Horia Gârbea (n. 1962, București) este una dintre acele siluete hiperactive ale peisajului cultural românesc, a cărei notorietate se explică mai puțin prin excelență literară și mai mult printr-un număr impresionant de funcții și prezențe instituționale. Poet, prozator, dramaturg, eseist, traducător, profesor universitar, funcționar cultural–Gârbea este omniprezent. Însă, în spatele acestei polivalențe se ascunde un fenomen des întâlnit în literatura română contemporană: confuzia între activitate și substanță. Gârbea stăpânește multiple tehnici, registre și rețele–dar prea puține dintre acestea se remarcă prin profunzime sau necesitate literară autentică. În loc de forță expresivă, avem o corectitudine stilistică dusă până la sterilitate; în loc de revelație poetică, o rutină impecabil controlată, dar lipsită de incandescență.
Volumele de lui Horia Gârbea–„Cafeaua domnului ministru”, „Proba cu martori” sau „Ceasornicarul–10 ani de poezie”–denotă o siguranță meșteșugărească, versuri bine articulate, presărate cu ironie și simț ritmic. Dar toate acestea par exerciții de atelier literar–bine executate, dar lipsite de acea scânteie poetică autentică. Textele par decupate dintr-un manual de poezie postmodernă: plăcute vizual, dar sterilizate intelectual.
În antologia „Poezia română actuală. Generația ’80-’90” (ed. Marin Mincu), Gârbea este menționat, însă într-un ton evident rezervat. Se remarcă stilul „didactico-ironic”, dar fără vreun entuziasm real. Mai semnificativ este faptul că în monumentala lucrare a lui Paul Cernat despre literatura anilor ’80, Gârbea lipsește aproape complet–o absență grăitoare într-un tablou altminteri meticulos al generației. Piesele sale, precum „Doamna Bovary sînt ceilalți” sau „Cine l-a ucis pe Marx?”, încearcă să jongleze cu referințe literare–de la Molière la Ionesco, de la Shakespeare la televiziunea românească, sunt farse provinciale cu ambalaj livresc. Însă rezultatul e previzibil: construcții artificiale, moraliste, plate scenic. Personajele nu au voce proprie, ci vorbesc ca autorul însuși–ceea ce le golește de orice adâncime psihologică. Spectacolele sunt montate aproape exclusiv în spații mici, cu ecou limitat. Publicul larg și critica teatrală națională le-au ignorat constant. În afara țării, Gârbea este practic inexistent. Cât despre cenzură–n-a fost nevoie. În vremuri autoritare, asta poate liniști. Într-o democrație, e adesea semnul unei literaturi inofensive.
Adevărata carieră a lui Gârbea pare să fie cea instituțională, nu literară. A fost președintele filialei de dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, membru în nenumărate jurii, redactor, coordonator de almanahuri, moderator, director de teatru–un profesionist al mecanismelor culturale. Membru al Comitetului director al Uniunii Scriitorilor din 2005. Președinte al Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din 2015, ales în 2018–nici nu se putea altfel atunci–pentru încă un mandat de 5 ani. Energia sa organizatorică e de necontestat. Dar în această hiperactivitate se află și răspunsul la mediocritatea operei: funcționarul sugrumă poetul. O glumă amară circulă prin cercurile literare: „În România, cine n-are operă, are funcție.” Deci putem vorbi, și asta cu mare indulgență, de funcționarul din umbra scriitorului. Patru puncte din zece, și nu pe nedrept. Evaluarea sumară a producției literare a lui Gârbea ar suna astfel: Lipsă de voce autentică: între ironie, parodie și didacticism, stilul se dizolvă în conformism. „Prea multe pălării”: hiperactivitatea instituțională subminează concentrarea artistică. Frică de risc: textele sunt „plăcute”–și tocmai asta e problema lor. Până și criticii binevoitori, precum Alex. Ștefănescu sau Cristea-Enache, păstrează distanța–fără entuziasm, fără canon. Bianca Burţa-Cernat îl numește un „autor puțin semnificativ” al generației sale și denunță „siguranța de sine neverosimilă” și tendința de a compensa lipsa de valoare prin vizibilitate instituțională. Octavian Soviany vede în teatrul lui Gârbea o „parodie programatică” lipsită de coloană vertebrală dramaturgică. Deși a fost director al Teatrului Dramaturgilor Români, amintirea sa în funcție e mai degrabă birocratică decât artistică.
Lista criticilor ironici e lungă: În Observator Cultural nr. 348/2006, Bianca-Burța-Cernat publică textul „Să râdem cu Horia Gârbea?!”, unde demască multipla reciclare a aceluiași stil pseudo-sclipitor. Dan C. Mihăilescu, în Idei în Dialog (1/2009), acuză pe bună dreptate preferința lui Nicolae Manolescu pentru „vasalii” săi, cum ar fi Gârbea, în detrimentul unor autori real valoroși ca Gib Mihăescu. Gârbea? Mai mult decât un vasal–o periuță. Bogdan Crețu scrie în Cuvântul nr. 383 articolul „Eșecul lui Nicolae Manolescu”, unde observă cum Gârbea e supraevaluat constant, în timp ce Matei Vișniec e minimalizat. Cosmin Ciotloș, recenzând romanul „Crime la Elsinore”, afirmă că textul e amuzant, dar complet deconectat de la realitate–o joacă solipsistă fără aderență socială. Andrei Terian îl critică pentru „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov”, în special povestirea „Articolul 96”, unde personajele sunt umilite înainte de a le cunoaște – ceea ce distruge orice empatie.
Horia Gârbea nu este un scriitor prost. E un scriitor mediocru cu vizibilitate mare. Cărțile sale nu sunt nici scandaloase, nici remarcabile. Sunt corecte, academice, uneori hazlii, adesea redundante, mereu calculate, rareori trăite. Va rămâne–ca nume în protocoale, ca notă de subsol în sinteze literare, ca martor al unei generații care a înțeles perfect cum se face networking. Dar nu va aprinde nicio sete de limbaj, nicio nevoie de cutremur interior, nicio revelație estetică, pentru că literatura nu e o funcție, e un act de depășire a limitelor, și de asta, la Gârbea, avem prea puțin. Din volumul în lucru, Interpretarea critică a generației mele (generația 89 de la început și până la sfârșit).
Articole asociate
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
[…] […]
[…] […]
[…] […]
[…] […]
[…] […]
[…] […]