1.jpg)
Cuvintele Colun, plotun, hilac, baibac par a fi, așa, o inșiruire copilărească, fără vreo noimă, un fel de ghicitoare fără răspuns sau poate un exercițiu de dicție inventat de un profesor cu imaginație bogată. Repetate, te-ar duce cu gândul la o incantație păgână, găsită pe sub colbul unui zapis, al cărei rost s-a pierdut în negura vremurilor…însă, pentru a desluși misterul acestor cuvinte va trebui să ne întoarcem în timp, într-o perioadă în care (ca și acum ?) încălzirea accentuată a vremii a condus la topirea rapidă a ghețarilor ce acopereau mare parte din continentul european și la extinderea suprafețelor ocupate de pajiști, păduri întinse sau savane intercalate cu pâlcuri de vegetație forestieră. Abundența vegetației și aspectul neomogen al acesteia au condus la apariția unei sumedenii de specii de insecte, reptile, păsări și mamifere și la stabilirea unor lanțuri trofice complexe.
Se consideră că, în primul mileniu după retragerea ghețurilor, acum mai bine de 12.000 ani, Europa a avut parte de cea mai bogată biodiversitate și, nu întâmplător, pentru a marca această „explozie”, epoca geologică începută atunci a fost denumită Holocen, un termen provenind din limba greacă, însemnând „total nou”!
Odată cu eliberarea de noi spații, speciile de plante și animale au migrat și ele către nord, cele iubitoare de răcoare urmărind ghețarii în retragere, cele sudice ocupând câmpiile în care viața sălbatică un reviriment. Multă vreme s-a crezut că reocuparea de către animale a spațiilor înghețate s-a făcut doar pe ruta Sud-Nord, dar dovezile rezultate ca urmare a analizelor genetice au arătat că ruta Est-Vest a avut o mai mare importanță, urmare a faptului că lanțurile de munți, precum Pirineii sau Alpii, au blocat, fără să împiedice cu totul, migrația animalelor dinspre sud, în vreme ce spațiile deschise ale Asiei se continuau, pe relația est-vest, până în inima Europei!
În zonele deschise, Europa acelor vremuri semăna mai degrabă cu actualele parcuri naționale din Africa, precum Serengeti, Ngorongoro sau Kruger, acolo unde turme nesfârșite de erbivore își duc traiul alături de prădătorii de top. Nu doar numărul lor impresionează, ci și varietatea de specii, adaptate la utilizarea tuturor resurselor de hrană vegetală disponibile. La fel, turme de zimbri, bouri sau cai sălbatici, însoțite de erbivore de talie mică cutreierau nestingherite Europa, la fel cum astăzi zebrele și antilopele o mai fac doar în savanele africane. Chiar dacă ar părea greu de crezut, speciile sălbatice prezente în Europa după topirea ghețarilor, mai ales marile erbivore, au existat și în România, până nu demult. Această voltă în timp ne-a fost de ajutor pentru a ne putea apropia, pe îndelete și pe înțelesul tuturor, de cuvintele utilizate pentru titlul acestui articol. Ajunge să spunem că cele 4 cuvinte reprezintă vechile denumiri pe care strămoșii noștri le foloseau pentru animale care, odată dispărute din fauna României, au aruncat umbra uitării și asupra numelor lor! În unele cazuri, când dispariția a fost doar temporară, animalele au căpătat noi nume, în genere neologisme!
Colunul nu este altceva decât măgarul sălbatic mongol (Equus hemionus hemionus), pe care strămoșii noștri l-au întâlnit cu siguranță, până în vremea Evului Mediu. E drept să spunem că măgarul sălbatic european (Equus hemionus hydruntinus), putea fi întâlnit la începutul Holocenului în toată Europa, Orientul Apropiat și nordul Africii. Încălzirea vremii, manifestată prin creșterea suprafețelor acoperite cu vegetație forestieră și fragmentarea habitatelor favorabile, intervențiile umane legate de vânătoare, agricultură și domesticire au făcut ca specia să dispară relativ rapid din peisajul european, undeva între 3200-2500 î.e.n., efective reduse rămânând în sudul Europei și Caucaz, până prin preajma secolului al V-lea î.e.n. Există totuși speculații că specia ar fi supraviețuit mai mult, animalul numit „zebro” în cronicile medievale, prezent în Peninsula Iberică, ar fi putut fi măgarul sălbatic european.
