Nu credeam s-o văd și pe asta, un paranghelist care prezintă vernisajul unui eveniment plastic de elită, în buricul de fațadă al capitalismului românesc, Athenée Palace. După evenimentele din decembrie 1989, a apărut pe piața de vitrină a plasticii românești o categorie de indivizi ciudați, o faună nouă, ținută la obroc de comuniști. Am numit-o invazia parangheliștior (de la grecescul paranghelia= pomanagiu, chef, distracție). I-am și dedicat o carte acestui fenomen, am numit-o chiar Parangheliștii (2006). Este clasa veleitarilor culturii, a rataților în acest delicat domeniu, a cerșetorilor în frac. Nu exista eveniment plastic, vernisaj, să nu apară o droaie de parangheliști, care veneau pentru un pișcot și un pahar cu vin. Iar unii veneau și cu o plasă sau sacoșă, în care adunau provizii pentru la iarnă, ca furnicile. Cu timpul, parangheliștii s-au rărit, fie au dat colțul, fie au devenit „artiști” sau „critici de artă”! Așa este și cazul paranghelistului de la Athenée Palace, descoperit de Paula Craiovenu, artista care a avut acolo vernisajul expoziției Mixed Moods. L-am recunoscut cu greu. Era total desfigurat.
Iar holul strălucitor, de marmură albă, al hotelului îi punea și mai clar în evidență neputințele. Am văzut deodată face to face o artistă de renume, Paula Craioveanu, într-o vestimentație ca pe Fifth Avenue din New York, și acest ratat. Evident, el nu avea ce căuta acolo. Era potrivit pentru o șușă în vreo tavernă. Desigur, el nu are nici o vină. De vină este inconștiența artistei, care s-a asociat cu un asemenea specimen, care se dă fiul lui Jean Alexandru Steriadi, cunoscutul pictor academic. Eu îl știu doar de supraviețuitor în corabia boemei plastice românești, care se tot scufundă, sub privirile ironice ale milionarilor de la putere!
Față în față o damă bine, un fel de Zoe Trahanache în costum aproape Versaci, și o epavă, îmbrăcat ca vai de lume, fără dinți în gură, cu o dicție imposibilă, nu se înțelegea nimic, dovadă că mulți dintre invitați au plecat. A fost momentul când vernisajul a căzut. Nu știu de ce Paula a apelat la o asemenea soluție! Nu mai există critici de artă în țară? Personalități? Îi dădea un tablou lui Șușă-care-ară, colecționar din neamul lui Șoșoacă, și imediat era la datorie, îi vorbea și despre „pietrele necunoscute” ale lui Brâncuși!
Când am primit invitația de la Paula Craiovenau, mă așteptam la o surpriză, atracție mare, Athenée Palace, ca și titlul expoziției, american, Mixed Moods/Stări mixte, fiindcă știam că ea tocmai a fost în America, a avut la New York expusă o lucrare într-o galerie, apoi a plecat în Florida și poate și la Miami, unde se află galeriile de succes ale Americii. Aceste amănunte le prezint în ultima mea carte, Vizitatorul, în care o includ și pe Paula Craioveanu cu un portret, fiindcă este un roman de portrete, prin care prezint istoria artei din perspectiva vieții unor mari artiști. Am apelat la o formulă narativă, fiindcă viața lor este tot atât de interesantă ca și opera. Nu e prima oară când scriu elogios despre Paula, când îi apreciez talentul și o consider vârful de lance al noii generații de artiști români. De aceea, la faimosul hotel, un hotel al oamenilor cu bani, mă așteptam să văd măcar o așchie din proiectul ei arhitectural (a terminat Arhitectura), și chiar m-am gândit să-i spun, îi spun acum, să meargă să vadă Schitul Pahomie din zona vâlceană, pe care l-am vizitat recent, este un model de arhitectură monahală, comparabil cu minunile de la Athos.
