1.jpg)
De prisos a spune că titlul unui articol ar trebui să fie clar și relevant, concis, captivant și original. Aș mai adauga că, oarecum în detrimentul clarității, titlul ar putea fi și misterios, dar nu prea vag, numai bun pentru a stimula curiozitatea cititorului. E cazul și titlului de față care, din considerentele de mai sus, s-a rezumat la doar câteva cuvinte, deși înșiruirea de nume, mai mult sau mai puțin uitate, ce semnifică animale dispărute din fauna României ar fi putut continua și cu alte exemple. Între „colun, plotun” și „hilac, baibac”, sunt și alte specii care merită a fi resuscitate, ne vom opri la două dintre acestea: saiga și bourul.
Saiga este singura antilopă care a trăit până nu demult pe teritoriul țării noastre. Istoric vorbind saiga a fost răspândită din Vestul Europei și, peste Podul Beringia, până în nord-vestul extrem al continentului american. Habitatul preferat era cel de stepă, prin urmare marile lanțuri muntoase europene, precum Balcanii, Carpații, Alpii sau Pirineii au reprezentat bariere în calea extinderii speciei spre sudul continentului. Încălzirea vremii și asaltul pădurii asupra habitatelor de stepă au determinat retragerea antilopelor saiga din Vestul Europei și cantonarea acestora, dacă e să ne referim doar la arealul european, în zonele de stepă din estul continentului.
Din punct de vedere sistematic, în prezent sunt recunoscute două subspecii: saiga rusească (Saiga tatarica tatarica) și saiga mongoleză (Saiga tatarica mongolica), pe teritoriul țării noastre a fost semnalată doar saiga rusească. Prezența acestui animal este certificată de cronicile din secolul al XVI-lea, care precizau că animalele veneau dinspre Podolia și obișnuiau să treacă Nistrul, în iernile grele, atunci când acesta era înghețat. Țăranii moldoveni o cunoșteau de multă vreme sub numele de „oaie sălbatică”, ca dovadă aceștia nu au preluat denumirea de „saiga”, de sorginte tătărască. Cantemir face o descriere care dovedește că animalul era cunoscut de contemporanii săi: „Buza lor cea de asupra, spânzură în jos de două palme mari; pentru aceia sunt nevoite ca să pască mergând înapoi. Şi grumazul lor, foarte scurt, e’ imobil, fără de încheiatură, pentru aceia nu pot să-şi întoarcă capul, nici în dreaptă, nici în stângă. Şi picioarele lor sunt scurte, însă atât de grabnice, încât nici câinii când le gonesc mai nu pot să le ajungă; și adulmecarea lor este atâta de aspră, încât de o milă nemțească departe adulmecă pre vânătoriu, sau pre fiara care vine cu vântul asupra lor.”
Urmare a dezvoltării agriculturii și înmulțirii așezărilor, începând din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea saiga a dispărut, pentru început, din Bulgaria, mai apoi din România, ulterior din Ucraina. În arealul său central-asiatic, efectivele s-au diminuat considerabil, în principal datorită vânătorii, de interes fiind carnea, dar mai ales coarnele purtate de masculi. În anii 1920, urmare a Războiului Civil din Rusia, specia a fost amenințată cu dispariția, ulterior măsurile restrictive luate de statul sovietic au contribuit, pe fondul fertilității specifice speciei, la revenirea spectaculoasă a numărului de exemplare. Anii 1990, caracterizați deasemenea printr-o pierdere a autorității statului rusesc, dublată de racordarea la economia de piață și la accesul la tehnica modernă, au condus la pierderea a aproape 95% din efective, în doar 15 ani! Astăzi, acest animal se mai găsește în libertate doar în Kazahstan și Rusia, semnalându-se doar sporadic în țările învecinate, precum Turkmenistan sau Uzbekistan.
Înălțimea la greabăn ajunge până la 80 de centimetri, lungimea corpului, în medie 120 centimetri, iar greutatea, mai ales în cazul masculilor adulți până spre 70 de kilograme. Doar masculii sunt înzestrați cu coarne, care cresc pe întreaga perioadă a vieții, atingând o lungime de până la 35 de centimetri, specifice fiind inelele suprapuse pe verticală, ce pornesc de la baza acestora. Nările sunt caracteristice, lungi, îndreptate în jos, cu aspect de trompă. Funcția lor este duală, în timpul verii filtrează particulele de praf și răcoresc aerul inspirat, pe timpul iernii aerul este încălzit înainte de a pătrunde în plămâni, permițând animalelor să alerge vreme îndelungată, chiar dacă temperatura este scăzută. Blana reprezintă o altă adaptare la climatul continental în care saiga trăiește. Vara, părul este scurt, având o culoare gălbuie, uneori cu tente roșcate, cu părțile ventrale de culoare mai deschisă. Iarna, lungimea părului se dublează, „coama” de pe gât, de culoare mai închisă, devenind mai evidentă.
Erbivor rumegător, saiga este bine adaptată întinselor stepe semi-deșertice din Asia Centrală, acolo unde și-a găsit refugiu în fața presiunii antropice. În arealul său istoric saiga a ocupat și zone de stepă temperată sau chiar pajiști împădurite, evitând totuși terenurile frământate, cu rocă la suprafață sau cele situate în pantă. În căutarea hranei sau pentru a evita episoadele acute de vreme, antilopele saiga realizează migrații sezoniere, find capabile să străbată și 100 km într-o singură zi. Sunt animale gregare, în timpul sezonului de împerechere, un mascul dominant „stăpânește” peste un harem de 5-10 femele, uneori chiar mai multe. Ca o curiozitate, fătările gemelare sunt destul de dese, ceea ce a ajutat la recuperarea speciei, atunci când efectivele au fost diminuate. Dușmanii naturali sunt lupii, iezii fiind vulnerabili în fața vulpilor, câinilor sau păsărilor răpitoare de zi de mari dimensiuni.
Am văzut că perioadele cu turbulențe sociale, precum Războiul Civil din Rusia sau căderea comunismului, au condus la scăderea dramatică a efectivelor de saiga. Pedepsirea de către Stalin a minorităților naționale care au colaborat cu germanii a condus, în anii 1940, la deportarea masivă a populației kalmuce. Dincolo de tragismul situației, această decizie a determinat, în absența oamenilor,…revigorarea efectivelor de saiga din stepa kalmukă!
Coarnele masculilor sunt utilizate în medicina tradițională chineză, fiind considerate un substitut al cornului de rinocer. În anii 1990, când specia încă era bine reprezentată, pe plan internațional, s-a considerat că vânătoarea la saiga poate constitui o alternativă „sustenabilă” la vânătoarea de rinoceri, punându-se astfel o presiune sporită pe specie, în condițiile în care un singur corn de saiga valora, la acea vreme, în jur de 150 de dolari! Rezultatul a fost că declinul efectivelor de saiga a fost unul dintre cele mai abrupte observate la o specie, în perioada actuală!
În anii 1970, în Ucraina a început un program de înmulțire a antilopei saiga, în condiții de semilibertate. Locația aleasă a fost Rezervația Askania-Nova, pentru început fiind aduse 70 de exemplare, pentru ca, în preajma zilelor noastre, să fi fost raportat un efectiv de aproximativ 700 de exemplare. Înainte de războiul din Ucraina, apariția în zonă a unei companii chinezești interesată de creșterea comercială a antilopelor saiga a condus la debutul controversat al Ucrainei în comerțul „legal” cu coarne de saiga, Askania-Nova se află în zona de ocupație rusească, astfel că soarta efectivelor de saiga, dar și a celorlalte specii prezente acolo, este incertă.
Bourul spre deosebire de celelalte animale la care am făcut referire (măgarul sălbatic, elanul sau saiga), este o specie care a dispărut cu desăvârșire, o specie extinctă. Vestigiile istorice ne arătă că bourul (Bos primigenius) a fost răspândit în întreaga Europă, limita nordică a arealului său fiind dată de Lacul Ladoga, în Rusia. Etimologia cuvântului „bour” reflectă faptul că mai toate popoarele europene l-au cunoscut, astfel că este posibil ca numele său în română să provină din limbile slave („býk” în rusă) sau din cele germanice „ur”, „urus”, ”auerochs”. Cert este că în România se întâlnesc toponime legate atât de „bour” cât și de „tur”, e drept că frecvența toponimelor referitoare la bour este mai mare între Carpați și Prut. Acest fapt l-a determinat pe geograful George Vâlsan să identifice chiar o „zonă a bourului”, suprapusă oarecum peste actualele județe Iași, Botoșani și Vaslui. În Lituania și în Prusia Orientală bourul a trăit până în secolele XIV—XV, pentru ca în Polonia, mai ales în Mazovia, unde a beneficiat de un statut special de protecție, să se mențină până la începutul secolului al XVII-lea. Nu departe de Varșovia, la Jaktorow a fost semnalată moartea ultimului exemplar de bour, în 1627. Presupunerea lui George Vâlsan a fost că bourul a dispărut din Moldova undeva în secolul al XV-lea.
A descrie un animal care a dispărut acum 500 de ani pare un lucru greu de dus la bun-sfârșit, mai ales că textele medievale, nu întotdeauna scrise de către contemporanii evenimentelor, erau pline de confuzii și neadevăruri, iar intervențiile grafice asociate acestora au repetat șabloane sau au rămas tributare unor prejudecăți. Începând cu secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea paleontologiei, oamenii de știință au reușit să își formeze o părere despre cum arătau bourii, dar încă erau nelămuriri privind culoarea, lungimea părului etc. Un ajutor nesperat a venit tocmai din partea celor care au trăit cu mulți ani înaintea noastră, oamenii preistorici. Descoperirea peșterilor de la Altamira, Lascaux (pictată acum 17.000 de ani) sau Chauveut (pictată acum 32.000 de ani), în care aceștia realizaseră scene pline de viață și culoare în care înfățișau, cu simț artistic, fauna preistorică, a reprezentat un mare pas înainte pentru reconstituirea fidelă a imaginii bourului.
Părerea actuală este că bourul prezenta un corp atletic, masiv, picioare lungi, un craniu alungit, mai mare și mai viguros decât la bovinele actuale, susținut de mușchi puternici. Exemplarele reușite puteau atinge o înălțime de 180 cm pentru masculi și 160 cm pentru femele, taurii depășind frecvent greutatea de o tonă. Caracteristică era linia spatelui, descendentă de la cap la coadă. Coarnele erau lungi, groase la bază și încovoiate în sus şi înainte, oarecum în formă de liră, cu curbura mai pronunțată în cazul taurilor. Lungimea coarnelor depășea un metru în cazul taurilor, ajungând la 70 cm în cazul femelelor. Indiferent de sex, pe spate, de-a lungul şirei spinării, bourii prezentau o dungă galben-cenuşie. Animalele adulte aveau mai de grabă culoarea neagră sau brun închis, pe frunte prezentau un smoc de păr zbârlit, lipsindu-le coama specifică zimbrilor. În pofida staturii bourul era un animal extrem de agil, fiind capabil de mișcări fulgerătoare. Rapiditatea era însoțită de forță astfel că bourul putea ridica un urs în coarne sau doborî calul și călărețul său, fără vreun efort deosebit.
Datorită „dotărilor” sale, coarne de mari dimensiuni, masă musculară impresionantă, bourul a adoptat, în fața prădătorilor o altă strategie decât cea a cailor sălbatici sau a antilopelor. Dacă pentru cei din urmă, singura soluție în fața unei amenințări era fuga, bourii au avut și opțiunea de a riposta. Acest răspuns era cu atât mai eficace cu cât venea din partea unei turme care, cu puii la mijloc și adulții grupați în cerc asigurau nu doar apărarea cu succes în fața marilor prădători, ci chiar, prin incursiuni ale exemplarelor mai bine dotate, îi puteau transforma pe aceștia în victime. Agresivitatea sa în cazul conflictelor cu oamenii, una din cauzele dispariției speciei, a devenit proverbială, ca dovadă, în mai toate limbile europene expresia „taurul negru” este sinonimă pentru boală, moarte sau ghinion. Există vreo șansă pentru recuperarea unei specii dispărute precum bourul? Răspunsul la această întrebare ni-l dă genetica, care ne asigură că, mare parte din genele bourului, au fost păstrate de către urmașii săi de peste veacuri, vitele domestice. Pe baza unor mostre din perioada neolitică, s-a reușit secvențierea completă a unui genom de bour, în 2015. Pe baza acestei analize, cercetătorii au observat că bourii au o similaritate genetică ridicată cu mai toate rasele de bovine actuale, variind de la 95% față de cunoscuta rasă Holstein, până la peste 98% cu rasa spaniolă Pajuna. Asta ar părea a fi o veste bună, dar dacă ne gândim că omul și cimpanzeii au în comun aproape 99% din gene, existând totuși diferențe esențiale între cele două specii, ne dăm seama că reconstituirea riguroasă a bourului pornind de la speciile actuale de vite, considerate a fi „primitive”, va fi anevoioasă.
Dorința de a recupera bourul nu este doar de actualitate și nu a avut doar rațiuni ecologice. Cunoscute sunt încercările fraților Heck care, în calitatea lor de directori de grădini zoologice în Germania, în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, s-au preocupat de încrucișarea selectivă a unor rase de vite, precum taurii de coridă din Spania, vitele corsicane, vitele Highland scoțiene sau sura ungurească din dorința de a obține un animal asemănător bourului. Dintr-un anume punct de vedere rezultatul a fost mulțumitor, „vitele Heck” având unele particularități în comun cu strămoșul lor sălbatic: talie mare, picioare lungi, musculatură dezvoltată a gâtului. Notorietatea lor a venit, din păcate, din cu totul altă direcție!
Naziștii, în obsesia lor privind puritatea genetică a „rasei” germane, s-au preocupat de eliberarea acestor bouri surogat în sălbăticie, alături de zimbri, în pădurile virgine de la Bialowieza…în vederea reconstituirii unui mediu ancestral, „arian”.
În 2008, obținerea unui substitut al bourului prin încrucișare selectivă, a fost asumată de către Fundația Taurus din Olanda. Întrucât organizația a estimat că rezultatul va fi un animal care va semăna și se va comporta precum bourul, dar nu va fi un bour, numele ales pentru acesta a fost Tauros. Planul lor, întins pe o perioadă mai lungă de timp, implică, în prezent, mai bine de 500 de animale provenind din rasele așa-zis „primitive” precum Pajuna și Sayaguesa (Spania), Maremmana (Italia), Boskarin (Croația), Maronesa (Portugalia), Podolica (Ucraina). Unele exemplare rezultate din încrucișări au fost eliberate în Coa Valley (Portugalia) și în Parcul Național Velebit (Croația), sperându-se ca până în 2030 Tauros să fie recunoscută de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) drept o nouă specie sălbatică.
Clonarea cu succes a celebrei oi Dolly în 1996, a deschis calea unor experimente similare realizate pentru specii aflate în dificultate. Dintre bovine, s-a reușit clonarea gaurului (Bos gaurus) și a bantengului (Bos javanicus), specii care (încă) există în sălbăticie, prin urmare procedeul ce implică fertilizarea artificială a celui mai apropiat animal de specia în cauză, cu un embrion care să poarte un nucleu provenind de la specia dispărută, ar putea fi aplicată și în cazul bourului. Cu o singură condiție: să se poată găsi celule vii provenind de la acest animal! „Obsesia” europenilor pentru bour poate fi înțeleasă amintindu-ne de legenda privind răpirea prințesei feniciene Europa de către Zeus transfomat în taur, legendă care justifică numele continentului nostru. Prima civilizație europeană, cea miceniană, a avut un cult pentru taur, iar frescele în care micenienii, bărbați sau femei, practicau un sport periculos prin care, ținându-se de coarnele taurului, erau aruncați pe spatele acestuia, fascinează și intrigă de mii de ani...Am mai fi capabili să „jonglăm” acum cu o specie dispărută, al cărei mediu de viață s-a schimbat radical? Dacă știința va putea găsi o soluție privind reapariția bourului, întrebarea privind moralitatea unei astfel de inițiative va rămâne una retorică…
Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, publicist, Parcul Natural Vânători Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului
Articole asociate
Zilele comunei Vânători-Neamț: “Joc și voie bună în Ținutul Zimbrului” – ediția a XVI-a
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
[…] Colun, plotun, hilac, baibac (Partea 2) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – edu… […]