Este limpede că măgarii sălbatici pe care strămoșii noștri i-au întâlnit erau cei asiatici (Equus hemionus kulan), mai ales că, cel puțin Moldova și Bărăganul sunt la extremitatea vestică a stepelor ce se întind până în Asia Centrală. Termenii din denumirea științifică a speciei, provenind din greaca veche „hemi“-pe jumătate, și „onos“-măgar ne pot oferi un indiciu și despre cum a fost perceput acest animal. Colun, vechea denumire românească pentru măgarul sălbatic, este de origine turcică, pătrunsă în vocabular pe filieră cumană sau peceneagă. Numele este asemănător cu denumirea populară a măgarului sălbatic asiatic (mongol), aflător în libertate într-o zonă îngustă dintre Turkmenistan, Mongolia și nordul Chinei: kulanul. Cum este și firesc, numărul toponimelor legate de colun este mai mare în spațiul extracarpatic, dar acestea se regăsesc și dincolo de Carpați, un exemplu fiind satul Colun din comuna Porumbacu de Sus, județul Sibiu!
Kulanul are ca dimensiuni orientative lungimea în jur de 200 cm, înălțimea la greabăn până la 140 cm și greutatea de 200-250 kilograme, cu mențiunea că masculii sunt mai mari decât femelele. Blana este de culoare gălbuie, cu variații de roșcat, maro sau castaniu, burta și botul spre alb, caracteristică este dunga neagră de-a lungul coloanei vertebrale. Față de corp, capul și urechile sunt mari, picioarele sunt mai scurte decât la cai, dar puternice. Disproporția nu îl împiedică pe kulan să fie un alergător mai bun decât calul. Nu doar că poate atinge o viteză de 65-70 km/h, dar are capacitatea fizică de a o menține pentru perioade mai lungi! Măgarii sălbatici sunt bine adaptați zonelor stepice, semiaride, dar pot suporta și temperaturi scăzute. Au capacitatea de a utiliza puținele resurse existente la dispoziție, astfel că în dieta lor intră plante pe care alte erbivore nu le utilizează, deasemenea sunt capabili să găsească apa de la mari distanțe, iar la nevoie pot săpa cu copitele sau pot folosi ape sărate sau amare.
Au măgarii sălbatici un viitor în Europa? Un posibil răspuns ne poate veni din Ucraina, unde kulanul a fost reintrodus în libertate în Rezervația Biosferei Askania-Nova din regiunea Herson, încă din anii ‘50 și în Stepa Tarutino, în Bugeacul apropiat geografic de noi, începând din 2020. Cele două locații sunt arii naturale protejate dedicate în principal habitatelor și faunei stepice, propice astfel speciei. Un alt efect al „operațiunii speciale” din Ucraina este că, în prezent Askania-Nova se află în zona de ocupație rusească, astfel că soarta efectivelor de kulan, dar și de cai Przewalski sau saiga prezente acolo, este incertă.
Plotunul, cuvânt de sorginte slavă derivat din „plotŭ”, ce face referire la abilități acvatice, este vechiul nume românesc pentru animalul pe care acum îl denumim acum, cu un cuvânt de origine franceză: elanul. Printre primele erbivore mari care au revenit după ultima glaciațiune, elanii au avut o arie de distribuție europeană, de la Pirinei până în Câmpia Rusiei. Ca dovadă a prezenței lor în sudul continentului, elanii apar reprezentați alături de zimbri sau bouri în celebrele desene preistorice din peșterile Altamira, Lascaux sau Chauvet. Totuși, la câteva mii de ani de la retragerea ghețarilor, specia aproape a dispărut din sudul și vestul continentului, iar în zonele în care a continuat să fie prezentă, în Europa Centrală în special în zonele împădurite de pe teritoriul actualelor Cehia, Slovacia și Polonia, numărul exemplarelor se pare că era unul redus.
Elanii au fost prezenți pe teritoriul actualei Românii, cărturarul Gaspar Heltai, pe la 1575, pomenește de existența în Transilvania a unor mari erbivore precum „boi comaţi, cai sălbatici, elani şi zimbri”, iar câteva decenii mai târziu, geograful italian Giovanni Antonio Magini menţiona: „Transilvania are codri mari şi păduri nesfârşite unde trăiesc multe animale sălbatice, între care şi elanii”. Dincolo de Carpați, în Moldova, plotunul a fost remarcat în cronicile vremii. Dimitrie Cantemir îl menționează ca trecând Nistrul în iernile grele, venind dinspre Polonia. Se pare că, din fauna țării noastre, elanii au dispărut pe la începutul sec. al XIX-lea.