Cum am trăit sfârşitul… „Zidului” (Corespondență de la Axel Riwe din Anklam – Germania)
În acest sens îi doresc să se dezvolte, dacă mai are vreme. Ea poate să facă o carieră internațională, dar nu cu ce a expus la Athenée Palace, care e departe de a fi o evoluție față de ce a expus acum vreo 20 de ani, tot la Athenée, atunci am cunoscut-o eu, la expoziția numită „Interioare” (vezi la Christie’s licitația „Interiors”, cu 726 de loturi). Tot „interioare” sunt și unele dintre lucrările expuse acum, dar li s-au adăugat elemente de mitologie greacă (precum Minotaur în interior). Poate că acum a vrut să facă o afacere, cu design de interior, cu nuduri de interior, cu paranghelist de interior, pe care ea le crede potrivite pentru Athenée. Ca să găsesc totuși o logică, aș zice că Paula a încercat un experiment. Nu i-a ieșit Instalația cu paranghelist. Expoziția i-o fi fost sponsorizată de hotel, care a vrut să vândă. Eu îi doresc Paulei să aibă rezultatele dorite, dar mă îndoiec că va avea succes cu reclama făcută de un paranghelist, un fel de Dan Hăulică în mizerie. Să ia aminte la ce spunea marele Gustav Metzger în Artopia: „Dacă arta ta nu este Antimarcket, ai eșuat”.
Bătea câmpii pomanagiul, dar nu cu grație, ca Patahârbici de la Artmark, ci ca un dirijor atins de paranoia (poate fi văzut și la Festivalul „Enescu”). Paulei îi plăcea, dovadă că intra în dialog cu el. Numai ei înțelegeau ce spun, fiindcă lucrările expuse gemeau rău de tot și eu pe ele le auzeam, nu pe ei. Erau deja vu, pe unele le mai văzusem și la MoBU. Nici o noutate, poate cu excepția a șase scaune (patru la parter, două la etajul I), scaune dedicate lui Ludovic al XVI-lea al Fran’ei. Ar fi trebuit să fi fost 16 în maniera „Marilyn Monroe” a lui Andy Warhol. L-am pomenit pe acest artist fiindcă fundalul scaunelor Paulei este de diferite culori, în stilul lui Warhol, artistul care a devenit celebru pictând o cutie de conserve. Dar în loc de o Monroe, e scaunul gol. Putea să se așeze chiar artista, cum sunt și alte scaune în expoziție ocupate de nuduri de femeie, sunt cunoscutele autoportrete ale Paulei Craioveanu. Dar acum ne ocupăm de scaune. Cu scaune și conserve se atinge azi celebritatea. Ea va putea fi artista scaunelor în plastica românească dacă insistă pe această direcție, fiindcă observ că de la o expoziție la alta, mai apare un scaun!
Însă istoria scaunului pictat este lungă, începând cu scaunele papale și ajungând până la Obama Chair, scaunul pictat de Lonnie Usrey și expus la muzeul Ousider Art Fair. Ce să mai spun de celebrul „dialog al scaunelor”, Scaunul lui Van Gogh și Scaunul lui Gauguin. Adevărate documente pentru biografia lui Van Gogh. La Casa de licitații Sotheby’s am asistat de multe ori la licitația unor scaune aparţinând regilor Franței şi Angliei, lui Louis XIV, XV şi XVI, respectiv lui George II, III şi IV. De pildă, un interes deosebit l-au stârnit o pereche de fotolii, fără furnituri!, aparţinând lui Louis XVI, vândute cu 22 de mii de dolari (vezi amănunte în vol. Experimente în arta lumii). Dar, mai recent, am văzut și scaunul Marinei Abramovici de la MoMA, pe care scrie „The Artist is Present”, fiindcă chiar ea stă pe el. După cum interesantă este și imaginea pe care ne-o oferă la Gladstone Gallery celebrul Garry Hill, când pune o bicicletă lângă un scaun, sugerând că ea se „odihnește”. Sau am văzut pe Madison Avenue, tot la New York, o expoziție de scaune rupte, pe care se aflau rame de tablouri goale. E adevărat că, printre ele, se mișcau modele, exemplare feminine rare, de pus în ramă!
