Acasă Pelerinaje de neuitat Peripeții în Africa Neagră (Subsahariană) – Senegal (partea 3)

Peripeții în Africa Neagră (Subsahariană) – Senegal (partea 3)

Kassoumaye Casamance! (Bun venit în Casamance) Cel mai greu drum, dar pe departe cel mai greu din toate călătoriile mele…nici nu ne mai bucurăm chiar așa de tare c-am ajuns…cel puțin C. are un sentiment acut de insecuritate…mă descurc întrebând, fiind încă pe drum, de un hotel cu standarde europene unde sper să se relaxeze, apoi alerg la o mică piață, unde găsesc cu bucurie avocado mari și onctuoși și îi aduc zeloasă, ea însă refuză tot…impactul cu această lume și lanțul de ghinioane au copleșit-o, nu știu, a făcut un atac de panică? nu sunt psiholog…nu e nimic de făcut, pledoariile mele cum că am ajuns în locul mult visat, hai să uităm și să ne bucurăm de zilele care au rămas, până la urmă nimeni nu ne-a atins nici măcar un fir de păr, rămân fără ecou…C. va rămâne claustrată în camera de hotel până în ziua întoarcerii acasă! Pentru că se simțea în oericol. O întărește în această convingere și mama ei, consultată telefonic–a fost de la început contra acestei plecări, iată se confirmă! Ea știe mai bine decât mine, de la mii de km, cât e de periculos să te plimbi prin Ziguinchor (capitala departementului Ziguinchor și a regiunii istorice Casamance din sudul Senegalului)…asta e, voi hălădui singură prin acest ținut cu o mare neîmplinire în suflet…

Dar hai să vă povestesc despre Casamance. Aflată în extremitatea sudică a țării, ea a fost și rămâne destul de izolată, căci greu accesibilă:  cursuri de apă de traversat, aglomeratele, haoticele frontiere ale enclavei gambiene cu vameșii lor rapace de depășit, tot atâtea bariere în calea drumețului pornit la drumul cel lung…dar de îndată ce începe să se apropie el e răsplătit, peisajul se transformă dintr-o dezolantă savană calcinată în unul verde : palmieri, cocotieri, orezării cât vezi cu ochii…Într-adevăr, Casamance e regiunea cu cea mai mare pluviometrie din întregul Senegal, în timp ce nordul e mai degrabă deșertic – toată lumea a văzut dunele din raliul ParisDakar

Această izolare a favorizat păstrarea unei identități impregnate de o  cultură animistă foarte vie. „Islamul negru” din Africa are aici o și mai accentuată coloratură mistică, superstiția și magia având practicile lor curente...„Le marabout” (înțelept prezicător respectat) e consultat chiar și de politicieni sau oameni de afaceri pentru deciziile importante-chiar și în Parisul sufocat de o imigrație neîncetată, pot găsi în cutia mea poștală cartea de vizită a unui marabout care îmi oferă cu solicitudine serviciile.  De altfel, ținuta costum  cravată ascunde de multe ori o inimă atașată puternic de clan și satul natal și nu e ușor exercițiu această viață dublă între „a părea… à l’occidentale și „a fi”à la sénégalaise… (Christian Saglio)

Există o multitudine de etnii cu limbile și culturile lor: Diola, majoritară, Wolof, Mandingue, Peul, etc.  Se pare că numele Senegal ar veni  din limba wolofilor în care „sunugal” înseamnă „piroga noastră”: un cartograf aflat pe vapor, întrebând  pe niște pescari de numele fluviului primește acest răspuns dintr-o  simplă confuzie…anecdotic.

Dacă tot vorbim de apelative, Ziguinchor-ului, care sună deja ca un diminutiv în românește  (Zighinșor în transcriere fonetică ) i  se spune de către localnici Zig’, ca o alintare…pentru acest Zig’ liniștit, nonșalant, prin care am hoinărit vreo 3–4 zile mi-a rămas o nostalgie, o melancolie…în centrul cu clădiri coloniale învechite, unele chiar ponosite, cu străduțe curățele ambianța e calmă și are farmecul autenticității…oamenii sunt „coole”, gata să te ajute cu sfaturi și informații...lucrurile se desfășoară parcă cu încetinitorul…plimbându-te la întâmplare ajungi în port, la debarcader, în piața de pește…de piața de pește mă leagă o întâmplare  cu un pisoi: un pisoi mic și neajutorat pe care nimeni nu-l voia, degeaba am întrebat, și pe care l-am lăsat lângă un vânzător de creveți cenușii, rugăndu-l sâ-i mai arunce și lui câte un crevete…apoi am văzut că de fapt era un loc bun pentru pisici, frecventat, căci un bătrân piețar tranșa acolo pește și ele se puteau înfrupta din resturile lăsate pe jos. M-am dus în fiecare zi să-l văd, lumea mă cunoștea de-acum, unii erau prietenoși, dar pisoiul avea șanse mici de supraviețuire fiind foarte speriat și stând pitit toată ziua…nici primul, nici ultimul din păcate…

