1.jpg)
Repetat pe parcursul unei serii de (doar) 3 articole, ca un fragment de incantație cu ecouri arhaice, e posibil ca titlul nostru să vă fi rămas în minte, cu atât mai mult cu cât, dacă la început aparent fără noimă, cuvintele au devenit ancore mnemonice, atunci când li s-a dezvăluit uitata semnificație. Incursiunea noastră prin lumea speciilor dispărute din fauna României, e drept, unele din ele doar temporar, a încercat să resuscite și cuvinte aproape ieșite din uz. Dacă animalele au dispărut, ele, cuvintele, uneori golite de înțelesul inițial, au rămas, nu doar ca un semn de întrebare asupra trecutului, dar și ca o premoniție, în toponime, expresii populare, zicători sau nume de familie.
Hilacul nu este altul decât șacalul auriu (Canis aureus), specie reapărută în fauna României trăgând de coadă toate tinichelele pe care o parte din mass-media, dornică de un senzațional facil, a reușit să le zăngănească: urletul lugubru, pagubele făcute atât în cazul animalelor domestice cât și a faunei sălbatice, mereu prezent, dar rar văzut, făptură a nopții inspirând teamă etc. La începutul secolului al XVIII-lea Dimitrie Cantemir menționează hilacul în fauna Moldovei.
Paragraful „La sfârşitul vânătoarei animalele curate, care sunt bune de mâncat, unele sunt duse la bucătăria domnului, altele se împart între boieri sau între mai marii oștii; cele necurate vulpile, lupii, urşii, mâțele sălbatice, hylaces și alte animale de același fel care trăiesc în munţii Moldovei sunt lăsate în seama paicilor sau slugilor domnului, care își fac un câștig destul de bun din pieile lor” a stârnit unele controverse etimologice, presupunându-se, cu oarece temei, că termenul hylaces, provenind din latină, cu origine grecească, însemna „care latră”. Cu toate acestea influența turcească este mai plauzibilă, dat fiind contextul istoric și aria inițială de răspândire a șacalului. Dimitrie Cantemir, cunoscând bine limba turcă, folosea adesea termeni otomani în lucrările sale, mai ales când nu exista un echivalent românesc precis, prin urmare turcescul „çakal” (pronunțat „ciacal”) e posibil să fi fost preluat, printr-o adaptare fonetică drept hilac sau chiar cicală, cel din urmă rămânând ”în uz” pentru a descrie o persoană deranjantă, căreia nu-i mai tace gura, o trimitere transparentă la urletul nedorit și sâcâitor al șacalului.
Multă vreme s-a crezut că șacalul, specie de origine asiatică ajunsă în Asia Mică, ar avea Dunărea, ca limită de nord a arealului său, iar incursiunile sale la nord de fluviu au fost considerate incidente datorate în special fenomenelor climatice extreme. Datorită prezenței sale sporadice, în primele decenii ale secolului al XX-lea, vânarea unui exemplar era un eveniment reflectat ca atare în presa de specialitate. Astfel, se știe că un șacal a fost împușcat în 1929 pe un ostrovul al Dunării, în dreptul comunei Ghidici, judeţul Dolj, un altul în 1952, în Pădurea Tulucești, lângă Galați. Teribila iarnă din 1954, când urmare a viscolului din februarie, troienele au atins câțiva metri și Bucureștiul a fost blocat de zăpadă, a determinat și semnalarea masivă a șacalilor, în haite sau individual, în majoritatea județelor din sudul țării, prezumându-se că, după îndulcirea vremii, animalele s-au retras în Bulgaria. Vânarea a două exemplare în 1956 pe fondul de vânătoare Joltea din judeţul Harghita, în centrul țării, și mai apoi împușcarea unui șacal în 1984, lângă orașul Miercurea Ciuc, fără ca specia să mai fi fost semnalată din anii ’50, nici măcar în județele riverane Dunării, au dus la reconsiderarea informațiilor conform cărora în secolul al XIX-lea specia era o apariție obișnuită nu numai în România, ci și în Ungaria.
