Asta este impresia pe care mi-a creat-o ceremonia funerară de la Moscova. Parcă toți voiau să scape de un cadavru care îi incomodează și în somn. Primul ambarasat a fost Însuși Vladimir Vladimirovici Putin: a venit joi la catafalcul depus la Casa Sindicatelor din Moscova. Nu s-a găsit altă clădire pentru primul și ultimul președinte al Uniunii Sovietice. Vova nu avea timp, așa că a stat 30 de secunde într-un fel de reculegere țeapănă lângă Mihail Sergheevici, a depus niște trandafiri, a făcut trei sferturi de cruce, s-a înclinat cazon și apoi a tăiat-o scurt. Facem un efort să-l înțelegem: Vova a spus mai demult că „destrămarea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare tragedie din istorie”. Deci nu invazia mongolă, nu invazia poloneză, nu invazia germană, nu masacrele din Gulag…
Singurul demnitar rus actual, care a venit azi dimineață la catafalc, ca să nu-l vadă prea mulți oameni, a fost Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Federației Ruse. A manifestat același comportament rigid, ca șeful lui spiritual. Generalul Kirill nu s-a apropiat de mort pentru că Mihail Gorbaciov (Mișa) era comunist. Nu s-a lăsat botezat la Muntele Athos, ca Vova. Câteva mii de ruși s-au înghesuit să-l vadă pe Mihail Gorbaciov. Printre ei, se afla și Grigorii Iavlinskii, fondatorul partidului „Iabloko” (Mărul!), aflat într-o opoziție perpetuă și inutilă. Printre alții, a venit la Sala Coloanelor și Dmitri Muratov, redactorul șef al ziarului „Novaia Gazeta”, laureat al Premiului Nobel. Păduchele troian de la Budapesta a fost singurul politician din lume, care a venit la catafalc. L-am mai văzut pe John Sullivan, ambasadorul SUA la Moscova…Și atât.
Cei care nu știau pe unde să scoată cămașa în 1991 și care i-au acordat Premiul Nobel pentru pace în 1991 l-au uitat. Fără Mihail Gorbaciov (Mișa), Germania nu se mai putea reunifica, doar la rugămințile lui Ronald Reagan. Sigur, vizionarul Helmut Kohl a murit, dar niciun demnitar neamț nu a venit la Moscova să-i aducă o floare.
Lumea l-a uitat pe Mișa, cel care a făcut posibilă prima dezmembrare a Imperiului Sovietic, fără să tragă o rachetă. În deceniul groazei, pentru mine a fost o speranță în bezna lui Nicolae Ceaușescu. Un tânăr rus a spus la coada spre catafalc: „A fost un democrat, a făcut posibilă deschiderea Rusiei spre lume, Rusia era respectată…” Fiind la Moscova în 1991, am fost la conferința de presă de la întâlnirea dintre Elțin și Gorbaciov, după arestarea lui Ianaev și a lui Kriucikov. Elțin l-a luat în coarne imediat pe Mihail Gorbaciov (Mișa) și i-a aruncat în cap întregul dezastru economic și corupția din Uniunea Sovietică. „Davaite budem demacratami!” (Haideți să rămânem democrați!), repeta Gorbaciov, vizibil marcat…
Înmormântarea a avut loc pe 3 septembrie 2022, la Cimitirul Novodevicie, fondat în 1524. Un cimitir plin de statui și cu puține cruci, unde au fost îngropate multe mărimi de la Moscova: Nikita Hrușciov, Mihail Bulgakov, Nikolai Gogol și Cehov, Stanislavski și Vahtangov, Șostakovici și Prokofiev și-au găsit ultimul refugiu la Cimitirul Novodevicie. Boris Elțin, Nadejda Alilueva, soția lui Stalin, și chiar Wang Ming, șeful Partidului Comunist Chinez, sunt îngropați aici. În subsolul Catedralei Novodevicie, au fost înmormântate Anna, tânăra fiică a lui Ivan cel Groaznic, nora lui, fiicele țarului Alexei Mihailovici, surorile lui Petru I, țarevna Sofia (călugărița Susanna), Evdokia și Ekaterina Miloslavski, prima soție a lui Petru I-Evdokia Lopuhina (călugărița Elena), familiile principilor Obolenski și boierului Bogdan Hitrovo.
António Guterres, secretarul general al ONU, a spus că Mihail Gorbaciov (Mișa) a fost un om de stat unic, care a schimbat cursul istoriei și a făcut mai mult decât oricine pentru a pune capăt războiului rece în mod pașnic. „Primind Premiul Nobel pentru Pace în 1990, el a remarcat că pacea nu înseamnă uniformitate, ci unitate în diversitate. El a pus în practică această înțelegere importantă, trecând prin negocieri, reforme, transparență și dezarmare”, a spus António Guterres într-un comunicat. Adică exact ce nu pricepe Putin care a reușit să contribuie la consolidarea națiunii ucrainene și și-a ridicat o mare parte din lume în cap.
