Nota redacției. De Ziua Învățătorului, care se sărbătorește în România pe 5 iunie și coincide cu data de naștere a profesorului Gheorghe Lazăr (1779-1823, fost pedagog, teolog, traducător și inginer român considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească), cel care a întemeiat învățământul românesc.
Costa Rica mica țară (situată în istmul Americii Centrale, între două continente și două oceane…. mărginită de Nicaragua la nord, Panama la sud-sud est, Oceanul Pacific la vest și de Marea Caraibilor la est.
Republica Costa Rica (prima țară din lume, care prin constituție a abolit existența armatei încă din 1949), „coasta bogată” în spaniolă, descoperită de Cristofor Columb în 1502, își datorează numele marinarilor lui. Spaniolii, întîmpinați cu bunăvoință de razboinici împodobiți cu aur, fantasmează la o țară plină de bogății ce așteaptă a fi cucerită…însă în scurt timp vor fi dezamăgiți…aurul nu e de găsit, iar interiorul greu accesibil. Pădurea ocupa pe atunci 99% din teritoriu, vastă, imensă, ea nu se mai termina și relieful cordilierilor, muntos, traversează teritoriul cu inălțimi de până la 3800 m. Acum ea reprezintă 34% din teritoriu, ceea ce este încă considerabil și reprezintă principala atracție turistică a țării. Sunt remarcabile multitudinea ecosistemelor, varietatea și bogăția florei și faunei care „bat” toată America Latină: dacă în Brazilia găsim 6 specii diferite de arbori pe km pătrat, în Columbia 35, în Costa Rica s-au numărat 295! Deci numele a fost bine intuit, doar că nu e vorba despre aur…
San José, capitala, e un oraș tânăr construit la adăpost de pericolul erupțiilor vulcanice , cu un aer ușor provincial…puțină arhitectură modernă, predomină neoclasicul și stilul colonial care îmi place atât de mult…te descurci destul de ușor într-un ansamblu de „avenidas” tăiate perpendicular de o multime de „calle, calle…”
Ajung după amiază tărziu, n-am nici o cazare, la aeroport am aflat câteva nume de hoteluri…îl găsesc pe cel de lângă piață, locul fiind mai popular, dar n-apuc să mă bucur prea mult de acest mic succes…recepționerul n-are rest la bancnota mea in dolari și cică nu pot plăti mâine dimineată, mă trimite la…bancă! mă lovesc deja de o oarecare disciplină socialistă pe care o voi regăsi mereu și la care nu mă așteptam …în sfârșit găsesc o bancă–nu există birouri de schimb–dar e aproape de ora inchiderii și o mare rumoare in holul unde așteaptă o grămadă de oameni…se strigă niște numere de ordine abracadabrante in spaniolă…mă tem că voi rămâne pe stradă noaptea asta, ar fi prima oară, dar până la urmă îmi vine și mie rândul, ies, e deja aproape întuneric, noaptea cade devreme la tropice….
Prima destinatie pe care o aleg este vulcanul Arenal (în vecinătatea lacului cu același nume, cel mai întins din țară). În Costa Rica există mai multi vulcani activi, printre care și Arenal, încă tânar, ultima erupție datând din 1968. Plecarea pe traseul din parcul național al vulcanului, dimineața devreme este pusă sub semnul întrebării. Plouă! „mais je me fais violence” și plec în cele din urmă, echipată cu pelerina mea de tropice.. îmi place să merg printr-o ploaie călduță, face și bine la ten …însă nici o speranță ca ploaia să stea, dimpotrivă plouă tot mai tare…apa șiroiește pe mine și ajung să fiu udă până în măduva oaselor, durează tot traseul, ce pelerină, mai grav e că nu știu unde să mai ascund pasaportul, banii și aparatul foto care s-au inmuiat și ele, rucsacul nu e tocmai impermeabil, mi le pun la piept, doar, doar le-oi salva… și plouă și plouă…merg printr-o selva verde cu mușchi și plante agățătoare…apoi apar porțiuni acoperite de lavă neagră, strălucitoare…se observă cum, în funcție de vechimea ei, lava se acoperă cu vegetație, pe straturile recente niște plante rare, firave își fac apariția pe ici colo timid….treptat devin tot mai viguroase și se-ndesesc colonizănd suprafața, flori albe, în contrast puternic cu antracitul solului. Traseul se oprește pe undeva, e interzis să urci la craterul vulcanului, dar măcar la intoarcere, binecuvântare! ploaia se oprește în sfârșit….acum merg printr-un fel de landă cu iarbă înaltă…în copacii răzleți cresc plante parazite cu frunze lungi și cărnoase pe care le vezi pe la noi în ghivece, mă încearcă un sentiment de libertate și mă zvânt! de jos s-ar putea vedea vulcanul în ansamblul său, cu conul perfect și fumerole ( mici nori de fum), dar e în mare parte acoperit de nori…și cam asta a fost. Ratez busul „la mustață”, dar șoferul unei mașini venite din urmă, văzând cum am alergat degeaba, oprește…drăguți acest „tico” și familia lui („Ticos” este numele familiar dat costaricanilor, legat de mania lor de a abuza de diminutive). La Fortuna, orășelul de la poalele vulcanului este destul de turistic prin poziția lui…baruri drăguțe din scândură, gen western unde n-am cu cine să beau și eu o bere și să trenez la o masă privind lumea de pe aici.
