Cum am trăit sfârşitul… „Zidului” (Corespondență de la Axel Riwe din Anklam – Germania)

Când m-am născut, Zidul Berlinului (13 august 1961–9 noiembrie 1989) era ridicat de doar două săptămâni. Deşi nu fusese construit în oraşul meu natal, Anklam, el ne-a închis uşa spre libertate, ne-a trântit-o în nas nu numai mie și celorlalţi germani „democraţi” ci şi sutelor de milioane de oameni care au avut nefericirea să se afle în spatele lui, prizonieri după „Cortina de fier”, în imensul „Lagăr comunist”. Ce denumire corectă! Nici dacă s-ar fi chinuit n-ar fi găsit una mai potrivită în acea perioadă care a urmat războiului. Da, eram prizonier în propria-mi ţară şi a trebuit să trăiesc ţinând pe umeri această povară aproape jumătate din viaţă.

Cunoşteam Occidentul de la televiziune şi radio, din filme şi poveşti. Acolo, totul era mai colorat, mai liber, mai modern, mai şic, pur şi simplu era mai bine. Toate noile tendinţe şi inovaţii veneau din Occident. Tot acolo puteai să-ţi exprimi deschis părerea şi să cumperi cărţile la care jinduiai de-o viaţa, iar cel mai recent disc „Rolling Stones” era pur şi simplu disponibil în magazin! Din când în când, turişti veneau „de acolo”, conducând maşini de lux. Aduceau lucruri pe care noi nu le puteam cumpăra şi ne povesteau despre vacanţele petrecute în Italia sau de pe alte meridiane ale lumii, apoi dispăreau. Iar noi rămâneam în urmă cu gândul amar că nu vom vedea niciodată Italia. La celelalte destinaţii nici nu puteam visa. Mereu aveam senzaţia că viaţa reală se petrece în altă parte. Fără mine, fără familia mea, fără prietenii mei, fără cunoştinţe mele.

Situaţia din Berlin mi s-a părut întotdeauna suprarealistă. Zidul care trecea chiar prin oraş tăia străzi, blocuri de locuinţe, linii de cale ferată şi, mai ales, despărţea familii. Îl priveai şi de cealaltă parte intuiai o altă lume, ispititoare, misterioasă, foarte apropiată, dar de neatins. Între staţiile Pankow și Schönhauser Allee, era o secţiune în care trenurile „S-Bahn” din Est și Vest circulau pe linii paralele. Se putea întâmpla ca două trenuri să vină din acelaşi sens sau din sensuri diferite, în acelaşi timp. Zburau unul lângă altul pentru câteva secunde, sau mergeau în paralel. Atunci puteai să vezi oamenii de vizavi. Ca distanţă fizică erau foarte apropiaţi dar trăiau pe planete total diferite.

În mod normal, evitam să mă apropii de zonele de frontieră. Riscam să fiu oprit de patrule de miliţie. Tovarăşii miliţieni populari te întrebau, apoi, cu o voce severă, de unde eşti şi ce faci lângă graniţă. Și, desigur, îţi verificau cartea de identitate. Unul dintre ofiţeri dispărea apoi într-un birou cu documentul. Se întorcea după un timp şi ţi-l înapoia. Din acel moment trăiai în nesiguranţa iar neliniştea te măcina. Te întrebai necontenit dacă erai trecut pe o listă. Nu puteai şti. „Era bine să nu fii pe nici o listă”, gândeau aproape toţi est-germanii. Cu toate acestea, cum am înţeles mai târziu, toţi eram pe câte o listă…Uneori, când mergeam cu treabă la Berlin (Est) şi aveam ceva timp, mă îndreptam spre Gendarmenmarkt și urcam în turnul Catedralei Franceze. De acolo priveam spre Berlinul de Vest, spre Occident. Vedeam acoperişul Filarmonicii, copacii din parcul Tiergarten, Coloana Victoriei… Cu toate că nu era mult de văzut, priveam cu nesaţ, iar și iar. Pur și simplu, nu puteam să mă împac, să mă obişnuiesc, cu absurditatea situaţiei.

