Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
În vremea socialismului, serialul „Dallas” a fost unul dintre preferatele, nu doar ale clasei muncitoare, ci și ale diriguitorilor (nomenclaturiștilor) socialiști. Pe la Snagov sau Eforie Nord, în mijlocul unei familii numeroase, tovarașa Elena Ceaușescu se vedea a fi un fel de miss Ellie Ewing! Întrerupt după doi ani de difuzare, în 1981, serialul a fost reluat după 1990, astfel că, la mai bine de 10 ani după difuzarea în SUA, românii au avut și ei parte de misterul împușcării personajului principal JR. Supozițiile cele mai variate, pe fondul libertății abia câștigate, au fost spulberate de un participant la o emisiune televizată care a pretins că el e singurul care știe cine l-a împușcat pe JR. „Pistolul, domnule, pistolul!” a fost răspunsul care a devenit celebru în epocă, chiar dacă, din sinceritate și grabă, respondentul a înlocuit persoana care ar fi efectuat acțiunea, cu un obiect!
Preambulul acesta a fost necesar pentru a sugera un răspuns simplist, la întrebarea din titlul articolului, o chestiune mai mult decât complicată legată de apartenența istorică a unui teritoriu. Fără a face greșeala anonimului precedesor, dar oarecum în aceeași notă, aș putea sugera: „A celui ce a stăpânit-o!” Chiar dacă asupra ei s-a așternut acum o „liniște” rusească, Peninsula Republica autonomă Crimeea este un punct fierbinte în care, indiferent de perioadă și actori, se intersectează rivalitățile dintre marile puteri ale vremii. Motivațiile, cu care putem fi de acord sau nu, pentru care Rusia a recurs la invazia Crimeei, în 2014, nu pot fi găsite decât printr-o analiză a celor întâmplate în trecut.
A fost a grecilor? În secolele VIII-VI î.e.n polisurile grecești din Grecia continentală și Asia Mică, în căutare de resurse, au fondat colonii în Mediterana și la Marea Neagră. Poziția Crimeei, care practic împarte Marea Neagră în două și de unde se poate ajunge cu ușurință pe coastele Asiei Mici, existența unor porturi naturale potrivite comerțului și situarea acesteia la intersecția rutelor comerciale est-vest și nord-sud au făcut ca Chersonesos (lângă actualul Sevastopol), Pantikapaion (Kerci) sau Teodosia să devină colonii comerciale renumite. Ultimele două, alături de alte colonii fondate de grecii din Milet, au format o federație de orașe și mai apoi un regat ereditar, cunoscut drept Regatul Bosporan, care a durat aproape un mileniu, până în secolul al IV-lea e.n. Cuprinzând estul peninsulei și țărmul de nord al Mării de Azov, gravitând în jurul strâmtorii Kerci (de altfel Kerci a fost capitala), acest regat elenistic a emis monede proprii și s-a bazat pe comerțul cu orașele și coloniile grecești.
Relațiile cu populațiile autohtone existente, fie ei sciți, tauri sau sarmați au oscilat între comerț pașnic, alianțe și asimilare culturală. Cu toate acestea, amenințarea pentru coloniile grecești a venit din partea statelor riverane Mării Negre. În primul secol î.e.n creșterea puterii Imperiului Roman în bazinul pontic a intrat în coliziune cu Regatul Pontului, condus de un rege carismatic Mithridates al VI-lea Eupator.
Dorința lui de a crea un regat elenistic în jurul Mării Negre s-a soldat cu trei războaie cu romanii, în care, după lupte grele, a fost învins de fiecare dată. După ultimul război a fost silit să se retragă…în Regatul Bosporan, pe care-l cucerise cu ocazia începerii conflictului cu romanii. Trădarea fiului său Pharnaces l-a silit să se sinucidă, iar regatul, sub conducerea acestuia, a devenit un stat clientelar al Romei.