Costa Rica are foarte multe parcuri naționale în care își protejează bogăția…îmi amintesc c-am hălăduit prin ele ca printr-un ocean verde…ploaia era mereu la „rendez-vous”, de cum aveam de făcut un traseu…de fapt, nu era vorba de un ghinion al meu, acolo pădurile atrag ploaie mai mult ca aiurea …. există păduri umede, „el bosque lluvioso”, mare parte din ele reprezentând chiar pădurea primară ce acoperea în mare parte planeta acum câteva milioane de ani….apoi pădurea cețoasă, „el bosque nuboso”, aflată în altitudine, care se află, s-ar putea spune, în nori…cu copaci năpădiți de mușchi și alte plante parazite printre care și orhidee….frumusețe unică și stranie, oarecum nepământeană, demnă de un film de ficțiune …și, în sfârșit, pădurea uscată, „el bosque seco”, mai obișnuită nouă…
Această umezeală permanentă, favorizează existența multor specii de animale, însă eu nu vedeam nimic și iar nu era vorba de un ghinion al meu…pur și simplu, ele nu frecventau solul umed și întunecos, ci își făceau veacul la etajele superioare, în Canopy (foliaj sau frunziș-stratul format de ansamblul frunzelor plantelor), coronamentul superior al arborilor…maimuțe, păsări, insecte și reptile își trăiesc întreaga viață, mănâncă, dorm și socializează, vânează, se observă și se reproduc printre crengi și frunze cât e ziua de lungă, ba chiar și noaptea o fi animație! Canopy, canopy…ca ea să ne devină și nouă accesibilă s-au construit la nivelul ei, pasarele suspendate in unele parcuri naționale. Recunosc că asta m-a atras în mod deosebit, ca pe mulți alți turiști…însă mare mi-a fost dezamăgirea…prezența oamenilor prin preajmă, a făcut ca animalele să-și ia, prudente, tălpășița…iar n-am văzut mai nimic…Ca să mai diminuez frustrarea, în Parcul Monteverde, am facut un raid de noapte prin pădure cu câțiva turiști și un ghid local care mai știa „bârloagele”…am văzut astfel, un tucan și alte păsăruici gen peruși dormind pe ramuri… deranjați de lanternă se uitau chiorâș la noi…apoi un leneș – specie de maimuță – ce trăgea la aghioase cuibărit într-un copac înalt și broscuțe din acelea mici, gen brotăcei, cu ochii roșii….sunt mici, mici și rămîneau perplexe pe cîte o frunză incremenite în fasciculul de lumină.