Când regimul SED (Partidul Unităţii Socialiste din Germania–Sozialistische Einheitspartei Deutschlands) a început să se clatine, în 1989, zilnic se întâmplau lucruri pe care niciodată nu le-aş fi crezut posibile. Pur și simplu, nu-mi venea să cred tot ce auzeam sau vedeam. În seara zilei de 9 noiembrie, am urmărit la televizor conferinţa de presă a lui Günter Schabowski. La sfârşit, a spus câteva lucruri în jargonul birocratic de partid, de neînţeles de mine. „Nimic interesant”, am gândit. Mai ţin minte că în sală s-a iscat ceva agitaţie. M-am dus devreme în dormitor şi m-am uitat la un film. La un moment dat, au fost date câteva explicaţii la declaraţiile tovarăşului Schabowski. Era un lucru neobişnuit, dar în acele zile s-au întâmplat atâtea lucruri ieşite din comun.

A doua zi de dimineaţă m-am ridicat din pat ca de obicei şi m-am dus la bucătărie, încă puţin somnoros. Soția, care se trezise cu câteva minute mai devreme, mi-a spus: „Zidul a căzut. Oamenii trec prin Poarta Brandenburg”. Încă mai am acel moment în minte de parcă ar fi fost ieri. Întregul lucru părea atât de ireal încât la început am fost mai mult îngrijorat decât mulţumit. Am mers apoi la serviciu unde nimănui nu-i ardea să lucreze. Radiourile erau deschise peste tot. Rapoartele erau contradictorii. Nimic nu era sigur. „Va rămâne Zidul?… Am nevoie de paşaport ca să trec dincolo?” În cele din urmă, au spus că ai nevoie de o ştampilă pe paşaport. N-am mai aşteptat şi m-am dus la poliţie. „Lange schlange”–„Coadă lungă”! O mare de oameni se întindea pe sute de metri. Toţi aşteptau. Ca şi mine, doreau să obţină ştampila izbăvitoare. M-am aşezat la coadă. În sfârşit, mi-a venit rândul şi am intrat în birou. Am fost întrebat ce vreau. Mi s-a părut ridicolă întrebarea pentru că toată lumea îşi dorea acelaşi lucru. I-am răspuns încrezător: „Vreau să călătoresc”. Am primit ştampila fără alte întrebări. Ieşind afară, m-am întâlnit cu un prieten. Mi-a spus că vrea să meargă în acea zi la Berlin. Instantaneu, m-am hotărât: „Merg şi eu”, i-am spus cu o voce pe care parcă nu mi-o recunoşteam! Am aranjat să ne întâlnim pe la 5 după-amiază.

Următoarele ore petrecute în biroul meu au trecut agonizant de încet. Am ascultat doar reportajele de la radio şi am aşteptat să vină timpul de plecare. Marea dezamăgire. Cineva m-a sunat şi mi-a spus că prietenul meu plecase deja. Fără mine. Am fost devastat. „Poate că mâine graniţa va fi închisă din nou şi nu voi mai avea această şansa toată viaţa”. La sfârşitul zilei m-am îndreptat, deprimat, spre casă. Ajuns acolo, am văzut cu surprindere maşina prietenului meu care era parcată în faţa intrării. Nu plecase. Am fugit în apartament, am luat ce am găsit din frigider, două sticle de bere şi o bucată de brânză, şi am coborât. Eram aşteptat. Am plecat. Ne-a luat două ore să ajungem la Berlin. Radioul transmitea constant de la faţa locului. Nu era alt subiect, doar ridicarea interdicţiei de a trece în Berlinul de Vest. Între reportajele live, transmiteau, iar şi iar, melodia John F. und die Gropiuslerchen „Berlin Berlin dein herz kennt keine Mauern” („Berlin, Berlin, inima ta nu cunoaşte zid”)

Nu pot să trec peste acest episod fără să vă spun câteva cuvinte despre melodia puţin ciudată, comercială desigur, care deşi nu face parte din moştenirea culturală a Germaniei era foarte cunoscută pe atunci (greu să cenzurezi radioul!) şi pe care o voi asocia mereu cu dărâmarea Zidului. A fost lansată în 1987 în Germania Federală. În acel an nimeni nu credea că Zidul va dispărea vreodată, cu atât mai mult că acest eveniment avea să se petreacă în mai puţin de doi ani. În cântec sunt folosite citate cunoscute din discursurile înregistrate ale unor politicieni proeminenţi.