În pofida celor întâmplate, visul unui imperiu elenistic l-a bântuit și pe Pharnaces care profitând de războiul civil dintre Cezar și Pompei, a invadat provinciile romane din Asia Mică: Cappadocia, Galata și Pont. Reacția lui Cezar a fost imediată, la Zenta, în mai puțin de 5 ore, a spulberat armata lui Pharnaces și dacă evenimentul istorica fost dat uitării, mesajul trimis de Cezar Senatului roman, după încheierea bătăliei, a devenit eternă: „Veni, vidi, vici.” Ca stat clientelar al Romei, pe fondul invaziilor goților și hunilor și a slăbirii controlului roman în regiunea pontică, regatul a intrat într-un declin treptat până în secolul al IV-lea e.n., când a fost consemnată domnia ultimului rege bosporan.
La vremea invaziei hunilor, Crimeea era locuită de un amestec de coloniști greco-romani în orașele de coastă (Chersonesos, Pantikapaion, Theodosia), goți (în special în zonele montane–regatul Tetraxitei, condus de goți creștini), sciți și sarmați în zonele stepice. Nu există dovezi clare că hunii au ocupat sau cucerit Chersonesos-ul, orașul a fost probabil asediat sau forțat să plătească tribut, dar poziția sa defensivă și legătura mai strânsă cu Bizanțul i-au permis să reziste. După secolul al IV-lea d.Hr., coloniile grecești din Crimeea nu au dispărut complet, ci s-au adaptat la contextul geopolitic în schimbare. Unele au fost distruse sau reduse la sate, dar altele, în special Chersonesos și Pantikapaion, au continuat să joace un rol în lumea bizantină, în schimburile comerciale și ca avanposturi ale civilizației grecești și creștine în nordul Mării Negre. Limba greacă a continuat să fie folosită în aceste centre, iar cultul ortodox bizantin s-a menținut mai ales în zonele aflate sub influență bizantină.
Imperiul Bizantin nu a cucerit întreaga peninsulă printr-o singură campanie militară amplă, dar a exercitat un control strategic și religios asupra unor părți importante ale peninsulei, în special în zona sud-vestică, printr-un proces treptat de integrare a regiunilor greco-romane în sistemul imperial bizantin. Chersonesos (lângă actualul Sevastopol) a fost nucleul prezenței bizantine în Crimeea. Fortificat de împăratul Iustinian I în sec. VI d.Hr., găzduia o garnizoană militară și era un centru episcopal, esențial pentru răspândirea creștinismului în regiune. Chersonesos-ul a fost considerat de bizantini „cetatea cea mai îndepărtată” a imperiului, un bastion al civilizației creștine printre barbari.
În sudul Crimeei a fost creată o unitate administrativă bizantină (theme) Taurike, dar teritoriile controlate direct erau limitate la orașele de coastă și rutele comerciale. Partea de est a peninsulei a intrat sub stăpânirea Khaganatului Khazar, Pantikapaion fiind asimilat în sistemul khazar, păstrând unele elemente grecești. Prin această divizare peninsula Crimeea a devenit o zonă de contact între Bizanț, stepele turcice și, mai târziu, lumea slavă. Decăderea politică a Bizanțului, presiunea noilor puteri (cumani, mongoli, genovezi), pierderea rutei comerciale pontice și transformările religioase și culturale din regiune au condus la sfârșitul stăpânirii bizantine în Crimeea. Începând cu secolul al XI-lea e.n. imperiul nu a mai putut asigura controlul Crimeei astfel că orașele precum Chersonesos-ul au devenit izolate și autonome de facto, decăzând lent. Ajunsă la gurile Niprului și la țărmul Mării Negre, Rusia Kieveană a dezvoltat relații comerciale intense cu orașele-port din Crimeea, mai ales că peninsula funcționa ca o poartă de acces spre Bizanț și Orientul Mijlociu, făcând posibil „drumul de la varegi la greci”.