Seara, Zig’ se culca devreme, căci se întuneca devreme...pe o stradă nu departe de centru, m-a uimit hărmălaia care venea din niște copacii înalți, întrebându-mă ce creaturi desfată lumea cu așa sonorități extravagante, nu erau nici cigalle, nici păsări, ce putea fi totuși? Era un cor însuflețit, pe multe voci, se cânta de mama focului…aveam o bănuială, am întrebat un trecător și , da, erau broaște, broaște cățărate în copaci! Eu nu mai văzusem asta niciodată, eram perplexă și încântată…

Au fost și câteva escapade prin această Casamance,  voiam să-i percep șarmul în câteva frânturi măcar, străfulgerări de frumusețe care luminează uneori cadrul călătoriilor noastre…„Casamance, la pure, la joyeuse, l’indépendante” (C. Saglio) .

Astfel, în una din zile am făcut o plimbare în împrejurimi, în satul Affiniam. La hoteluri, găseai agenți turistici care organizau tururi  și așa am plecat singură, fără grup, într-o plimbare cu piroga cu motor și ghidul meu, un băiat foarte vorbăreț la început. După ce am străbătut  „bolong”-urile (canale mărginite de paletuvierii mangrovei) într-un fel de safari ornitologic am ajuns într-o insulă grădină, mai bine zis livadă: casele se pierdeau răzlețe printre cocotieri, portocali, arbori de mango sau de papaia…păcat că ghidul era departe de a fi profesor de botanică, ar fi fost multe de aflat…cum ne plimbam noi așa,  deodată îmi arată o casă părăsită zicând: aici locuia femeia care s-a înecat cu vaporul…care vapor? și astfel aflu că nu cu foarte mulți ani în urmă vaporul care asigura legătura maritimă Dakar–Ziguinchor a făcut naufragiu și s-a scufundat în apele Atlanticului într-o întunecoasă noapte sinistră…puțini au fost cei care au supraviețuit. Vase supraîncărcate și uzate, cum era și bacul,  le-am găsit chiar și în insulele grecești…vă închipuiți ? Dacă C. ar mai fi auzit și despre asta!

Apoi, am vizitat un sat de vacanță construit în mod tradițional după modelul, singular în Africa, al culturii Diola, de „case à impluvium” o construcție din argilă, circulară cu acoperiș în formă de pâlnie care culegea ingenios apa de ploaie și servea și de fereastră pentru lumină și fum, adăpostind mai multe familii ce-și găseau intimitatea în încăperile din galeria interioară …„palate de lut” cum le numea Malraux descriind această arhitectură…nici țipenie de turist, stăm de vorbă cu gazda și luăm drumul întoarcerii pe ape, înainte ca ghidul meu, cam plictisit acum–e ora siestei -să-și „amintească” că mai era ceva în program:  vizitarea unei astfel de case ce adăpostea galeria de sculptură a unui artist local…îmbufnată, îmi manifest nemulțumirea și  bacșișul suportă consecințele…se întâmplă ca, atunci când ești singur într-un tur, ghidul să devină mai puțin zelos…

Carabane (simultan, insulă și sat) la revărsarea fluviului Casamance. Iei taxi-brousse până la Elinkine, de acolo piroga sătească ca mijloc de transport în comun și ai ajuns în insula Carabane. Ușor de spus, nu e însă chiar atât de simplu cum pare, conexiunea nu e bună, de fapt nu există, și stai ore întregi să aștepți piroga care nu mai vine…(asta e marea problemă în Senegal, transportul, pierzi o zi întreagă ca să ajungi de colo, colo)…în timpul ăsta se întâmplă lucruri…intri în vorbă cu oamenii care așteaptă și ei la debarcader, lansezi o întrebare-n vânt: Da’ când vine piroga asta? și cineva îți răspunde, se întâmplă să fie un băiat cu o insolită pălărie de cow boy,  pe care l-am reperat deja în taxi-brousse…îmi spune că are un mic „resto” pe plajă la Carabane, mă invită…sigur, voi trece…

De la debarcader ne mutăm la umbră pe o bancă…în spate o casă, aproape că suntem la ei pe terasă, dar cowboy-ul îi cunoaște pe oameni, stau amical de vorbă…rămân singură apoi și surprinsă să văd o femeie venind la mine cu o farfurie aburindă de  pește cu orez, e ora prânzului…nu e prea savuros, dar gestul mă mișcă…generozitatea o găsești, în mod paradoxal, la cei modești, săracului îi pare natural să împartă…alături, un berbec frumos și trist, e plin de oi ce își așteptă moartea…întreb dacă nu i s-ar putea da și lui de mâncare, chiar dacă moare mâine, sau tocmai de aceea…și, nu mă așteptam, dar chiar i se aduce o legătură de verdeață luată de la piață…curios, aici unde e totul verde, nu există iarbă la discreție?

La Casamance este grânarul Senegalului, orezul e la el acasă…„aici a mânca nu poate avea alt sens decât a mânca orez și a trece o zi fără să consumi ar însemna ultimul grad al mizeriei și decăderii…orezul, emano, este simbolul bogătiei și obiectul tuturor ofrandelor” ( C. Saglio)

In sfârșit, când nici nu mai credeam, sosește o pirogă pântecoasă, adâncă, din care mă voi extrage cu greu, cu poticneli ale spatelui meu rupt la debarcaderul din Carabane… se adună nori joși vineții și grei, abia ajung la pensiunea unde mă așteaptă Helene, că furtuna se dezlănțuie. Helene, o negresă pântecoasă ca și barca, îmi oferă o cameră mare  cu mai multe paturi suprapuse cu baldachine ce te apără de țânțari. Nu-mi amintesc să fii mâncat la cină, sosit prea târziu, dar aveți mic dejun dimineață…noroc de orezul săracilor…

Pensiunea lui Helene e chiar pe plajă, ceea ce mă încântă…dar, ca de multe ori când dorm atât de aproape, am parte toată noaptea de o mare dezlănțuită, de tunete apocaliptice și fulgere ce brăzdează cerul cu furie făcând ca întunericul camerei să licărească albăstrui… dincolo de perete, o Doamne, o oiță behăie trist și stins..

De dimineață totul e dat uitării, soarele strălucește pe cer, iar oceanul e calm, abia simți o briză ușoară, o boare ce vine dinspre larg mișcă ușor frunzele palmierilor…un tată de familie și odraslele lui se bălăcesc nu departe. Această plajă e punctul terminus al întregii călătorii, de aici încolo vor fi doar întoarceri,  de aceea momentul are o  încărcătură emoțională…am bătut atâta drum ca să ajung  aici. Se spune că nu destinația contează, cât călătoria în sine și așa este.. pentru mine această plajă e un capăt de lume unde am ajuns cu greu și care are o frumusețe de capăt de lume…nu seamănă cu nici o altă plajă, nu știu ce o face să fie  „altfel”, poate starea mea sufletească, poate nisipul aproape alb, extrem de fin, ca un covor catifelat… sau liniștea și infinitul oceanului dincolo de orizont…dor de infinit? O frumusețe inefabilă…e pasărea Peng–simbolul nemărginirii în filozofia daoistă–care mă învăluie fâlfâindu-și ușor aripile undeva în mintea mea ..mă plimb pe plaja udă, tot mai îngustă  și mă gândesc ce frumos ar fi fost să împart asta cu C...nu îndrăznesc să fac o baie, să stric peisajul, mi-e rușine cu apariția mea cocoșată… pe mare se vede silueta unui vapor, e cursa Ziguinchor–Dakar! îmi strigă Helene…

De fapt, pe C. aș fi vrut s-o duc la Capul Skirring, la cea mai frumoasă plajă din Senegal, acolo trebuia să fie punctul terminus al periplului nostru…dar nu mai avem timp și, oricum, n-aș fi reușit s-o fac să iasă din buncărul ei…se pare că e o șarmantă stațiune balneară…o colonizare comercială de data asta, chiar și faimosul Club Méditerrannée poate fi găsit aici…mereu mi se întâmplă să mai am nevoie de o zi măcar, ca o ironie…

Pe partea cealaltă, spre lume, plaja se lărgește, fac câțiva pași și am și ajuns la modestul restaurant al cowboy-ului, o baracă ce face figură de snack bar…ne așezăm la un ceai, nu e debordat cu clienții, e devreme…el îmi povestește despre Africa, eu, lui, despre Europa, simt nevoia să-l îmbărbătez, să-l fac să relativizeze puțin lucrurile: îi spun despre asprimea iernii pe care n-o cunoaște, despre toate acele munci de la noi despre care ei habar n-au c-ar exista  cum ar fi strânsul fânului, tăiatul lemnelor, pregătirea proviziilor de iarnă, a conservelor, etc,…dar cui îi pasă?  Ei toți vor mașini și telefoane „bengoase”! Filozoful și jurnalistul Ghunter Anders prevedea deja prin anii 1950 că „euforia consumului va reprezenta standardul fericirii”…începe să se vadă și în Africa...„Bon courage, mon copain!” (Curaj, amice !)

Vreau să fac un mic tur pe insulă și nici nu apuc bine să mă gândesc pe unde să o iau că un tânăr, văzând că am pornit la plimbare singură, se propune ghid pentru câțiva euro…întotdeauna băieți veți spune…da, așa e, fetele stau deoparte și sunt foarte timide, dar asta doar prin educație, că altfel, au destul temperament.  Ne plimbăm pe cărări și drumuri de pământ, în Carabane nu există mașini și nici drumuri pentru ele, atmosfera respiră calmul și liniștea. Insula e un banc de nisip și aluviuni acoperit de vegetație luxuriantă: cocotieri, palmieri, baobabi cresc aici în voie…ajungem la ruinele coloniale, rămășițe de ziduri de cărămidă invadate de vegetație-insula a fost primul contoar comercial al francezilor și prima capitală a regiunii Casamance: școala de meserii, judecătoria, închisoarea, casa sclavilor…o lume dispărută…

După prânz, Helene îmi caută o pirogă taxi -ce  bine c-am scăpat de pitoreasca pirogă sătească… E ultima seară și, chiar dacă nu recunoaște că e hămesită, reușesc s-o scot pe C. la un  restaurant! Facem progrese, cu 2 seri înainte a acceptat să treacă strada la restaurantul de vizavi…dar asta nu înseamnă că vorbim…mâncăm în tăcere, la aceeași masă și-atât.

În tot acest timp, ideea întoarcerii a fost, vă dați seama, preocupantă-puțin spus…s-o luăm pe același drum era de neconceput, inimaginabil și alienant…însă între Ziguinchor și Dakar exista o legătură aeriană și, Domnul fie lăudat, am găsit locuri…astfel s-a încheiat palpitanta noastră aventură africană… după vreo 2 ani am început să ne vorbim din nou.

Citind cărții, fusesem deja avertizată că frumusețea Africii nu e atât de ușor accesibilă, ai nevoie de timp ca să găsești bunele cărări și de oameni care să te îndrume spre ele. În cartea sa  „Ferma”, una din preferatele mele, scriitoarea daneză Karen Blixen povestește viața ei de câțiva ani în Africa colonizării târzii–cartea a fost ecranizată în minunatul film „Out of Africa” cu actori remarcabili și peisaje grandioase–unde cumpără o fermă și produce cafea…relația ei cu africanii e profund omenoasă, de o sensibilă și decentă înțelegere care impresionează. La început lucrurile merg bine și are parte de momente de tihnă și de frumusețe sublimă, dar sfârșitul e tragic, ferma ei arde, e ruinată și iubitul pilot se prăbușește cu avionul…pentru frumusețea Africii e nevoie de timp, prieteni și …noroc.

Mai aproape de zilele noastre, Roxana Valea, o tânără din diaspora românească a Elveției, străbate întreaga Africă, de la nord la sud,  timp de 6 luni… o adevărată provocare…nu e singură, are ca tovarăși de drum 2 englezi excentrici găsiți pe internet: se ceartă, se împacă, se despart și se regăsesc…sună cunoscut, nu? În periplul lor curajos traversează, Marocul, Mauritania, Senegalul, Guineea, Mali, Nigerul, Camerunul, Congo, Angola ca să ajungă la punctul lor terminus, în deșertul Namibiei…e vorba de descoperirea de sine într-un lung drum prăfuit spre Sud…multe așezări omenești, orașe…marea absentă e adesea frumusețea naturală, dar ei căutau poate mai mult frumusețea oamenilor…și câte dificultăți…

La vreo 2 ani după Senegal, am plecat din nou în Africa, în Uganda, cu un grup, la o misiune religioasă. Și aici Africa și-a drămuit splendoarea: vizitarea unui colț de junglă cu rarele gorile cenușii costa  500 $ iar Lacul Victoria, de unde izvorăște Nilul, văzut într-o zi cu ploaie deasă, măruntă și rece, gen burniță, era o întindere de ape cenușii, încețoșate…dar chiar dacă frumusețea Africii mi-a scăpat de mai multe ori printre degete,  fascinația va rămâne intactă

Bibliografie

Peripeții în Africa Neagră (Subsahariană) – Senegal (Partea 1)

Peripeții în Africa Neagră (Subsahariană) – Senegal (partea 2)

Nota redacției

Astazi este Ziua internațională a supraviețuitorilor de cancer. Autoarea acestui articol , un mare călător (care a cutreierat lumea în lung și-n lat), cu 17 ani în urmă a fost diagnosticată cu cancer la sân (în stadiul 4a). Astăzi se consideră o supraviețuitoare împreună cu alte zeci de mii de persoane în lume. Să nu uitați că această maladie nu mai este astăzi incurabilă. Bon courage pentru cei care sunt victimele ei.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.