Ernst Reuter–fostul primar al Berlinului de Vest „Oameni ai lumii, uitaţi-vă la acest oraș”–Völker der Welt, schaut auf diese Stadt. A spus aceste cuvinte pe 9 septembrie 1948 când Berlinul de Vest a fost blocat de ruşi ● Walter Ulbricht– lider SED până în 1971: „Aceasta este politica noastră…Nimeni nu are intenţia de a construi un zid”.–„Das ist unsere Politik… Niemand hat die Absicht eine Mauer zu errichten”. Discurs ținut cu puţin timp înainte ca zidul să fie ridicat ● Willy Brandt– fost primar al Berlinului de Vest, cancelar german: „Doamnelor și domnilor… Zidul trebuie să dispară!”–„Meine Damen und Herren…Die Mauer muss weg!” ● John F. Kennedy–preşedintele Statelor Unite ale Americii: „Sunt un berlinez”.–„Ich bin ein Berliner”. A rostit aceste cuvinte într-un discurs ţinut la Berlin în 1963. Oamenii au considerat asta ca pe o promisiune că americanii vor apăra Berlinul de Vest.

Când am ajuns lângă graniţă nu am găsit loc de parcare. Am văzut oameni mergând spre Checkpoint Charlie. Nu am vrut să mai aştept. Căutarea putea continua şi fără mine. I-am mulţumit prietenului meu, mi-am luat rămas bun apoi m-am îndreptat spre punctul de trecere a frontierei. La Checkpoint Charlie m-am aşezat la coadă. Totul era puternic luminat. Echipe TV filmau peste tot. Oamenii erau intervievaţi. Un poliţist de frontieră mi-a verificat cartea de identitate. Un pic mai departe, după un colţ, a urmat o altă verificare, apoi am intrat printr-o uşă simplă şi iată-mă în… Occident. În jurul meu era o mulţime imensă, sărbătorind, râzând, plângând, aplaudând. Pe altă parte, Trabant după Trabant, Wartburg după Wartburg se rostogoleau zgomotos în Occident. Mulţimea bătea în capote. O maşină s-a oprit chiar lângă mine. Patru oameni au sărit din ea şi au scos dopurile de la sticlele de şampanie. Am mers încet prin mulţime, m-am uitat în jur și m-am gândit din nou şi din nou: Nu-mi venea să cred. „În clipa următoare te vei trezi”, mi-am zis. Am mers mai departe, fără un scop precis. Am ajuns pe străzi mai liniştite unde, din când în când, eram singur. M-am aşezat pe o bancă, am băut una dintre berile pe care le adusesem cu mine şi am mâncat brânza. Ce simplă e fericirea! Peste stradă era un magazin de corpuri de iluminat. Curios, m-am uitat în vitrină. Mult oţel inoxidabil şi crom. Neobişnuit. Altundeva am dat peste parcarea unui dealer de maşini „second hand”. VW Golf, Opel Manta... Parcă vedeam un film.

Apoi, m-am întâlnit din nou cu Zidul, acum, în partea de vest. Erau mulţi oameni. Am urmărit mulţimea care m-a condus la Poarta Brandenburg. Oamenii erau înghesuiţi pe el. Au fost aplauze şi cântări. Dar, miliţia din Berlin era nervoasă. Nu cu mult timp în urmă, oricine ar fi urcat pe Zid ar fi fost împuşcat. Anunţurile din difuzoare cereau imperativ oamenilor să părăsească Zidul, să coboare. Au fost desfăşurate tunuri cu apă. Am preferat să mă îndepărtez. Fără vreun scop precis, am mers mai departe, pe străzi pustii, pe străzi aglomerate. Totul era interesant pentru mine. Mult după miezul nopţii am ajuns la Kurfürstendamm. Era plin de lume. Se dansa pe stradă. Unele magazine erau deschise. Am intrat într-o librărie mare de unde aş fi putut cumpăra tot ce nu găsisem de-a lungul multor ani în RDG.