Elanii sunt cei mai mari reprezentanți ai cerbilor astfel că un mascul adult din subspecia europeană (Alces alces) poate atinge o înălțime de 2 metri la umăr, precum și o greutate ce depășește uneori 500 kg. Corpul este masiv, cu un greabăn înalt datorat mușchilor umerilor, picioare lungi, puternice și coadă scurtă. Copitele sunt late, înlesnindu-i deplasarea prin zone mlăștinoase sau pe zăpadă. Coarnele sunt late și turtite, de mari dimensiuni, cu ramuri scurte proeminente, atingând o lungime de 2 metri și ajungând să cântărească mai bine de 30 de kilograme. Creșterea coarnelor la elan reprezintă, în lumea animală, una dintre cele mai rapide creșteri de organe, pentru a atinge dimensiunile impresionante enunțate mai sus fiind nevoie de doar 5 luni! Caracteristic pentru specie, sub gâtlej, prezintă niște prelungiri din piele cunoscute drept „clopoței”. Botul este caracteristic, lat, flexibil, cărnos, curbat în jos. Urechile sunt mari, mobile, capabile să capteze sunete din toate direcțiile. Conformația botului și a urechilor îi permite elanului… să facă scufundări prelungite, în căutarea plantelor subacvatice.
După reducerea progresivă a arealului lor în Europa, în trecutul recent, în special începând cu anii 1950, elanii au migrat în mod repetat de la est, din Scandinavia și Rusia, spre vest. Extinderea ariei de distribuție, dar și persistența populațiilor scandinave arată că elanii sunt capabili să prospere în imediata apropiere a oamenilor, astfel că există indicii că eventuale reintroduceri, în zone propice și cu conștientizarea publică de rigoare, ar fi încununate de succes. Încă din 1951, polonezii au reintrodus specia în Parcul Național Kampinos, lângă Varșovia, exemplare au fost semnalate și în Parcul Național Bieszczady, în Carpații polonezi! Creșterea efectivelor de elani în Polonia s-a soldat cu (re)apariția acestora în Cehia, o primă semnalare fiind în 1957, pentru ca începând din 1974 să se constate populații stabile de elan în sudul Boemiei. Cam din aceeași perioadă, semnalări sporadice de indivizi au avut loc și în Germania, Austria, Slovacia, Ungaria sau Danemarca. Reintroducerea speciei este în derulare în Slovacia și în Delta Oderului, la granița dintre Germania și Polonia.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, elanii au reînceput să apară, sporadic, pe teritoriul României. Mai întâi, au fost semnalați în Delta Dunării (1964), ulterior, în anii 1970, în județele din Moldova aflate în apropierea graniței cu fosta URSS precum Suceava, Vaslui, Iași sau Botoșani, acolo unde sunt prezente și toponime legate de „plotun”. Ca dovadă că animalele au reușit să parcurgă distanțe apreciabile, elanii au fost semnalați și în județe aflate mai în interiorul țării, Neamț, Bacău sau Vrancea.
Văzută din prespectiva prezentului, apariția unui elan, în 1973, în județul Neamț, între localitățile Bălțătești și Crăcăoani, în zona actualului Parc Natural Vânători Neamț, poate fi văzută ca o dovadă a favorabilității zonei, mai ales că, nu departe, în comuna Pipirig, unul dintre sate se numește…Plotun! Printr-un proiect al Administrației Parcului Natural Vânători Neamț, anul viitor, vor ajunge, nu doar în treacăt, ci ca să rămână, câteva exemplare de elan, un prim pas spre o posibilă revenire a speciei în fauna României. Ar fi poate împlinirea, după aproape un veac, a celor scrise de prof. dr. Emil Botez, membru corespondent al Academiei Române, în 1937: „Ce ar fi, dacă şi noi am concepe ideea conservării naturii mai temeinic de cum ne-am străduit până acum? Ce i-ar strica poporului şi statului român, dacă ar înfiinţa un parc drept rezervaţiune naturală într’o regiune mai puţin populată şi puţin accesibilă culturii (adică pustiirii)? Şi ce ar fi, dacă în ea am reintroduce zimbrul şi elanul, precum au trăit aceste animale acolo nu tocmai de mult?”
Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, publicist, Parcul Natural Vânători Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului
Articole asociate
Zilele comunei Vânători-Neamț: “Joc și voie bună în Ținutul Zimbrului” – ediția a XVI-a
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
[…] Colun, plotun, hilac, baibac (Partea 1) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural –… […]
[…] Colun, plotun, hilac, baibac (Partea 1) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural –… […]
[…] Colun, plotun, hilac, baibac (Partea 1) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural –… […]