Alt mod de a încerca să vezi animale este să mergi pe cursul apei și să le observi pe maluri. Zis și făcut. Oricum mă atrăgea fluviul Sarapiqui care se afundă, spre nord, în sălbăticia pădurilor ce se întind spre Nicaragua. Ajung în Puerto Viejo de Sarapiqui, oarecum adormit în căldura zilei, găsesc o pensiune corectă si cum nu e mai nimic de făcut în orășelul port, observ viața de familie a gazdelor …locuiesc alături de camerele pentru oaspeți, frigiderul e comun și foarte naturali își văd de ale lor, întind rufe la uscat, se ocupă de copii…bunica mă învață, cu simțul economisirii specific generațiilor ce au cunoscut și sărăcia, cum să-mi fac suc de ananas din coji…mda, are ceva gust...Dimineață găsesc un vaporaș pentru turiști ce pleacă pe fluviu și sar în el…mai sunt 2-3 persoane înafară de căpitan. Fluviul e in mare parte liniștit, apa-i ca oglinda, vegetația bogată de pe mal se reflectă perfect…trebuie să ai ochiul ager, format, ghidul ne atrage atenția, altfel am rata multe….maimuțe care se ceartă in copaci, păsări de apă…una se usucă la soare, nemișcată, cu aripile desfăcute, parcă pozează… fluturi, caimani care stau la pândă nemișcați în apă aproape de mal sau pe lângă vreun stufăriș, ai zice o bucată de lemn putrezit cu culoarea lor maronie…viața fluviului își continuă cursul liniștită …ne luăm adio
Satul Tortuguero aflat pe coasta caraibeană, înconjurat de parcul său național lacustru unde lumea vine să vadă țestoasele…cea mai puternică impresie mi-o face aici marea, Marea Caraibilor…pe cât de calmă și transparentă în culoarea ei de smarald am văzut-o în insulele arhipelagului cu același nume, Martinica (insulă în partea estică a Caraibelor, departament de peste mări al Franței-département d’outre-mer, prescurtat DOM) etc., pe atât de colerică și agitată este aici. Urlă fără incetare, valurile se sparg cu violență de țărm…am mai văzut oare vreodată o mare atât de furioasă? O furie neostoită ce nu cunoaște momente de acalmie, probabil curenții…ajungând, cineva îmi recomandă pensiunea „Landscape” ( peisaj în engleză) care, spre încântarea mea, își merită numele, e chiar la doi pași de plajă…de pe balcon, după un șir de palmieri, se vede marea, dar mai ales se aude..o aud și din cameră, răgetul ei o face atât de prezentă, chiar și în visele pe care le am, la o bucată de noapte închid obloanele ca să dorm mai liniștită…dimineața mi se servește marea la micul dejun, acompaniind cafeaua…ce poți să-ți mai dorești ? Ador diminețile cu aer cald când frigul nu-ți dă o palmă de cum te-ai trezi, gimnastica de înviorare, ce oroare…îmi amintesc, auzeam asta când eram copil la radio pe muzică de pian și o voce autoritară, la prima oră-ați prins ? – o simțeam ca pe o agresiune…„la douceur de vivre” nu e de pe meleagurile noastre…
Pe plajă nu e nici țipenie de om, nici vorbă de scăldat cu o mare atât de nebună, probabil se frecventează piscinele…pe nisip, bucăți de lemn, chiar trunchiuri întregi purtate de apă și eșuate aici… la fel și alge…pe kilometrii întregi marea și plaja sunt doar ale tale, momente privilegiate când poți intra în comuniune cu elementele… rar am fost atât se singură cu marea…dincolo de perdeaua de palmieri se zăresc terasele hotelurilor „avec le commun des mortels”…eu mă cred cu Poseidon.
Satul e pitoresc, dar a devenit prea turistic pentru gustul meu, buticuri cu artizanat și „polo”, adică pui, pui pane… mult fast food în Costa Rica…buritos &…la restaurante, steakuri uriașe, gen venezuelean, pura carne ! de la vitele fugărite de cowboys prin prerie…nu e sezonul țestoaselor așa că plec mai departe, cred că aici am ratat ceva, dar și timpul presează…întotdeauna știi mai bine cum ar fi trebuit să te organizezi, ce ar fi trebuit să vizitezi și de căt timp ai fi avut nevoie cănd se încheie călătoria, evident!
Regiunea de coastă caraibeană, de joasă altitude, e străbătută de o întregă rețea de canale, unele navigabile, pe care te poți deplasa cu vaporașul ca mijloc de transport în comun, ca la Veneția…ca bonus, peisajul lacustru de un verde crud luminos: „Verde crud, verde crud,/Mugur alb și roz și pur/Vis de-albastru și de-azur/Te mai văd, te mai aud…” (Bacovia, poetul trist al adolescenței mele).
La întoarcerea spre San José, ajung la Puerto Limon, centrul regiunii, parcă într-o altă țară…Pâna acum i-am văzut pe costaricani ca pe niște oameni decenți, demni, chiar mândri, lăsându-i în pace pe turiști spre deosebire de alții… o țară pașnică, fără armată, ordine, curățenie, disciplină, ce ma duceau cu gândul la Cuba socialistă a lui Fidel Castro…Costa Rica e una din țările cele mai alfabetizate din America de Sud…și mă simțeam cumva in siguranță. Paradoxal, aici a fost singura dată cănd mi s-a furat din camera de hotel…o brățară fină… mi-am dat seama după…oare ce s-ar fi întâmplat dacă făceam reclamație ?
