Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
În partea 1 a acestui studiu am făcut referire la mileniul de stăpânire grecească a Crimeei, început undeva prin secolele VIII-VI î.e.n și continuat până în secolul al IV-lea e.n., la prezența bizantină în zona litoralului și a principalelor orașe-porturi extinsă până undeva la începutul secolului al XI-lea e.n, la supraviețuirea diferitelor formațiuni autonome grecești care, chiar dacă nu au fost mereu independente în sens politic modern, au reprezentat bastioane ale tradiției bizantine, până la cucerirea otomană a Crimeei (1475). Invaziile goților, hunilor, khazarilor sau cumanilor au zdruncinat comunitățile grecești, fie ele rurale sau urbane, dar continuitatea acestora a continuat să se manifeste, într-un context de multiculturalism intens, păstrându-se elitele locale ortodoxe. Cu toate acestea, evenimente petrecute la mii de kilometri distanță au influențat dramatic Crimeea pentru următoarea jumătate de mileniu.
Nașterea și dezvoltarea Imperiului Mongol s-a datorat nu doar personajului de excepție care a fost Ginghiz-Han, ci și generalilor care l-au slujit. În urmărirea șahului Mohamed al Horezmului, în 1220, doi dintre aceștia au realizat o cavalcadă unică în analele istoriei. Pornind din Asia Centrală, generalii Djebe și Subotai nu s-au mulțumit să-i distrugă pe supraviețuitorii dinastiei horezmiene, ci au reușit să exploreze, prin luptă, teritoriile de la vest de Caspica și Caucaz, străbătând stepele Rusiei Kievene și ajungând până în ceea ce numim acum Europa de Est.
Cu doar 20.000-30.000 de călăreți, străbătând 8.000 de kilometri, departe de bazele lor logistice, au măturat totul în cale, înfrângându-i pe rând pe georgieni, cumani, ruși și bulgarii de pe Volga, ajungând pe țărmurile Mării Negre, la gurile Niprului. Vreme de 4 ani, această armată, datorită vitezei, strategiei și adaptabilității a reușit să obțină constant victorii, în absența unei baze logistice fixe, trupele reușind să se aprovizioneze doar pe baza resurselor locale.
După bătălia de pe râul Kalka (1223), undeva între Marea Azov și nordul Mării Negre, în care mongolii au înfrânt decisiv alianța dintre principii ruși și cumani, o coloană mongolă a pătruns în partea nordică a peninsulei Crimeea și a atacat orașele comerciale genoveze și grecești. Unii istorici afirmă că mongolii, conform tradiției lor, și-au adăpat caii în mare, simbol al victoriei și extremității atinse. Singurul care i-a putut opri din acest raid victorios a fost doar…Ginghiz-Han care le-a ordonat întoarcerea în patrie.
Expediția celor doi generali, cu siguranță primul contact militar mongol cu lumea pontică și Europa, și-a dovedit utilitatea în mai puțin de 20 de ani. După moartea lui Ginghiz Han, Batu, unul din nepoții săi, beneficiind de sprijinul aceluiași general Subotai, a cucerit întreaga Rusie până în 1240 și a lansat invazia mongolă a Europei. Crimeea era, în 1241, parte a regiunii controlate de cumani, un popor turcic semi-nomad, organizat în confederații tribale conduse de hani, fără o unitate statală consolidată de tip Khaganat-ului Khazar. Mongolii au atacat partea de nord și est a peninsulei, fie ocupând, fie pretinzând tribut de la orașele greco-genoveze de pe litoral (Sudak/Soldaia, Caffa/Feodosia). Ca dovadă că aceste orașe nu au fost în totalitate distruse, mai târziu, Genova va obține drepturi comerciale în Crimeea, cu acordul Hoardei de Aur.
La fel ca în cazul primei lot incursiuni, avansul mongolilor a fost stopat doar de moartea neprevăzută a Marelui Han Ogodai și de necesitatea ca Batu să participe la alegerea noului han. Teritoriile cucerite de Batu, de la Ural și Volga până la Dunăre, incluzând Crimeea, au făcut parte din ceea ce s-a numit Hoarda de Aur. Mongolii au permis o autonomie locală pentru orașele comerciale din Crimeea, în schimbul plății tributului și a colaborării diplomatice și economice. În 1266, Republica Genova obținut de la Hoarda de Aur permisiunea de a dezvolta Caffa drept colonie comercială. În timp, Caffa a devenit un oraș comercial cosmopolit, tolerant, în care fiecare comunitate avea propriile cartiere și biserici, păstrându-și obiceiurile. Datorită importanței sale comerciale și abordării permisive a mongolilor, Crimeea a redevenit o punte comercială către Bizanț, Levant și Mediterana. Dintr-o zonă periferică, greu de apărat, așa cum era în vremea stăpânirii Imperiului Bizantin, sub control mongol peninsula s-a afirmat ca un nod strategic al comerțului eurasiatic. Adoptarea islamului ca religie oficială, în prima jumătate a secolului al XIV-lea a consolidat relațiile Hoardei de Aur și a hanatelor succesoare cu lumea musulmană, în Crimeea apărând moschei și medrese, punându-se astfel bazele identității tătare crimeene.