Încercând să ajung înapoi, în Est, m-am rătăcit. Cumva, a trebuit să mă întâlnesc iar cu Zidul Berlinului. Și aşa a şi fost. Am urmat Zidul, care acum nu mai răspândea teroare, şi m-am întors la Checkpoint Charlie. Am revenit în Berlinul de Est. Am mers cu o maşină până la gara Lichtenberg iar în zori am luat următorul tren către Anklam. În timpul călătoriei nu-mi puteam lua gândul de la ce am trăit. Mă întrebam „Ce se va întâmpla în continuare?” Mi-a fost clar că RDG nu poate supravieţui fără zid. „Ce va urma, ce încercări ne vor aştepta?” Pe atunci nu-mi puteam imagina că reunificarea va avea loc în curând. Priveam spre viitor cu un amestec de bucurie, curiozitate şi îngrijorare.

Axel Riwe (Anklam, Germania)

Alte articole ale lui Axel Riwe

• Prietenul meu, Axel Riwe, sau cum să călătorești singur!
• Autostopist prin România, „ţara hoților şi a bandiților!”

Articole asociate

1989 – 2019. In memoriam Jean-Louis Calderon (1958-1989). Enigma enigmei morții lui Jean-Louis Calderon la București, contactul meu de la Ambasada Franceză (Corespondență de la prof. univ. dr. Thomas CSINTA, atașat presă la OADO – Națiunile Unite)

Remember 15 noiembrie 1987. Cei 35 de ani de la „Revolta anticomunistă” din Brașvov (1987 – 2022). Lansarea romanului grafic interactiv „Momente din istorie. Vol. II. Revolta anticomunistă de la Brașov – 15 noiembrie 1987”, realizat de Mihai I. Grăjdeanu la Muzeul Amintirilor din Comunism-Brașov, cu participarea redacției Jurnalului Bucureștiului

3R (Remember Revoluția Română) – Prima revoltă anticomunistă din Brașov, 15 Noiembrie 1987. Încă o zi „uitată”!

In memoriam Romulus Cristea & Jean – Louis Calderon. Ziua de 21 decembrie 1989 marchează RR89 (Revoluția Română din 1989) – în parteneriat cu săptămânalul (naționalist) „Patria Română”

In memoriam marele jurnalist revoluționolog Romulus Cristea (1967 – 2020). Unexpected passing. Final journey.

Nota redacției

Le Casse du siècle – „Jaful secolului” de la banca Société Générale din Nisa. O conexiune dintre OAS (Organizația Armată Secretă), SAC (Serviciul de Acțiune Civică) gaulle-ist și celebra organizație criminală „French Connexion” în „războiul cazinourilor” a „anilor de plumb”de pe Coasta de Azur, într-un „triunghi (graf neorientat) al bermudelor” determinat de Albert Spaggiari–Jacques Cassandri–Jean Guy. În căutarea și (re)stabilirea adevărului istoric (Partea 1 – Preambul)

Drama de pe Bulevardul La Défense de la Nanterre (Métropole du Grand Paris). Moartea adolescentului franco – algerian Nahel (Naël) Merzouk – o crimă (asasinat) cu caracter rasial (conform organizațiilor musulmane și ale drepturilor omului) sau legitimă apărare din parte polițistului – motociclist Florian Menesplier (conform sindicatelor de poliție și organizațiilor de extremă dreaptă)? Consecințele evenimentului dramatic. În căutarea adevărului istoric.

Accesul în sistemul (ultra)elitist francez, napoleonian, de Înalte Studii „Grandes Ecoles” (științifico – inginerești, economico – comerciale, medico – farmaceutice, social – politice, literar – artistice, judiciare, militare, etc.) – un sistem educativ ultraselectiv, ultraperformant și unic în lume, care domină învățământul superior francez de sute de ani! (Corespondență de la prof. univ. dr. Thomas CSINTA – Paris)

Revista internațională de cultură „Cervantes”: Rezumat al interviului „interzis” al profesorului – cercetător Thomas Csinta, acordat jurnalistului Geo Scripcariu, de la Radio Punct Londra

Direcția și Redacția Jurnalul Bucureştiului

Thomas Csinta, Chief Editor

Parteneriat Jurnalul Bucureştiului

Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului