Cezar Ivănescu – „trubadurul din cetatea thanatică” (de la corespondentul nostru Simona – Nicoleta Lazăr, poet, prozator, editor și jurnalist, membru al UZPR și al AJTR – Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România)

Rod. Rodire. Rodnic. A rodi. Roditor. Nu cred să existe familie de cuvinte în limba română care să i se fi potrivit mai bine poetului Cezar Ivănescu, cel care, de la Nichita Stănescu încoace, a fost întruchiparea apostolului Poeziei. Sau a boemului absolut, adânc, puternic, atins de aripa geniului. Sensuri şi arhetipuri, reorganizate afectiv în marşuri care frizează uneori ontologicul, poemele lui Cezar Ivănescu au când forţa torentelor care te trag după ele pe versanţii pădurilor subtile, când mişcarea îngreunată dar de neoprit a fluviilor care adună ereziile a mii de izvoare.

Când debuta în 1968 cu primul său volum, Rod, critica a simţit forţa lui uluitoare. Nicolae Manolescu scria atunci: „Când în proză se va debuta cu cărţi de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluţie, ci de o adevărată revoluţie”. Din păcate pentru neamul românesc şi pentru literatura lui, nu s-a născut încă acel prozator de geniu. Şi nici un alt poet de o asemenea factură nu s-a mai născut. Poate pentru că un scriitor asemenea lui ar trebui să fie marcat de viaţa trăită sub semnul morţii.

Venit pe lume într-o noapte de război (6 august 1941), cu tunurile acoperind ţipătul mamei ce naşte, Cezar Ivănescu a avut, ca nimeni altul, percepţia efemerităţii trecerii noastre pe pământ. Viaţa e un şir de cazne, între naştere şi moarte, iar omul dator este să o înfăşure în frumuseţe, voluptate, magie, tragism. La el, „Rodul” semnifică naşterea, care, oximoronic, estetizează moartea.

„! Căci iată văd un rod ispititor:
trupul meu crud îl bănuie:
un rod perfect: toată vara
se chinuie să-l pregătească
perfectul rod ce-i moartea:
rotund precum era rotundul
când nu existau cranii”, scria Cezar Ivănescu, învelind în mantaua aceluiaşi poem întâiul ţipăt–care-nduioşează, mântuie – şi tandreţea dezintegrării.

Pe măsură ce anii îl copleşesc, Cezar Ivănescu se retrage la Baaad, oraş fictiv, provincie arhetipală, cetate thanatică, unde poetul şi poezia lui agonizează voluptuos.

„Aici, la Baaad, aştept să vină
noaptea asemeni sufletului să
coboare-n-trupul meu cel păcătos,
aştept să vină noaptea spre-a trimite
fumul ţigării-n petalele de trandafiri
din cameră, spre a-mi fierbe-ncet
cafeaua şi-a sorbi lacom spre a-mi
da răgaz meditaţiei spre a cugeta
la trupul mort al mamei şi la moarte
– cele două buze ale fiecărui om –
spre-a avea o gură care să rămâie mută”.

Să fie poetul care tot mai complicat resimţea, la senectute, raporturile dintre ego şi moarte acelaşi cu cel ce debuta, tulburător, cu reinterpretarea naivă – în accepţiunea de artă naivă, nepervertită–a motivului biblic al izgonirii din Rai? În jumătatea a doua a vieţii şi mai ales în anii din urmă, când trubadurul tragic Cezar Ivănescu te surprindea cântând, la propriu, Doina, închinare lui Eminescu, cât de mult să mai fi păstrat el din inocenţa primordială a celui care scrisese:

„când eram mai tânăr şi la trup curat,
într-o noapte floarea mea eu te-am visat,
înfloreai fără păcat într-un pom adevărat
când eram mai tânăr şi la trup curat!
nu ştiam că eşti femeie – eu bărbat,
lângă tine m-am culcat,
şi dormind eu am visat, tu visând ai lăcrimat,
când eram mai tânăr şi la trup curat”.

Omul, izgonitul ar putea să-şi accepte soarta, ori doar să o deplângă. Cezar Ivănescu a răzbunat însă nedreapta izgonire intonând unul dintre cele mai puternice blesteme care se puteau imagina vreodată:

„fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om
pe acel care ne-a ispitit sub pom,
şi când pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea
cum cădea-va după cântec mâna mea”.