Prin porturile sale, în special Chersonesos, mărfuri din nordul slav (blănuri, miere, ceară, sclavi) ajungeau în lumea mediteraneană, iar Kievul beneficia de produse și influențe culturale venite din sud. Aflată sub stăpânirea Imperiului Bizantin și a Khaganatului Khazar, Crimeea nu a fost niciodată integrată teritorial în Rusia Kieveană, dar a reprezentat o zonă de interes constant pentru elitele de la Kiev, în special datorită rolului său comercial și strategic. Un moment definitoriu al acestor relații a fost capturarea orașului bizantin Chersonesos de către Vladimir I (cel Mare), în jurul anului 988. Gestul nu a avut doar o valoare militară, ci a fost esențial în negocierea căsătoriei cu prințesa bizantină Anna Porphyrogeneta, eveniment ce a facilitat creștinarea oficială a Rusiei Kievene. Alegerea unui oraș crimeean ca punct de convergență pentru o transformare religioasă atât de profundă a subliniat, încă o dată, importanța simbolică și strategică a regiunii.
Chiar dacă orașele-port crimeene au ajuns sub stăpânire khazară, genoveză sau tătărască, continuitatea grecească a continuat să se manifeste, într-un context de multiculturalism intens, păstrând elite locale ortodoxe și biserici active. Au existat și alte formațiuni politice și comunități autonome grecești în Crimeea, care nu au fost mereu independente în sens politic modern, dar au reprezentat bastioane ale tradiției bizantine dintre care amintim Anna Porphyrogeneta. Acestea au păstrat limba greacă (în forma ei medievală) ca limbă liturgică și administrativă, biserica ortodoxă legată de Constantinopol, obiceiurile juridice bizantine și stilul arhitectural și urbanism bizantin. Dintre acestea, Principatul Mangop (sau Teodoro) era organizat după model bizantin, cu o curte princiară, episcop propriu și o societate feudală ortodoxă. Căderea principatului a avut loc în 1475, reprezentând sfârșitul ultimei entități creștin-ortodoxe de factură bizantină din Peninsula Crimeea. După cucerirea otomană a Crimeei (1475), grecii ortodocși au fost integrați în sistemul millet-urilor, având ca lider recunoscut oficial pe patriarhul ecumenic al Constantinopolului. Mulți au continuat să locuiască în satele de coastă și în jurul vechilor cetăți, practicând comerțul, viticultura și meșteșugurile. Prin păstrarea credinței ortodoxe, grecii crimeeni au rămas un nucleu identitar puternic în contextul islamizării generale.
După anexarea Crimeei (1783), Ecaterina a II-a a tratat cu atenție comunitățile ortodoxe locale: greci, armeni, valahi. Împărăteasa a înțeles potențialul grecilor crimeeni ca punte între Bizanțul trecut și Rusia imperială modernă. Politica ei de protejare și, în același timp, de colonizare strategică a acestora a dus la păstrarea unui nucleu elenistic ortodox în sudul Imperiului Rus. Încă din 1778, chiar înainte de anexare, împărăteasa a ordonat mutarea organizată a aproximativ 18.000–20.000 de greci crimeeni în regiunea de la nord de Marea Azov, în special în jurul orașului nou fondat Mariupol (numele grecesc înseamnă „orașul Mariei”). În spiritul recuperării „moștenirii greco-bizantine”, Ecaterina a II-a a inițiat o campanie de redenumire a localităților din sudul Ucrainei și Crimeea, dându-le nume inspirate din Grecia antică sau din tradiția bizantină. Aceasta a fost parte a ideii de „Noua Rusie” (Novorossya), ca o „renaștere elenistică” sub patronaj rusesc. Au căpătat astfel de denumiri orașe precum Sevastopol – însemnând „orașul venerabil”, format din sebastos („august, venerabil”) și polis („oraș”), Simferopol–„orașul util” sau „orașul binelui comun” (sympheron+polis), Evpatoria–din eupatoria, adică „țara binecuvântată de Eupator” (în onoarea regelui Pontului, Mithridates Eupator pe care l-am evocat anterior).
Grecii crimeeni au jucat un rol important în mișcarea de renaștere națională greacă din secolul al XIX-lea, în special în contextul relațiilor ruso-otomane. Mișcarea secretă Filiki Eteria (fondată în 1814 la Odesa) a fost organizată de greci din diaspora rusă, în special din rândurile comercianților și intelectualilor care trăiau în Crimeea, Odesa și Mariupol. Voluntari greci din Crimeea și Mariupol au participat la expediția condusă de Alexandru Ipsilanti în Moldova și Țara Românească (1821), alții au luptat în Grecia propriu-zisă în timpul războiului de independență.
Sub regimul sovietic, grecii crimeeni și cei din Azov au fost persecutați în anii ’30, cu ocazia colectivizării forțate și a epurărilor, imputându-li-se o „loialitate dubioasă” față de statul sovietic, deoarece grecii crimeeni menținuseră contacte culturale și religioase cu Grecia. Nu a fost uitat nici faptul, mai puțin cunoscut astăzi, că Grecia a sprijinit cu trupe mișcarea antibolșevică, trimițând în zona Odesa-Sevastopol nu mai puțin de două divizii (23.000 de militari) care, în perioada ianuarie-aprilie 1919, au fost implicate în lupte grele cu Armata Roșie.
Evacuarea trupelor occidentale din Odesa a lăsat populațiile grecești din sudul Rusiei (Crimeea, Mariupol, Odesa) la cheremul bolșevicilor, acestea fiind afectate direct de revoluție, foamete și emigrare. În aprilie 1944 Armata Roșie a eliberat Crimeea de trupele germane și române, revenirea comuniștilor soldându-se cu deportarea minorităților etnice considerate suspecte de „colaborare cu inamicul”. Dacă tătarii sunt exemplul cel mai cunoscut, grecii crimeeni au suferit și ei, în jur de 15-20.000 dintre ei ajungând, fără voia lor, în Kazahstan, Uzbekistan și Siberia. Supraviețuitorilor nu li s-a permis întoarcerea în Crimeea decât în anii 1960–1980, lor li s-a practicat asimilarea culturală, în principal prin interzicerea limbii grecești în școli. Destrămarea Uniunii Sovietice și înființarea statului ucrainean au însemnat pe de o parte, datorită libertăților recâștigate, o renaștere națională dar și emigrare și declin demografic, datorate condițiile economice grele din Ucraina post-sovietică și sprijinului acordat din partea Greciei (acordarea cetățenii elene, a permiselor de ședere, burse și programe educaționale)
După ocuparea Crimeei, la 21 aprilie 2014, președintele Putin a emis Decretul No. 268 „Privind măsurile de reabilitare a popoarelor armene, bulgare, grecești, tătare și germane din Crimeea și de sprijinire a renașterii şi dezvoltării lor”, restabilind formal drepturile comunităților deportate în 1944. Cu toate acestea bisericile ortodoxe grecești, tradițional sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, au fost obligate să treacă la jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, iar asociațiile culturale elene (societăți de dans, centre de limbă, coruri) funcționează cu dificultate din cauza cerințelor de înregistrare „de securitate” impuse de FSB. Un procent semnificativ din tinerii greci, în special familii cu copii, au ales să se mute în partea neocupată a Ucrainei sau direct în Grecia, temându-se de limitarea drepturilor lingvistice și economice. În prezent, comunitatea grecilor crimeeni mai numără între 3.000-5.000 persoane, în general persoane în vârstă, utilizarea dialectului grec crimeean ruméika fiind limitată doar la acestea.
Continuitatea grecilor crimeeni este un subiect istoric fascinant, care ilustrează capacitatea unei comunități de a-și păstra identitatea culturală, religioasă și lingvistică timp de milenii, în ciuda schimbărilor dramatice de putere din regiunea Mării Negre. Prezența continuă a grecilor în Crimeea, pentru mai bine de 2500 de ani, a fost una structurală și profundă, începând din epoca antică și continuând până în epoca modernă, în diverse forme și sub diverse autorități. Crimeea a fost, în toată această perioadă, un cap de pod al civilizației grecești în nordul Pontului Euxin, moștenirea acesteia se vede în toponimie, religie și în supraviețuirea unor comunități elene până în secolul al XXI-lea.
Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, publicist, Parcul Natural Vânători Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
[…] A cui a fost Crimeea? (Partea 1) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațion… […]
[…] A cui a fost Crimeea? (Partea 1) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațion… […]