Puerto Limon însă e o altă lume, extrem de colorată, parcă ai fi debarcat in Jamaica. Într-adevăr mulți jamaicani au fost aduși aici să muncească pe plantații în secolul XIX…aici trăiesc laolaltă negri, metiși, apoi indieni, albi atrași de ambianța nonșalantă, de viața coole, iar izolarea regiunii a făcut ca, cultura afro-caraibeană să rămână intactă. Nonșalanța, ador, dar rămân vigilentă. Cumpăr fructe pe stradă, vînzătorul, aproape un puști vrea să mă păcălescă tare, las ceva de la mine, dar negociez, nu vreau să cad de fraieră…mă plimb prin parcul central unde mame cumpără copiilor un desert fantasmagoric de colorat și incarcat cu de toate, gheață, ciocolată topită, bomboane și alte chestii fără nume pentru mine…mă las tentată copilărește, hai să-mi iau și eu unul, chiar dacă nu mai sunt de vârsta lor, e exotic, dar nu e decât dulce, fără arome… mă atrage un hotel stil colonial, decadent, interiorul e la limită, dar e doar pentru o noapte scurtă…de! Nonșalanță, nonșalanță …ies pe balcon și mă întâlnesc cu două fete care discută animat, una din ele obeză, dar frumoasă cu o mini jupă cum nu se mai poate de mini, explodează de feminitate…nu e prima oară când remarc că ceea ce la noi, în Europa ar trece drept vulgar-culori tari, țipătoare, abundența de bijuterii–capătă aici o frumusețe exotică fascinantă. Mă întreb cum o fi viața de noapte, dar n-am curajul…
Vine ultima zi…și fac un compromis: plec cu o agenție locală într-un tur organizat să văd păsări în captivitate. Rușine! Însă altfel voi fi plecat din Costa Rica fără să văd un papagal. La fel ca și conchistadorii spanioli am fost sedusă și dezamăgită, papagalii nu mi-au zburat liberi pe deasupra capului cum îmi imaginam …La ferma unde am luat micul dejun cu grupul se putea zări o plantație de cafea….frunzele erau albe de pesticide…auzisem deja că în Costa Rica se practica o folosire a lor abuzivă și pentru producția de banane unde era nr 1 mondial, ca întotdeauna, cantitate contra calitate.
Locul era frumos amenajat, pasările trăiau sub voaliere,familiarizate cu oamenii, puteai să le vezi de aproape: papagali mari stăteau aproape imobili printre noi și era o mare forfotă de păsări colibri care veneau să se hrănescă cu sirop….minunate, atâtea combinatii de culori avea penajul lor, mici și agile se mențineau în aer bătând din aripi cu o frecvență uimitoare ca niște minuscule elicoptere….și mariposa (fluturii), sublimi, cu culori și desene geometrice surprinzătoare…unii zăceau morți pe jos sau își trăiau în agonie ultimele clipe ale scurtei lor vieți… am cules câțiva gândindu- mă că la întoarcere voi face un colaj, însă strălucirea lor era efemeră…
N-aș încheia fără să amintesc că, într-una din zile, într-un jeep ce mă trambala pentru un transfer, am cunoscut un cuplu de turiști canadieni… auzindu-i vorbind franceză, am intrat cu ei în vorbă și ceea ce mi-au auzit urechile m-a lăsat într-o admirație beată (beată nu de la alcool, ci de la beatitudine !): erau în periplu de vreo 8 ani, mai dădeau din când în când pe-acasă, călătoreau confortabil, nu genul cu cortul și rucsacul în spate, dar se mai opreau o săptămână două într-un loc liniștit cănd îi încerca oboseala. Văzuseră toată lumea asta, acum reveneau în Costa Rica, o vizitaseră când încă nu era atît de turistică și îmi povesteau cum era pe-atunci–ca să meargă mai departe în Nicaragua, cea mai sălbatică și mai greu accesibilă…pe deasupra mai erau încă tineri, frumoși și rasați, amabili și cultivați…da, există asemenea oameni.
Hasta la vista, gringos! Adios, ticos !
Bibliografie: Guide Petit futé
A se vedea și articolele
Islanda, terre de feu et de glace (pământ de foc si gheață) în imagini!
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