Relația Hoardei cu comunitățile creștine din Crimeea, în special a celor din orașele comerciale, a fost una de interdependență: Hoarda oferea protecție și stabilitate, iar porturile ofereau acces la Marea Neagră, comerț și venituri constante. Din varii motive, precum neplata sau negocierea constantă a tributului, obținerea controlului asupra fluxurilor de mărfuri sau chestiuni de prestigiu, relațiile deveneau încordate. Astfel s-a întâmplat în 1346 când mongolii au asediat Caffa, acțiune cunoscută mai degrabă datorită efectelor sale colaterale. În ceea ce astăzi s-ar putea numi un act de de război biologic, mongolii au catapultat peste ziduri cadavre infestate cu ciumă bubonică, iar genovezii care au reușit să părăsească cetatea au răspândit boala în Constantinopol, Sicilia sau Italia. Caffa a devenit astfel unul dintre punctele de plecare ale Marii Ciume în Europa.
În secolul al XV-lea, Hoarda de Aur a intrat în declin din cauza conflictelor interne, a loviturilor principilor ruși, a invaziei lui Timur Lenk și a pierderii controlului asupra drumurilor comerciale, astfel că în 1441, un lider local tătar, Haci Giray, a proclamat Hanatul Crimeii independent de Hoarda de Aur, cu capitala la Bahcisarai. Ca o dovadă a continuității, stindardul dinastiei Giray, cea care a întemeiat Hanatul Crimeei este și azi steagul tătarilor crimeeni!
Din 1475, Hanatul Crimeei a devenit un stat vasal al Imperiului Otoman și un aliat de nădejde al acestuia în confruntările cu marile puteri regionale precum Polonia, Lituania sau Rusia. Conform tradiției mongole, numai descendenții direcți ai lui Ginghis Han aveau dreptul legitim de a purta titlul de „han”, iar dinastia Giray din Crimeea era una dintre puținele familii care puteau revendica acest prestigiu. Sultanul otoman, care nu descindea din Ginghis Han, ci din dinastia Osman, nu avea dreptul de a se numi han, deși era conducătorul lumii islamice sunnite. Astfel, chiar dacă era vasal al Porții, hanul Crimeei era învestit separat, de obicei cu aprobarea sultanului, dar își păstra titlul și legitimitatea proprie, iar Hanatul avea autonomie în afacerile interne, propria armată și o politică externă limitată. S-a păstrat o și o etichetă politico-diplomatică deosebită: hanii Giray nu sărutau papucul sultanului (ca alți vasali), ci doar tronul, iar hanul era considerat uneori „frate mai mic” al sultanului.
Sub suzeranitatea otomană, Crimeea a rămas un nod comercial important, chiar dacă autonomia orașelor port sau a comunităților creștine încetează. Populația cuprindea tătari crimeeni (majoritari), dar și greci, cazaci, lipoveni, evrei și coloniști otomani. Religia oficială era islamul sunnit, iar conviețuirea cu ortodocșii sau cu alte etnii ne- musulmane era reglementată de sistemul millet-urilor (comunități confesionale autonome). Hanatul Crimeii, ca vasal otoman, a fost atras în fiecare conflict dintre Rusia și Imperiul Otoman (1686–1700, 1710–1711) și, de fiecare dată, victoriile rusești au însemnat noi colonizări în nordul Crimeei și în stepele pontice, pierderi teritoriale și restrângerea autonomiei tătare. Frecventele lovituri de palat în sânul dinastiei Giray s-au soldat cu lupte între facțiuni rivale care au apelat fie la otomani fie la ruși, slăbind coeziunea politică a hanatului și facilitând amestecul extern.
Începând cu secolul al XVIII-lea Hanatul Crimeei, ca entitate statală, intră într-un declin ireversibil. În 1735 Rusia i-a atacat pe tătarii din Crimeea, imputându-le desele raiduri din Ucraina. Între 1736 și 1737 luptele s-au dus, cu sorți schimbători, în Crimeea, în sudul actualei Ucraine și în zona Mării Azov. Astfel în 1736 rușii invadează Crimeea și ocupă capitala hanatului Bahcisarai, forțându-l pe hanul tătar să se refugieze pe mare. Din cauza epidemiilor și a lipsei de planificare logistică, deși învingători, rușii sunt siliți să se retragă din Crimeea, după ce pierd aproape 30.000 de oameni, din care doar 2.000 în luptă. Rușii cuceresc cetățile Azov și Oceakov, pentru ca în 1737 și în 1738 să revină în Crimeea pe care sunt siliți să o părăsească din cauza greutăților privind aprovizionarea trupelor. În 1739 are loc a patra încercare de cucerire a Crimeei, stopată deasemenea de epidemii și lipsa resurselor.
După ani de război și după ce aliatul lor, Imperiul Habsburgic, încheie o pace separată cu otomanii, din perspectiva unui nou război cu Suedia, rușii sunt siliți să încheie pace la Niș, fără a se căpăta decât cu cetatea Azovului și accesul la Marea Neagră, dar fără a avea dreptul de a deține flote în cele două mări. Cu toate acestea Rusia a dovedit, după cele patru incursiuni realizate în Crimeea, că este doar o problemă de timp să poată cuceri peninsula, mai ales după ce își rezolvă problemele logistice legate de traversarea cu efective mari a unor zone aride.
În timpul războiului ruso-otoman din 1768-1774 are loc o ultimă răbufnire războinică a Hanatului Crimeei. Din dorința de a împiedica aprovizionarea armatei rusești, în 1769 tătarii au efectuat în Moldova și Țara Românească ultimul lor mare raid, soldat cu capturarea a mai bine de 20.000 de robi. În 1771, o armată condusă de generalul Dolgorukov, care și-a câștigat cu acest prilej renumele de „Krymsky” , a reușit ca doar în 16 zile să cucerească Crimeea, astfel că în anul următor Sahib II Giray a declarat „independența” Hanatului, sub protectorat rusesc. Acest război s-a încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, prin care rușii au dobândit de această dată o consistentă despăgubire de război, regiunea Yedisan dintre Nipru și Bug, cu portul Cherson la Marea Neagră. Prin aceeași pace, Hanatul Crimeii era „eliberat” de sub otomani, devenind independent, în realitate aflându-se sub controlul strict al Rusiei. Dupa 1774, Rusia își instalează trupe în peninsulă și intervine frecvent în treburile interne ale hanatului, astfel că în 1777 îl impune ca han pe Șahin Giray, un om educat, apropiat de ideile iluministe, dar evident o marionetă rusească.
Încercările sale de modernizare în stil european (reforma administrativă și a armatei, mutarea capitalei la Caffa etc) conduc la nemulțumiri și revolte interne, reprimate brutal cu sprijin rusesc, astfel că parte din populația tătară emigrează în Imperiul Otoman, creând terenul fertil pentru viitoarea colonizare rusească. Conflictele interetnice determină ca și parte din locuitorii creștini ai Crimeii (greci, armeni, georgieni) să fie relocați în zonele stăpânite de ruși. În 1783 împărăteasa Ecaterina a II-a semnează decretul de anexare a Crimeii care devine gubernia Taurida, preluând numele mai vechii unități administrative bizantine. Prevederile păcii de la Kuciuk-Kainargi fiind încălcate, Imperiul Otoman protestează, dar este prea slăbit pentru a interveni, iar marile puteri europene acceptă tacit schimbarea, fiind preocupate de alte crize.
Șahin Giray este nevoit să abdice și să plece în exil în zona Kaluga din Rusia Centrală, în 1786 este „eliberat” și ajunge în Imperiul Otoman, în insula Rhodos. Sultanul otoman se temea că rușii l-ar putea folosi ca pretext pentru noi intervenții în Crimeea astfel că, urmare a iminenței unui nou război, otomanii îl execută, fără proces, prin decapitare. Se sfârșea astfel dinastia Giray, descendentă din Ginghis Han, cea care condusese Crimeea vreme de 300 de ani și care reprezenta simbolul suveranității tătare în Crimeea. Epoca începută în 1240, odată cu dominația Hoardei de Aur, continuată prin Hanatul Crimeei și, din 1475, cu Imperiul Otoman ca putere suzerană, s-a încheiat în 1783 prin anexarea Hanatului de către Imperiul Rusiei. Moștenirea stăpânirii tătare a Crimeei este profundă, complexă și adesea subestimată în istoriografie. Tătarii crimeeni s-au sedimentat ca un popor distinct, vorbitor al unei limbi turcice, cu o cultură proprie, care au dezvoltat o civilizație de frontieră, între nomazi și sedentari, între islam și ortodoxie. În această perioadă de peste cinci secole, Crimeea a fost o zonă de conflict între marile puteri, dar și un spațiu de contact cultural intens, în pofida faptului că societatea tătărască era mai degrabă seminomadă, cu o economie mixtă în care capturarea de sclavi avea un loc important. După mai bine de 500 de ani, începea o nouă pagină în istoria Crimeei: stăpânirea rusească!
Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, publicist, Parcul Natural Vânători Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
