1.jpg)
După ce și-au dat foc la sutiene, o parte dintre feministele lumii au ieșit pe balcoanele apartamentelor lor din centrul Parisului și au descoperit naturismul, după care au creat o nouă ideologie politică numită ecofeminism. Termenul, inventat în 1974 de către activista, scriitoare, romanciera Françoise d’Eaubonne, fondatoare în 1971 a FHAR (Frontului homosexuel de acțiune revoluționară din Franța), propune o viziune politică radicală despre istoria omenirii. În logica ecofeminismului toate defectele societății contemporane, de la crizele economice la catastrofa climaterică, sunt rezultatele dominației bărbaților asupra planetei. Sloganul acestei mișcări este „Bărbații sunt de vină” cu toate că, după cum zice vechiul banc autohton, „divină suntim amândoi”.
O serie de idei ecofeministe sunt avansate într-o carte-manifest publicată de către Sandrine Rousseau și colegele sale, Adélaïde Bon și Sandrine Roudaut, ambele militante feministe și intitulată „Dincolo de Androcen” (Par-delà l’androcène. Seuil, 2022). Autoarele propun o serie de soluții politice prin care își imaginează că vom putea ieși din logica nocivă a masculinității. Ca să înțelegem cele câteva scenarii posibile, care ne-ar ajuta să ieșim din logica Androcenului, trebuie să înțelegem mai întâi conceptul.
Androcenul (Androcène) e un termen inventat de alte două ecofeministe, Myriam Bahaffou și Julie Gorecki, care au reformulat noțiunea mult mai cunoscută de Antropocen (Epoca omului), printr-un joc de cuvinte care transformă „umanitatea” (antropos) în „masculinitate” și care descrie o Epocă a Bărbatului (ἀνδρός/ andros însemnând bărbat în greacă). Această Epocă a Bărbaților a produs o serie de efecte maligne asupra lumii noastre, nu doar cum sunt cele indiscutabile, consecințe nefaste ale virilității – violență, conflicte militare, teroare. „Bărbat-era” a adus cu sine și o gamă de dezastre, printre care criza climaterică, pentru care nu putem responsabiliza un singur gen al speciei noastre. Dar cele trei autoare, ca și alte colege ecofeministe, refuză să accepte că responsabilitatea pentru efectele presupusului Androcen (de fapt doar un alt nume pentru Antropocen) ar aparține întregii umanități și afirmă sus și tare că doar bărbații sunt de vină pentru toate relele omenirii. Bărbații nu doar că au adunat averi pe spinarea sclavilor, au condus planeta luptându-se între ei, au cucerit și au distrus civilizații (ceea ce este trist, dar adevărat), dar sunt de vină pentru tăierea pădurilor și a părului pubian, au expropriat pământurile băștinașilor și sunt responsabili pentru fiecare dintre beșinile vacilor care poluează aerul, devenind principala amenințare pentru urșii polari și pentru cacatoe.
Dacă e adevărat că bărbații au pus în practică extractivismul, au extins colonialismul, au instrumentat capitalismul și, desigur, au impus patriarhatul, Androcenul sau Epoca bărbaților nu a însemnat exploatarea tuturor ființelor de către un grup mic de asupritori pentru că erau dotați cu penisuri. Aceștia au fost însoțiți și ajutați de o armată de odrasle și gospodine victoriene, cu și pentru care au supus totul în jurul lor, de la animale la băștinași și sclavi, violând Mama Natură. Rousseau și colegele ei se fac că nu știu că societatea exploatării nu este creația unui sex uman, ci a unei clase extrem de reduse de indivizi.
Acest lucru nu le împiedică să elaboreze o succintă analiză ecofeministă asupra fenomenelor istorice, ajungând la concluzii deja vehiculate, cum ar fi aceea că vânătoarea de vrăjitoare din Evul Mediu era de fapt un conflict ecologic, pentru că zecile de mii de femei ucise de bărbați sub pretextul că ar fi fost vrăjitoare erau în mod real doar proto-apărătoare ale Naturii. Sau, așa cum susținea Ane Karpf într-un alt manifest ecofeminist, lumea este împărțită între petro-bărbații care au distrus planeta și eco-femeile care o pot salva (How women can save the planet, 2021). Denunțând convergența dintre masculinitate, combustibilii fosili și autoritarism, dintre meniul carnivor și bărbați, aceste teorii susțin că bărbații sunt „ecocidarii” planetei. Ei sunt ucigașii și distrugătorii biodiversității, în timp ce femeile salvează pădurile de mangrove și luptă cu deșertificarea. Făcând o ierarhizare forțată a lumii, Androcenul a construit o societate în care bărbații s-au cățărat în vârful lanțului trofic, masacrând totul în jur. Ei au mânjit planeta cu deșeuri, au murdărit-o cu petrol și au ars pădurile, au turnat beton peste tot și au construit drumuri, au ajuns în spațiu, făcând mizerie chiar și acolo. Androcenul a sterilizat și a distrus, a devastat și a exploatat.
Prin urmare, dacă Androcenul aparține Eroilor, vânătorilor și ucigașilor, cuceritorilor planetei și ai Cosmosului, îmblânzitorilor și dominatorilor, urmează o „nouă eră” visată de ecofeministe, care ar aparține „khmerilor verzi” conduși de ecoeminismul radicalizat. Premisa este că „suntem natură înainte de a fi cultură”, iar această reîntoarcere la natură promisă de ecofeminism ar urma să ducă la un binevenit echilibru între om și Natură. Astfel că în locul violenței masculine ar urma să fie adusă împăcarea ecofeministă, care, desigur, presupune obligația de a mânca doar meniuri vegetariene, dar este un mic sacrificiu în fața atâtor rele ale societății umane sunt puse în cârca bărbaților.
Autoarele citează din antropologul feminist Françoise Héritier, care a constat că disprețul milenar al masculinului față de feminin decurge dintr-o neputință a bărbaților. Aceștia, incapabili să nască, au decis să controleze toate formele de reproducere, inclusiv cele ale lumii naturale. Așa se face că Androcenul nu este doar feminicid și homofob, extractivismul său fiind ecocid, iar gusturile culinare ale masculinității au efect criminal asupra Naturii.
Ca și d’Eaubonne, care considera că masculinitatea toxică era sursa principală a tuturor relelor de pe Pământ, ecofeminismul radical a transformat critica bogaților și a capitalismului într-o critică a bărbaților și a testosteronului. Cartea lui Rousseau și a colegelor ei are formatul unui manifest pentru că, de fapt, autoarea principală este politician, deputat al partidului ecologist francez (Europe Écologie Les Verts). Pentru Rousseau și colegele ei singurul mod de a ieși din acest cerc vicios creat de masculinitate este să ne imaginăm o altă societate, bazată pe egalitate și bunătate. Nu știu dacă bunătatea începe prin a acuza bărbații de tot ceea ce a făcut rău omenirea și nu cred că este responsabilitatea „masculilor” din toate timpurile pentru tot ceea ce nu merge bine în societate. E ușor să dăm vina pe testosteron, din păcate astfel de acuzații duc la o serie de concluzii grotești.
Autoarele ca și alți teoreticieni ecofeminiști, pornesc de la o constatare corectă, aceea că trăim într-o lume dominată de o majoritate albă, burgheză și heteronormativă. Critica ecofeministă este binevenită, dar după ce constatăm că Androcenul ar fi o civilizație fără emoții, o epocă a rațiunii distrugătoare, bazată pe calcule și tehnologii, concluzia că ar trebui să o înlocuim cu o epocă a sentimentelor devine ridicolă atunci când e transformată în practică politică. Dacă societatea bărbaților a fost individualistă și materialistă, dezvoltând sistemul rasist și colonialist, soluția ecofeministă este un soi de colectivism bazat pe accesul la bunuri și servicii, ceea ce, iarăși, este de dorit. Dar soluția transformării politicii globale a dominației bărbaților prin schimbarea lor cu feministe și lesbiene, cu persoane gay, queer și trans, cu identități non-binare și persoane cu dizabilități nu este decât o nouă formă de violență socială. Diversitatea este, desigur, dezirabilă și ar putea face ca sistemele noastre politice să fie mai receptive și mai puțin represive. Autoarele au dreptate când atrag atenția asupra faptului că monoculturile și uniformitatea sunt nocive, dar înlocuirea masculinității toxice cu feminismul radical aduce prea mult a distopie.
Comportamentul eco-conștient nu aparține exclusiv femeilor, dovadă că există nenumărate femei care aruncă mizerii în râuri și poluează natura. Dislocarea puterii patriarhatului și a capitalismului și înlocuirea lor cu un soi de dominație tandră a ecologistelor nu rezolvă problemele sistemice ale capitalismului, iar antagonismul bărbați-femei nu face decât să mute atenția dinspre exploatarea economică spre un fals conflict.
Doru Pop (profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj). Master în Jurnalism și Comunicare de la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, în 2002, și un Doctorat în Filosofie obținut la Universitatea Babeș-Bolyai în 2003, susținând o teză despre filosofia culturii vizuale. A fost bursier Fulbright și Ron Brown în 1995-96 respectiv 2000, și a predat cursuri de film românesc și european la Bard College din New York în 2012 și visiting professor la Universitatea Columbus, Georgia în 2017. Cea mai recentă carte este Romanian New Wave Cinema (McFarland, 2014). A publicat volume de studii si eseuri: „Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton” (2007), „Ochiul și corpul. Modern si postmodern în filosofia culturii vizuale” (2005), „911. Ziua în care a murit democrația” (2003), „Mass media și democrația” (Polirom, 2001), „Mass media si politica” (2000), „Obsesii sociale” (1998) și un volum de povestiri pentru copii, „Poveștile bunicuței Nana” (2003); a tradus Giovanni Sartori, „Teoria democratiei reinterpretată” (Polirom, 1999); a colaborat la volume colective și scrie comentarii politice, cronică literară și eseu pentru o serie de reviste literare românești.
Bibliografie
- Profesorul Doru Pop (UBB Cluj-Napoca)
- Doru Pop (CV)
- Profesorul Doru Pop (Interese de cercetare)
- Autor Doru Pop (Cărți)
- Alte articole ale profesorului Doru Pop în Jurnalul Bucureștiului
Imagini preferate ale profesorului Doru Pop
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