Dar îi sugerez să ia aminte la Scaunul electric al lui Andy Warhol. L-am văzut expus la Venus Gallery, de pe același faimos bulevard al artelor, Madison Avenue. Era ceva senzațional: lucrarea lui Andy Little Electric Chair, realizată în 1964. Acest scaun electric este real și Warhol l-a prezentat în varii fotograme, ca pe un serial fotografic, în care imaginea își schimbă culoarea, galben, roșu, albastru, verde, maro, alb-negru. Un alt panou le rezumă pe toate, fiind ca un rolfilm cu 12 fotograme. E în stilul pop-art.
Povestea acestui scaun electric este de senzație. Ea face parte din seria anilor ’60 numită „Death and Disaster”, în care Andy Warhol explorează imageria tragismului post-belic așa cum a fost reflectată în media americană. Unul din fenomenele care au zguduit atunci America a fost acest „Little Electric Chair”, devenit simbol pe data de 13 ianuarie 1953, când a fost anunțată sentința de condamnare la moarte pe scaunul electric a cuplului Julius și Ethel Rosenberg la celebra închisoare corecțională Sing Sing. Ethel era actriță și cântăreață, iar Julius inginer-electrician. Au fost căsătoriți și au avut doi copii. Erau comuniști și se spune că au fost victime ale mccarthismului, care îi viza pe evrei. Pedeapsa a fost la un pas de a fi comutată, dar până la urmă execuția a avut loc. Erau în floarea vârstei, ea avea 37 de ani, el, 35. Ei s-au făcut vinovați de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice în legătură cu secrete ale bombei atomice. Datorită acestor informații, sovieticii și-au construit propria bombă atomică. Warhol a început să lucreze la structurarea acestei imagini a scaunului electric în 1963, exploatând-o grafic și încercând să demitizeze senzaționalul ei, care seamănă cu celebrul jaf al băncii naționale, săvârșit tot în anii 1950, la București, de frații Ioanid, tot evrei, caz supermediatizat în acea vreme. Și finalul este la fel de criminal. Warhol își numise inițial seria de prelucrări coloristice „Sing Sing Death Chamber”, fiindcă și camera morții, și Sing Sing sunt nume de rezonanță la capitolul faptelor de groază. Sigur, această demascare este în stilul paparazzi al lui Pigozzi. Și Warhol a vrut să arate banalitatea unei tragedii, să atenueze plastic ceea ce înseamnă „capital punishment”/pedeapsa capitală, dat fiind că acest caz a fost extrem de controversat, înșiși sovietici au considerat că Ethel nu a avut nici o implicație, doar Julius a fost dovedit spion.
Acum, în America, are loc seria de procese intentate fostului președinte Donald Trump, pentru instigare la violență, pentru atacul asupra Capitoliului și alte boroboațe de sfidare a siguranței naționale. Cât timp Trump va fi în libertate, va fi un focar de tulburare a apelor. Dar scaunul lui de judecată există. Îl așteaptă. E acolo, la tribunal. Cine îl va picta? Paula e pregătită? Va avea un mare succes, desigur, nu în România (în România ciolanul e la putere, nu scaunul), ci în America. Să-și mute deja studioul la Miami. Dar să-l lase pe paranghelist acasă.
Grid Modorcea („the great Mitică”–Dr. în arte, scriitor și cineast, cel mai prolific autor român în viață, „the most complex” and maybe „the biggest”, „cel mai valoros din toate timpurile”)
Articole asociate
Cum am trăit sfârşitul… „Zidului” (Corespondență de la Axel Riwe din Anklam – Germania)
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