După 1990, România a experimentat o serie de ierni mai blânde și o creștere a temperaturilor medii anuale, ceea ce a favorizat extinderea unor specii de plante și animale adaptate climatelor mai calde. Retrocedarea terenurilor agricole către vechii proprietari a avut și unele efecte secundare precum fenomenul abandonării terenurilor, care au devenit astfel mai propice pentru speciile de faună sălbatică. Reapariția șacalului, specie oportunistă, a fost așadar rezultatul unui mix de factori ecologici, climatici și sociali favorabili. Putem spune că, spre deosebire de alte specii, șacalul a reușit să se adapteze mai bine la noile condiții de mediu.
Succesul șacalului privind colonizarea unor noi zone, în treacăt fie spus specia a fost semnalată și în zonele mai puțin înalte din județele din nordul țării, se datorează în principal modului său de hrănire, nepretențios. În pofida aspectului, șacalul este prea puțin carnivor, cu un comportament necrofag, reușind să-și asigure mare parte din hrană cu fructe, semințe, ierburi, amfibieni, reptile, rozătoare, ouă și pui de pasăre. Nu ezită să frecventeze gropile de gunoaie, una din cauzele extinderii speciei putând fi reprezentată și de trecerea la societatea de consum, acestei schimbări comportamentale fiindu-i asociate, din păcate, risipa alimentară și depozitarea uneori haotică a deșeurilor menajere din jurul localităților
Inteligent, oportunist, mereu în mișcare, dealtfel mersul obișnuit este „la trap”, șacalul, în condiții normale are un comportament care îl situează între un hoitar și un prădător de talie mică. În absența prădătorilor mari (lupi, râși), își poate extinde dieta și teritoriul, înmulțindu-se și având un impact ecologic semnificativ în noile areale unde se extinde. Explicația prezenței sale, uneori în număr mare, în zone de câmpie, deluroase, cu pajiști sau stufărișuri și chiar în apropierea așezărilor umane este dată de absența marilor prădători, în special a lupului care îi limitează extinderea arealului altitudinal și spre nord. Șacalul intră în concurența cu vulpea pe care, datorită mărimii și comportamentului social, o poate exclude din teritoriu.
Cu o greutate de maximum 15 kg și o lungime de până la un metru, dimensiunile sale sunt între lup și vulpe, specii din familia Canidae, cu care seamănă întrucâtva. Păstrând proporțiile, corpul pare a fi mai degrabă de lup, iar capul și culorile aduc mai mult a vulpe. În general animal nocturn, își face apariția și în timpul zilei atunci când se simte în siguranță sau când este împins de foame. Urletul modulat, amplificat de glasul puternic și de liniștea nopții, este folosit cu precădere de a-și afirma prezența teritorială, în perioada împerecherii sau a căutării partenerului de cuplu. Realitatea este că șacalul este o specie monogamă, adică formează o pereche până la moarte, iar urletul celor doi parteneri te poate duce cu gândul… la o haită. Chiar dacă pot fi văzuți mai mulți șacali laolaltă este o chestiune ce ține mai de grabă de abundența de hrană, spre deosebire de lupi, cooperarea este doar la nivel de pereche!
În zonele mai joase altitudinal, șacalul ajută la curățarea ecosistemului prin consumul de hoituri, controlează populațiile de rozătoare și alte mici vertebrate, în cazul înmulțirii peste măsură acesta poate influența dramatic mai ales comunitățile de animale mici. Șacalul este capabil să atace puii de căprior, de lopătar și de muflon, chiar de mistreț, de asemenea nu ezită să atace mieii, iezii sau chiar oile și caprele de la turmele domestice. Prezența în libertate a numeroși câini hoinari, ridică o altă problemă, aceea a încrucișării accidentale a celor două specii. În anii 1970, rușii, prin încrucișări selective între șacali și câini Nenets Laika, au reușit să obțină o rasă numită Sha-laika, după numele celor două specii implicate, folosită în prezent pentru controlul bagajelor și securitatea aeroporturilor. Dispărut și reapărut în fauna României, oarecum independent de voința omului, șacalul are de suferit datorită conotațiilor legate de numele său. Dacă am spune unui om de pe stradă că „după 1990 s-au înmulțit șacalii”, fără a-i face lămuritoarele explicații, omul nostru va zâmbi amar cu gândul la jaful petrecut în economia românească postcomunistă. „Ca șacalii” este o comparație des utilizată și care, cu siguranță, nu are un sens apreciativ. Această zestre semiotică, datorată șacalului african, al cărui comportament se potrivește mai mult cu implicațiile negative sugerate mai sus, atârnă greu în percepția opiniei publice, în cazul unui animal reapărut în fauna României. Cu atât mai lăudabilă și mai ingenioasă inițiativa promovată de comunitatea științifică de a numi acest animal hilac, ancorându-l bine în istoricul faunei sălbatice și scăpându-l, măcar parțial, de nemeritatele nuanțe peiorative legate de numele de șacal!
Nota redacției. Numele de „șacal” am atribuit Judecătorului de Instrucție însărcintat cu instrumentarea dosarelor penale în cadrul modelului inchizitoarial al Justiției franceze
Baibacul, uneori denumit și bobac, este o marmotă de stepă sau de câmpie, animal dispărut din fauna României. Cele două nume populare sunt împrumuturi din turco-tătară, dovadă a faptului că aceste populații au cunoscut mai multe specii de marmotă de stepă dintre care amintim Marmota bobak, trăitoare în stepele din Ucraina, Rusia, Kazahstan, Marmota baibacina sau baibacul kazah răspândit în Asia Centrală (Kazahstan, Kârgâzstan) și Marmota menzbieri sau baibacul de Menzbier, o specie mai rară, endemism al Asiei Centrale. Interesant este că numele popular al marmotei de munte, marmota alpină (Marmota marmota) este „șuică”, un cuvânt provenit fie din limbile slave, fie un termen onomatopeic care descrie sunetul marmotei.
Ca și în cazul hilacului, în absența speciei, numelui popular al acesteia i-au fost păstrate conotații secundare, asociate sensului principal. Astfel în județele din sudul și estul țării, acolo unde baibacul a fost prezent, numele acestuia a stat la originea unor toponime sau a devenit poreclă…pentru indivizii scunzi și rotofei.
Oricum am numi-o, baibac sau bobac, e cert că pe teritoriul țării noastre a trăit Marmota bobak, fapt atestat de resturile fosile găsite atât în Moldova cât și Transilvania. Perioada dispariției speciei din Moldova a fost undeva pe la finele secolului al XVIII-lea, astfel că în primul deceniu al secolului al XX-lea baibacii se mai întâlneau doar în stepele Ucrainei. În anii 1950, urmare a politicii „pământului desțelenit” arealul speciei s-a restrâns la cîteva locații din stepele Donului. Baibacul este un animal social ce trăiește în colonii care pot cuprinde zeci până la sute de indivizi, amplasate în terenuri necultivate din stepă și silvostepă, situate la altitudini joase. Traiul în comunitate a condus la dezvoltarea unor forme de comunicare specifice: sunete ascuțite de avertizare (fluierături sau chițăituri), poziții corporale, utilizarea mirosurilor. Transformarea pajiștilor naturale în terenuri agricole, așa cum s-a întâmplat în stepele Ucrainei și Rusiei au constituit o modificare dramatică a condițiilor de mediu, finalizată cu dispariția indivizilor pe respectivele areale. Pentru un rozător, dimensiunile baibacului sunt impresionante: până la 70 de cm lungime, cu o coadă scurtă, o greutate de până la 9 kg, înainte de intrarea în hibernare. Blana este densă și groasă, adaptată la climatul rece al stepelor și pădurilor de stepă, de culoare cenușie-ruginie, cu botul în nuanțe mai deschise, burta și părțile laterale bat spre galben. Ghearele sunt puternice, capul lat și turtit, urechile mici și rotunjite, adaptate vieții în galerii. Sapă vizuini adânci care le protejează de prădători sau de condițiile meteorologice extreme și care constituie adăpostul pentru hibernarea din timpul iernii. Pentru cele aproximativ șase luni de inactivitate, marmotele își reduc metabolismul, alimentându-se cu grăsimea acumulată în timpul verii și toamnei.
Mereu în alertă, sunt animale deopotrivă vigilente și curioase. Această ultimă trăsătură se dovedește a fi și un punct slab, de care vânătorii din stepă au profitat. Știind că vulpea este unul din dusmanii naturali, vânătorul se apropia pe burtă, târâș, spre colonia de baibaci, folosind o blană de vulpe pe care o mișca sacadat, imitând mersul prădătorului. Prima reacție a baibacului era să fugă în galerie, mai apoi curios, vazând că nu se întâmplă nimic, se ridica pe labele din spate și urmărea cu atenție, nemișcat, posibilul dușman. Acela era momentul în care expunerea animalului era amplificată de poziția statică, astfel că vânătorul avea toate șansele să nimerească baibacul. În condițiile aride din stepă, tot ce se obținea de la baibac era folosit: carnea, considerată o delicatesă, asemănătoare la gust cu cea de porc, grăsimea utilizată în medicina tradițională și blana folosită pentru haine sau căptușeli. Toate acestea aveau și un preț nedorit! Baibacii, ca și alte rozătoare, pot fi purtători naturali ai bacteriei Yersinia pestis, agentul patogen care provoacă ciuma bubonică și care se regăsește în sângele animalelor infectate.
Consumul de carne insuficient tratată termic, contactul neprotejat cu sîngele animalelor infectate sau înțepăturile puricilor provenind de la acestea, pot conduce la infestarea cu ciuma bubonică, celebra „Moarte Neagră” a Evului Mediu!
Dacă tot am vorbit în primele articole despre marile erbivore sălbatice, trebuie spus că între acestea și marmotele de stepă există o interdependență legată de influențele lor asupra vegetației și structurii habitatului. Marmotele utilizează plantele de dimensiuni mai mici, cu precădere graminee, contribuind astfel la menținerea unei structuri de vegetație diversificate. Tunelurile săpate de acestea au influență asupra aerisirii, drenajului și regenerării solului, reprezentând în același timp și adăposturi pentru multe alte specii. Erbivorele mari beneficiază de vegetația proaspătă ce prosperă în zonele „tunse” de marmote, stimulând în general regenerarea covorului vegetal și împiedicând ca anumite plante să devină invazive. O relație similară, între micile rozătoare numite „câinii de preerie” și bizoni a fost documentată în parcurile naționale din SUA, concluzia fiind că acolo unde au fost reintroduși bizonii au reapărut și câinii de preerie și…invers!
Reintroduceri ale baibacului s-au realizat, cu succes, în Ucraina și Rusia, începând cu anii 1970 ai secolului trecut. Am mai pomenit de cele două rezervații din Ucraina, Rezervația Biosferei Askania-Nova din regiunea Herson, și Stepa Tarutino, în Bugeac, în apropierea graniței cu Republica Moldova. Cele două locații sunt arii naturale protejate dedicate în principal habitatelor și faunei stepice, astfel că acolo s-au reintrodus nu doar coluni, cai Przewalski sau saiga, ci și baibaci. Ținând cont de legătura dintre marile erbivore sălbatice și rozătoarele de stepă este posibil ca, pe termen lung, această abordare să fie de succes pentru restaurarea habitatelor stepice, urmarea a readucerii în teren a cât mai multor specii-cheie!
Ca o pledoarie pentru reintroducerea speciilor dispărute precizăm că speciile autohtone au evoluat de-a lungul a mii de ani în ecosistemele locale, având un rol bine definit și verificat în timp, prezența lor ajutând natura să-și recapete echilibrul inițial. Acestea sunt mai ușor acceptate și integrate de comunitățiel locale, revenirea speciilor autohtone dispărute presupune mai puține riscuri, întrucât animalele sunt deja adaptate la climat, iar localnicii sunt/pot fi pregătiți să conviețuiască cu ele. Există și un aspect moral, restaurarea faunei pierdute nu este doar o formă de responsabilitate față de mediu, ci și față de patrimoniul cultural, dat fiind că ele, speciile autohtone, dau identitate locală și ne păstrează atât de necesara legătură cu trecutul!
Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, publicist, Parcul Natural Vânători Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
De ziua internațională a cărții și a drepturilor de autor
Ghidul prizonierului în MCF (Mediul Carceral Francez) și istoria marii criminalități organizate contemporane (crime de sânge, crime sexuale, crime economico-financiare, atentate, terorism, jafuri armate, kidnapping, erori judiciare) prin intermediul „Faptului Divers”.
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
[…] Colun, plotun, hilac, baibac (Partea 3) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – edu… […]