golașe, așezarea, formată din numeroase grote săpate în calcar care fuseseră, locuințe, biserici etc, reprezentase odată o etapă pe drumul mătăsii și era multă istorie în explicațiile ghidului, însă ele îmi treceau pe lângă urechi, nu mă mai interesa nimic în starea în care eram…cu un an în urmă văzusem în Cappadocia uimitoarele orașe subterane de neimaginat cu până la 8 etaje sub pământ…(vezi articolele „Călătorie în Turcia” – partea 1 & partea 2).
După vizită urma să mâncăm de prânz, dar restaurantul prevăzut era rezervat pentru o nuntă, a trebuit să mai răbdăm…eram leșinată, în ajun nu mâncasem decât smochine…s-a găsit un loc până la urmă și am cerut o supă gen gulaș, mai mâncasem în Kakhetie și îmi plăcuse, însă aici mi s-a servit o bucată de carne peste care se trântise o cutie cu bulion negătit, oribil! când m-am plâns chelneriței, acesta n-a reacționat, dar s-a dus și a chicotit cu celelalte…apoi, am fost pedepsită când, văzând pe cineva că își luase tort, am cerut și eu, dar „tocmai se terminase”! Pe terasa, așteptau așezați umili câini flămânzi ignorați de turiștii de la mese. Am cerut pâine și le-am dat lor tot bulionul, prindeau din zbor dumicații….m-am întrebat cum s-or fi descurcând, mai ales iarna când acolo o fi cam pustiu…m-a mirat toleranța georgienilor pe care eu i-am perceput ca fiind cam aspri: cred că nu e vorba de compasiune, ci de respect pentru acești tovarăși de nădejde, paznici ai turmelor de animale în tradiția pastorală a acestui neam.
Gruzinii, mai nou georgienii, sunt un neam de oameni viguroși, dârzi a căror țărișoară a fost călcată în picioare de valuri de turci, tătari, iranieni, arabi, mongoli, dar care nu și-au pierdut identitatea, chiar dacă societatea lor este multietnică. Ei nu se consideră asiatici, ci est-europeni. Legătura lor cu Rusia este încă strânsă, economia se bazează preponderent pe schimburile comerciale reciproce. Tinerii mai ales, privesc spre Europa și doresc aderarea la UE– vezi incidentele de la ultimele lor alegeri cu abuzuri și manifestații…Iubitori de viață, petrec, dansează bărbătește si beau vin de Kakhetia…chiar dacă mai aspri, uneori mai puțin șlefuiți, le place să spună că sunt asemănători cu sicilienii. Acum sunt puși pe căpătuială, cum o fi, cum n-o fi… din ce-am văzut, uneori aveam impresia că mă aflu într-o Românie de după revoluție.
Aș vrea să închei vorbind despre limba lor „exotică” care nu face parte, cu alte câteva din Caucaz, din nici una din marile familii de limbi europene sau asiatice. Are un alfabet unic inventat de un călugăr: 33 de litere rotunde, o înșiruire de bucle. Gramatica e și ea după altă logică: substantivele au 7 cazuri și nu au gen, lipsesc articolele, pronumele, conjugarea verbelor e complexă, încâlcită, nu există majuscule…este o enigmă pentru lingviștii pe care îi lasă uimiți… la fel și pe mine…Succes celora care vor să o învețe!….Poate Patrik englezul? Georgia, Gruzia, Sakartvelo, adio și fără regrete !
Lili Csinta (profesor de științe fizice, publicist și fotograf franco-român, Reportaje)
Lili Csinta (profesor de științe fizice, publicist franco-român, Reportaje)
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
[…] Călătorie cu „mesaventure” prin Georgia, Gruzia, Sakartvelo, toate una și aceeași țară (Pa… […]