Nota redacției
Generalul Nicolae Pleșiță relatează în cartea „Ochii și urechile poporului” (autor Anca Voican, ISBN 973-96510-1-1, Editura Janus) citată și de către Viorel Patrichi, despre o conspirație inițiată de Elena Ceaușescu la adresa Cabinetului nr. 1 (1986-1987). Schița cu membrii guvernului a ajuns și la cunoștința lui Mihail Gorbaciov prin intermediul lui Constantin Olteanu, propus prim-ministru. În cele din urmă, totul a fost un simplu foc de paie, „guvernul fantomă” inițiat din dorința Elenei Ceaușescu nebeneficiind de suportul ofițerilor de Securitate. Care au fost conspiratorii principali împotriva lui Nicolae Ceaușescu? Ai lui. În 1986-1987, ei au pus la cale răsturnarea lui. I-au consultat până și pe ruși. Leana era atât de orbită de dorința de a fi președinte măcar o zi, încât era în stare să colaboreze și cu dracul. După ce a făcut „guvernul”, Nicu a transmis mesajul la ruși. Pentru mine a fost o surpriză enormă. Când a aflat de toată povestea, Postelnicu a refuzat să primească informația. A leșinat de frică. „Cum să mă duc eu la tovarășuʼ să-i spun că tovarășuʼ Nicu nu știu ce face contra lui?” Pe atunci, tovarășuʼ Nicu pe chestia Buzăului, unde s-a făcut că face armata la aviație, la Ianca, stătea într-un apartament în târg, unde băieții serveau fetițe de liceu. Toți au fugit ca de dracuʼ când au văzut despre ce este vorba. Lucrurile evoluaseră atât de mult, încât Postelnicu nu s-a mai putut băga între ciocan și nicovală. A venit colonelul B. la mine cu această informație. „Tovarășuʼ general, n-am spus la nimeni în afară de dvs., care mi-ați fost șef mult timp”. N-am spus nimănui după 1989. Conspiratorii au căzut pe tehnică. Nici un ofițer de Securitate nu fusese implicat de partea Leanei. Până la Postelnicu, toți șefii l-au flituit pe colonelul B. „Nu mă băga pe mine în așa ceva!”, i-a zis generalul Neagoe. Unul din „guvernul-fantomă” s-a dus cu lista de propuneri la Gorbaciov. Nicu trebuia să fie secretar general al PCR, Ceaușescu–președinte de onoare, iar Leana–președinte executiv. Prim-ministru ar fi fost Constantin Olteanu, care s-a dus și la Moscova. El i-a spus lui Gorbaciov că în cadrul perestroikăi din România se va face această schimbare. Datorită serviciilor de informații, conspirația a fost dezvăluită de colonelul B. Și B. avea doar două alternative: să încerce să intre la Ceaușescu, dar nu ajungea acolo, sau să atace direct gruparea rebelă din clan. Totul s-a produs prin munca de protecție, ca în cazul Monicăi Lewinsky pentru Bill Clinton. Informativ, nu-i urmăream pe nomenclaturiști, că nu ne dădeau voie, dar ei erau speriați. Intrase spionomania în ei în așa hal, încât nu mai aveau curajul să vorbească liber cu mine. Când mergeam la ea, Suzana Gâdea îmi făcea semne disperate spre telefon: „Ne ascultă!”… Toți fugeau. În această atmosferă generală, serviciile secrete au trebuit să facă muncă de protecție. Nu pentru că era Ceaușescu. Putea fi și Stan țiganuʼ. Aaa, că în cadrul măsurilor pică și Monica Lewinsky? Asta-i altă brânză. Munca de informații n-are hotare. Chiar dacă ieșeau și lucruri necurate. Șefii lui B. își făcuseră și calcule oportuniste: dar dacă izbutește complotul Leanei, ce se alege de mine că m-am dus la Ceaușescu?
Articole asociate
Ziaristul Viorel Patrichi: „Fiica lui Alexandr Dughin a fost asasinată”
Notă. Articole asociate ale autorului Viorel Patrichi în Jurnalul Bucureștiului
Comentariu (Redactor șef). „În căutarea și restabilirea adevărului istoric”!
Legat de cartea pe care am citat-o în articol „Ochii și urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă” există o (mare) dilemă pentru că există o serie de confuzii în privința autorului acestuia. Astfel, site-ul Rost Online susține că autorul ar fi Viorel Patrichi (pe care acesta are și o listă de publicații), ceea ce confirmă, de altfel, și site-ul Historia. Din contră, o căutare (atentă) cu motorul Google, după titlul cărții, în cazul în care am dori să o achiziționăm, ne conduce la alți autori, cu același număr de ISBN 973 965 10-1-1 și la aceași editură Janus: Anca Voican, pe site-ul Printre Cărți șiAnca Voican &Marian Oprea, pe site-ul Târgul de Cărți. În plus, este de remrcat și faptul că această carte nu are niciun autor pe coperta principală (prima pagină).