Dumnezeu a mers poate mai departe, întrupându-l ca om pe Fiul Său şi aşezându-l pe cărarea aceasta a existenţei pământene dintre naştere şi moarte. Şi, poate pentru a-l elibera de tragicu-i destin, Dumnezeu a ales să-l ia dintre noi pe Cezar Ivănescu într-o Săptămână a Patimilor (24 aprilie 2008), ridicându-l la sine şi aşezându-l, din nou „tânăr şi la trup curat”, în Rai. (Textul emisiunii „Poetul despre poeţi”, ediţia de miercuri, 20 aprilie 2011, Radio România Internaţional)

Simona Nicoleta Lazăr (poet, prozator, editor și jurnalist), membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZP) și a Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România (AJTR).

Notă. Alte articole ale autoarei Simona Lazăr în Jurnalul Bucureştiului

Ziariştii Radio România Simona Lazăr şi Valentin Ţigău, Premiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism 2016, pentru activitatea lor prodigioasă în slujba Adevărului şi a Valorilor Româneşti. VIDEO UPDATE

Notă. Extras din articolul asociat al lui Christian Schenk (a se vedea mai jos)

Cultura și globalizarea ei în secolul XXI (Corespondență de la Dr. Dr. Christian W. Schenk, medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard – Renania-Palatinat)

Nota redacției. Despre Cezar Ivănescu

Nicolae Manolescu: „Baladele sint o imitatie a cintecelor trubaduresti, in care poetul introduce numeroase elemente de folclor autohton, savant prelucrate si intr-o limba de o simplicitate voita, apta de mari subtilitati (…) Ca si cintecele trubaduresti, ele au in centru doua motive, iubirea si moartea, in jurul carora poetul brodeaza la nesfirsit.

Marin Mincu:  „De o sublimata muzicalitate, poezia lui Cezar Ivanescu tinde spre o comunicare directa, unde perceperea se supune unor impulsuri afective. Fiind inainte de toate muzica, un asemenea lirism exclude dintotdeauna sansa descriptiei, ci doar genereaza o imagine posibila. (…) Pentru Cezar Ivanescu rezistenta umanului se afla si in libertatea de a rosti ultimele lucruri. Nici un prag nu se afla intre individ si libertatea sa ca fiinta contemplativa, decit «frica de a se gindi pe sine» pina la capat. De aici pierderea oricarei «pudori» a discursului. Din Rod emana o senzualitate brutala. Erotismul poeziilor se impregneaza cu o voluptate difuza, poetul pendulind pe muchea dintre candoarea infantila spontana si matura rafinare a simturilor.

Premii care poartă numele scriitorului Cezar Ivănescu

• Premiul „Cezar Ivanescu” al Uniunii Scriitorilor din România (USR). Se acordă anual, sub patronajul USR, al Primăriei din Iași precum și al tuturor președinților în viață cunoscuți de-a lungul timpului de către USR Filiala Iași. Printre premianți se numără scriitoarea suceveană Angela Furtună (2021)–pentru volumul Post-hipnotice (Coperta și grafica Devis Grebu, Editura Timpul, Iași, 2013); Dorin Ploscaru (2018) – pentru volumul Cincizeci de ierni pe muntele Fuji, Ed. Doxologia; poetul Nicolae Panaite (2020)–pentru volumul Ziua verde, Editura Junimea; poeta Angela Baciu (2021)–pentru volumul de poezie Mic dejun la Frida, Editura Tracus Arte (2020). Premiu instituit în 2014.
• Premiul „Cezar Ivănescu” acordat de Asociația Liga Albanezilor din România (ALAR). Se acordă anual unui scriitor de limbă română cu origini etnice în rândul minorităților naționale din România. Premiu instituit în 2021. Premiul literar „Cezar Ivănescu”–ediția   a fost decernat scriitorului Octavian Soviany.

Nota redacției

Direcția și Redacția Jurnalul Bucureştiului

Thomas Csinta, Chief Editor

Parteneriat Jurnalul Bucureştiului

Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului