O asociere de cuvinte care, la prima vedere, nu ne spune mai nimic dar care, luată la descâlcit, începe a ne da ceva indicii despre cel pe, cu siguranță fără știrea lui, poartă acest nume. Căci în spatele unui nume regăsești nu doar o identitate sau o apartenență, ci și semnificații, povești, amintiri…Dacă primul termen nu prea ne dă de furcă, deși englezii au certitudinea că răspunsul la întrebarea „What is a dog?” este echivalent cu o discuție interminabilă, al doilea ne aduce cu picioarele pe pământ atunci când, cu ochii spre Vest, ne facem că uităm de unii dintre vecinii noștri mai de la Est. Căci „enot” este cuvântul rusesc pentru raton (Procyon lotor), iar câinele-enot este denumirea care a „prins” dincoace de Cortina de Fier, acolo pe unde au zburdat rușii prin secolul al XX-lea. Popular, în engleză, animalul este denumit racoon-dog, astfel că nu am greși dacă în românește, mai pe înțelesul tuturor și cu ștaif occidental, i-am zice… „câinele-raton”.
Dacă denumirea populară ne lămurește că personajul nostru este ceva între câine și raton, cercetarea numelui său științific, ne oferă alte indicii, în principal asupra apucăturilor sale. Nyctereutes procyonoides este denumirea cu care e cunoscut în lumea bună a biologilor, o alăturare de cuvinte care te duce cu gândul la lumi îndepărtate, exotice. Luat la bani mărunți, o analiză etimologică ne arată că numele acesta pompos, ascunde ceva mistere: în greaca veche nykt ar însemna „noapte” iar ereutes „cercetător, explorator”, deci numele de familie al subiectului nostru s-ar traduce drept „exploratorul nopții”. Făcând apel la latină de astă dată, numele mic procyonoides ar putea fi descifrat ca fiind „asemănător ratonului”, a se vedea denumirea latinească enunțată în dreptul ratonului. Realizăm acum că numele de scenă al celui în cauză, tradus în româna noastră cea de toate zilele, ar însemna, amplificând misterul, „exploratorul nopții asemănător ratonului”.
În această poveste rocambolească, pentru a ne putea face o imagine completă despre eroul nostru, va trebui să facem apel la celelalte personaje apărute, adică ratonul și rușii și la intervalul de timp reprezentat de secolul al XX-lea. E limpede că există asemănări cu ratonul, atât denumirea populară cât și cea științifică venind să întărească această realitate. Trebuie spus că acestea se rezumă la masca facială neagră (la poza din buletin, cum ar veni), la dimensiuni, ambele animale având în jur de 50 de cm lungime, în jur de 10 kilograme și… la blana deasă. Urmare a convergenței evolutive, trăind în habitate similare și având un stil de viață nocturn, ratonul și câinele-enot au dezvoltat trăsături externe asemănătoare! Realitatea este că, în pofida aparențelor, între cele două animale nu există nicio înrudire. Câinele-enot face parte din familia Canidae, fiind apropiat de lup, vulpe sau șacal, în vreme ce ratonul este membrul familiei Procyonidae, un grup separat de carnivore originare din Lumea Nouă. Iar dacă „fața” celor două animale ne poate pune în încurcătură, coada este cea care ne lămurește: scurtă și uniform colorată la câinele-enot, stufoasă și cu inele albe-negre la raton!
Câinele-enot era, până la epoca sovietică, o specie care se găsea doar în Extremul Orient, respectiv în estul Rusiei, Coreea, China, Japonia și nordul Indochinei. Bine adaptat traiului în preajma zonelor umede, reușea să utilizeze resurse variate de hrană: broaște, insecte acvatice, mamifere rozătoare, păsări și ouă ale acestora, dar și fructe și plante de apă. Este singurul canid fără instinct gregar, un animal prudent, neagresiv, nocturn, greu de observat. Foarte interesant, datorită condițiilor vitrege din patria de origine, în iernile foarte reci, câinele-enot tinde spre hibernare, din nou aspect singular în lumea canidelor. E drept că pe meleagurile noastre, sub impresia schimbărilor climatice, hibernarea nu se mai întâmplă nici la urs, darămite la enot! Deși nu se compară cu ratonul privitor la cățărare, câinele-enot este totuși campion la acest sport, măcar printre semenii săi lupi, vulpi sau șacali!
Blana sa, deasă și frumos colorată, cu spicul perilor de culoare neagră a fost cea care l-a sos din „anonimatul” oriental și l-a făcut subiect de articole prin Europa secolului al XXI-lea…Considerată valoroasă pentru industria sovietică de blănuri și un accesoriu potrivit pentru echipamentele militare de iarnă, blana a constituit impulsul pentru organizarea unui program centralizat de creștere a câinilor-enoți, încă din anii ’30 ai secolului trecut. Cu elan stahanovist (propagandă comunistă după numele minerului sovietic Aleksei Stahanov, care, în noaptea de 30 spre 31 august 1935, a depășit planul de muncă de peste 7 ori, extrăgând 102 tone de cărbune din mina Țentralnaia Irmino, față de norma obișnuită de 14 tone/schimb) s-au întemeiat crescătorii în republicile sovietice europene, ba chiar s-au pus în libertate unele exemplare. După cel de-al Al Doilea Război Mondial, atunci când nevoile pentru uniformele de iarnă au înregistrat un declin abrupt, parte din animalele din crescătorii au fost eliberate, astfel că în anii ’50 efectivele în libertate au crescut brusc în Belarus, Ucraina, specia devenind subit parte a faunei europene. Doar în partea centrală a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în anii 1949, 1950 şi 1954 au fost eliberați în jur de 400 indivizi, care au migrat înspre luncile Prutului şi Nistrului, unde au găsit hrană mai bogată.
În absența prădătorilor naturali, mai abitir decât Armata Roșie, câinele-enot s-a răspândit în Europa Centrală și de Nord cu o viteză remarcabilă, ajungând din Finlanda până în Franța, cu efective de două-trei sute de mii de exemplare în Germania sau de câteva zeci de mii în Polonia! Prădător oportunist, dar și cel mai convins omnivor din familia Canidae, în multe zone a contribuit la scăderea populațiilor de broaște și reptile și a perturbat cuibăritul păsărilor de mal sau de stufăriș. Destabilizarea rețelele trofice din habitatele sensibile reprezentate de bălți, râuri sau mlaștini s-a făcut în detrimentul mai neaoșelor specii precum vulpea sau bursucul, care au fost silite să se retragă din calea discretului năvălitor.
În țara noastră câinele-enot a fost semnalat începând cu anii ’50, pentru început în Delta Dunării, mai apoi în lunca Dunării, a Prutului și a Siretului. Trebuie spus din capul locului că nu există o estimare precisă, oficială și recentă a efectivelor de câine enot în România, tocmai pentru că specia e încă relativ puțin studiată, iar populațiile sunt dispersate și greu de monitorizat în habitatele umede. Cu toate acestea se poate spune că aceste animal este un element faunistic permanent, pentru locațiile enumerate mai sus, dar cu o populaţie redusă, estimată neoficial la câteva sute de exemplare.
Chiar dacă la nivelul Uniunii Europene câinele-enot, datorită originii și apucăturilor sale, este considerat a fi o „specie invazivă”, în România populațiile sale se mențin reduse, fără să dea semne de expansiune alarmantă, astfel că prin părțile noastre, câinele-enot sau „bursucul cu barbă” așa cum l-au botezat țăranii noștri, în lipsa altei rime, rămâne mai degrabă un oaspete enigmatic decât un pertubator al biodiversității locale!
Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, publicist, Parcul Natural Vânători Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
