Într-o epocă în care literatura tinde să se transforme într-un spațiu al exhibării sau al rețetelor sigure, Ovidiu Cristian Dinică propune prin volumul „Călătorie însingurată” o revenire la temele fundamentale: memoria, timpul, marginalitatea, căutarea sensului. Lucrarea de față oferă o interpretare complexă și interdisciplinară, destinată cititorului avizat, dar și acelora care mai cred că literatura este o formă de salvare.
Cuvintele nu vindecă, dar pot înțelege rana. Proza acestui volum este o succesiune de răni devenite poveste. Autorul–între notație existențială și realism confesiv. Ovidiu Cristian Dinică se conturează prin acest volum ca o conștiință literară a „banalului dureros”, o voce matură care refuză grandilocvența și mizează pe autenticitate. Scriitura sa, adesea directă, aparent simplă, ascunde un rafinament stilistic remarcabil. Prozele scurte devin fragmente de memorie, de viață, de reflecție morală, ce reconstituie o lume fragmentată, dar profund recognoscibilă. Este o literatură care nu urlă, dar persistă în tăcerea conștiinței.
Lectură psihologică–între trauma surdă și rezistența tăcută. Personajele lui Dinică sunt prizonierii unei lumi care nu-i ascultă. De la copilul care descoperă moartea într-un animal și brutalitatea în joacă, până la adultul care rămâne blocat într-o existență neconsumată, toate figurile sunt purtătoare ale unui refuz sau eșec de adaptare. Fricile sunt adânc implantate–în copilărie, în relații familiale dezechilibrate, în nevoia de afecțiune neîmpărtășită. Eroul nu este cel care învinge, ci cel care rămâne lucid în fața înfrângerii. Psihologia personajelor este fină, adesea indicată prin gesturi, printr-un detaliu de limbaj sau o ezitare.
Dimensiuni sociale și politice–marginalitatea ca normalitate. Dinică nu scrie „proza de sistem”, ci literatura adevărului domestic. Aparenta neutralitate a narațiunii ascunde critici dure la adresa unei societăți dezumanizate: medici care condiționează viața de bani, birocrați ignoranți, familii care reproduc autoritarismul într-o formă miniaturală. Dinică reușește să surprindă mecanismele în care abuzul și conformismul devin norme de viață. Într-o Românie în care suferința este înăbușită de „necesități”, el dă glas celor tăcuți. Spațiul literar devine astfel un tribunal moral. Morală, etică și alegorie a sacrificiului. Povestirea „Dintr-un alt veac” rămâne un punct de maximă densitate etică. Sacrificiul unei vaci pentru a salva viața soțului bolnav devine metafora unui mod de a trăi: cu demnitate, în lipsuri, dar fără a abdica de la valorile fundamentale. Morala nu e dictată de religie, ci de o formă interioară de verticalitate. Este o etică a durerii domestice, o religie a mamei care tace, înghite și merge mai departe. Literatura lui Dinică nu dă lecții, dar ne lasă rușinați de propria comoditate.
Temporalitate, spațialitate și metafizica memoriei. Timpul, în această proză, nu este un fundal, ci un personaj. În „Timpul ca o perfuzie”, „Fețele timpului” sau „Toate la timpul lor”, timpul capătă corp, se insinuează în relații, în alegeri, în destin. Este un timp care curge ca sângele sau care stagnează ca o umbră. Spațiul este și el simbolic: casa, școala, orașul, grădina–toate sunt locuri de inițiere, de retragere, de eșec. Memoria este o arhivă a detaliilor nesemnificative care, reconfigurate, creează sensuri adânci. Elemente comparative–intersecții cu literatura universală. În Dinică putem identifica ecouri kafkiene, nu doar în absurditatea unora dintre situații, ci și în alienarea morală a personajelor. La fel ca în proza lui Raymond Carver.
Dinică scrie despre pierderi mici care schimbă vieți. Ca la Gabriela Adameșteanu, timpul social este interiorizat. Dinică merge însă mai departe: îmbină realul cu o formă de fantastic discret, care transformă anecdota în simbol. Proza sa este comparabilă și cu cea a lui Herta Müller, prin capacitatea de a face din detalii aparent nesemnificative un întreg univers de sens. Dimensiunea antropologică și culturală.
Cultura populară, miturile cotidiene, limbajul domestic – toate acestea sunt prezente, dar fără să devină etnografie literară. Dinică recuperează umanitatea în formele ei cele mai simple: grija pentru un copil, rușinea unei greșeli, nevoia de a nu fi uitat. Este o literatură care aparține unui ethos rural-urban în care se amestecă trecutul colectiv și singurătatea postmodernă. În această literatură, moartea nu este finalul, ci începutul unei reflecții etice.
Concluzie. Proza lui Ovidiu Cristian Dinică este o formă de rezistență prin umanitate. Fiecare poveste, oricât de banală, se transformă într-o călătorie a memoriei și a spiritului. Este o literatură de veghe–asupra durerii, asupra tăcerii și asupra celor care (încă) mai cred că lumea poate fi rostită cu sens.
Note finale explicative
- Conceptul de „timp perfuzabil” este inspirat de o viziune heideggeriană asupra timpului ca revelație ontologică (Vezi M. Heidegger, „Ființă și timp”,ed. Humanitas, București, 2003). Figura mamei ca dominator moral și afectiv apare în literatură la Tove Ditlevsen (Dependență), dar și la Norman Manea(Vizuina), în contexte similare de post-traumă colectivă.
- Sacrificiul vacii poate fi interpretat ca un act cioranian, în sensul „poantei creației”–viața ca paradox tragic (Cf. Emil Cioran, „Istorie și utopie”, Humanitas, București, 1992). Protagonistul Victor este un tip kafkian, prins între vocația poetică și absurdul cotidian (A se vedea F. Kafka, „Castelul”, ed. Univers, București, 1993). Spațiul românesc rural este codificat simbolic în linia lui Blaga–natura ca mit originar (Cf. L. Blaga, „Spațiul mioritic”, Fundația Regele Mihai, 1990).
Dr. Christian Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities) coresopondent extern și membru în Staff al Jurnalulului Bucureştiului
Supliment cultural-educațional
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
[…] O recenzie interdisciplinară a volumului „Călătoria singurătății și singurătatea unei lumi… […]