Surprinzător este și faptul că pe site-ul Books, autorul cărții este chiar Generalul Nicolae Pleşiţă cu ISBN 973 965 10 11 și 978 973 965 10 11 dar cu o altă copertă pe care nu scrie absolut nimic. Nici măcar titlul cărții.
În sfărșit, cartea poate fi cumpărată și de pe site-ul Okazii, dar este fără niciun fel de identificare (autor, număr de ISBN, editură, anul publicării). Și pentru ca „nedeterminarea” în ridicarea dilemei noastre să fie și mai mare, aceași carte apare pe site-ul World Cat (cu mențiuni franceze) cu titlul „Ochii şi urechile poporului: convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă: dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada aprilie 1999-ianuarie 2001” cu 3 autori: Nicolae Pleşiţă (principalul autor), Viorel Patrichi et Dan Zamfirescu. Cei 3 „muschetari” mai apar, pe același site și ca autori ai cărții „În culisele Securităţii cu şi fără generalul Pleşiţă” (dar și acest titlu poate fi găsit și co o „combinație liniară” de numai 2 dintre autori). Și surprizele nu se termină aici, pentru că pe site-ul Good Reads îi găsim ca autori numai pe Nicolae Pleșită și Viorel Patrichi (cu coperta principală cunoscută, însă fără autori), iar site-ul Librărie, exclusiv, pe Viorel Patrichi. În ceea ce privește site-urile Anticariat Unu, Anticariat, Anticariat Sala Dalles și Galeriile Cișmigiu, acestea o vând („în bandă organizată”) cu coperta cunoscută dar fără niciun detaliu suplimentar, iar pe site-ul ISchop o găsim cu ISBN dar fără copertă și fără autori. În încheiere, cele mai multe informații despre carte găsim pe site-ul eBay care în afară de titlul „History book Ochii si urechile poporului Nicolae Plesita by Anca Voican 2001” prezintă ambele coperți ale cărții dar și pagini din interior. În plus, prezintă și cuprinsul acesteia cu cele 21 de tematici abordate în carte (atractive și foarte interesante).
În concluzie, unde este „adevărul istoric”? Adică, cine este autorul real al cărții? La prima vedere s-ar părea, că, atunci când Pablo Neruda (1904-1973, poet și om politic chilian, fost, printre altele, consul în Spania, Japonia, China și ambasador la Paris, distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1971) susținea că „adevărul este că nu există adevăr”, el ar fi avut dreptate. Dar dacă adunăm toate informațiile obținute, putem reconstitui „adevărul istoric”, cel puțin, cu o mare aproximație, conform căruia, cartea ar fi fost scrisă de către Anca Voican pe baza unor dialoguri (pe teme/tematici) care au avut loc între generalul Nicolae Pleșiță și ziaristul Viorel Patrichi (care le-a și consemnat). În ceea ce îl privelte pe Dan Zamfirescu, acesta este cel care a scris prefața cărții. Din păcate, n-am reușit, din datele de care dispun să identific rolul lui Marian Oprea. În sfârșit, faptul că dialogurile sunt consemnate de către ziaristul Viorel Patrichi, este principalul motiv pentru care este el desmnat ca autor al cărții chiar și de către fostul prim-ministru profesorul de drept Adrian Nastase (pe blogul său).
„Ochii și urechile poporului”
Acesta este titlul unei cărți de convorbiri cu generalul Nicolae Pleșiță, apărută în 2001, la editura Ianus Inf, în colecția Dosare Lumea Magazin. Dialogurile au fost realizate de Viorel Patrichi în perioada 1999-2001. Figura generalului Pleșiță a fost și este una controversată. Rolul său, timp de peste 40 de ani în cadrul Securității, a ridicat multe semne de întrebare. Cartea merită să fie citită deși, sunt convins, generalul a evitat să dea amănunte în legătură cu multe din activitățile sale–din interiorul sau din afara țării. Sunt interesante însă detaliile în legătură cu mecanismele de decizie în familia Ceaușescu, legăturile cu Carlos, abordarea relațiilor cu intelectualii din țară sau cu „emigrația” în exterior, felul în care a fost convins Hruschiov să retragă trupele sovietice din România, trădarea lui Pacepa, rețeaua Caraman la sediul NATO, tablourile Coroanei scoase din țară și procesele care au urmat, legăturile cu Biserica (ortodoxă dar și romano-catolică).
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
