Taină şi cunoaştere în abordarea temei teoriei generale a sistemelor (Mystery and knowledge in approaching the theme of general theory of systems) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic, franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe). Corespondență de la Dr Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova – Chișinău) în colaborare cu Thomas Csinta (research professor, director & redactor șef al Jurnalului Bucureștiului)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

Nota redacției. Teoria generală a sistemelor (relativ nouă fondată de Ludwig von Bertalanffy având ca obiect sistemele, indiferent de natura și tipul lor, o teorie a complexităților organizate, urmărind formularea principiilor, legilor, conceptelor și modelelor sistemelor) este o abordare interdisciplinară care studiază principiile și legile comune ale sistemelor, indiferent de natura lor specifică (naturală, tehnică, socială, etc.). Ea se concentrează pe identificarea și analiza structurii, funcționării și interacțiunilor sistemelor, cu scopul de a oferi un cadru conceptual și metodologic pentru înțelegerea complexității lor. Conceptul central al teoriei generale a sistemelor este sistemul, definit ca o mulțime de elemente interconectate care interacționează și funcționează ca un întreg. Această abordare permite:

• Identificarea structurii și funcționării sistemelor: Teoria generală a sistemelor analizează elementele componente, modul în care acestea interacționează și modul în care sistemul își atinge scopurile.
• Abordarea complexității: Prin abstractizare și generalizare, teoria generală a sistemelor permite studierea sistemelor complexe, care sunt dificil de abordat cu metodele disciplinelor tradiționale.
• Transferul de cunoștințe: Principiile și modelele dezvoltate în cadrul teoriei generale a sistemelor pot fi aplicate în diverse domenii, facilitând transferul de cunoștințe și metode de la o disciplină la alta.
• O viziune holistică: Teoria generală a sistemelor încurajează o abordare holistică, care ia în considerare interconexiunile și interdependențele dintre diferite părți ale sistemului și mediul său. 

Taină şi cunoaştere în abordarea temei teoriei generale a sistemelor (Mystery and knowledge in approaching the theme of general theory of systems)

Abstract. This article deals with the topic of general theory of systems based on adjacent considerations to assess the true character ofits knowledge. In the perseverance to do so, new ideas called upon to explain it essentially within the limits of which they can unfold are revealed. It thus shows the opportune necessity to make more intertwined and decipherable the evil possibilities that philosophical exegesis offers in order to understand and accept them as such. In this sense, this analysis is related to the principles on which the existing relationship between the human condition and the possibilities provided by the general laws of the surrounding and universal nature is based.

Necesitatea şi curiozitatea permanentă a omului de a cunoaşte secretele lumii înconjurătoare şi ale însăşi existenţei sale, l-au impus să găsească instrumentele cu ajutorul cărora să disece structurile interioare ale acestora–fenomen  ce a scos la lumină existenţa multiplelor elemente funcţionale, care ulterior prin caracterele comune ale unora dintre ele a făcut posibilă separarea lor în grupe numite sisteme structurale funcţionale, şi nu viceversa–descoperirea  acestor instrumente de disecţie şi pătrundere în interior le-a determinat existenţa. Ori, nu putea fi descoperit şi apoi cunoscut ceva ce nu exista. A fi la început este în originar, adică în sine, apoi este şi pentru sine, devenind conştiinţă de sine în sistemele organice avansate. Atare situaţie a condiţionat apariţia cunoştinţelor despre sistem (structura lui), şi concomitent şi găsirea mijloacelor cu care să poată fi descifrat. Acest lucru devine posibil tocmai datorită existenţei elementelor structurale ale sistemului, unele dintre care devin scule de disecţie, dar numai în consecinţă, şi nu în primordial (originar). De aici porneşte conceptul potrivit căruia lucrul în sine este ideea de lucru–ideea  în sine–ideea  în originar–ideea  în absolut. Astfel se face că ideea în absolut, de fapt, rămâne a fi motorul cunoaşterii de sine, şi nu viceversa, cunoaşterea de sine să  fie motorul cunoaşterii ideii în originar (în absolut).

Toate sistemele analitice cunoscute de om sunt în consecinţă, adică sisteme ale cunoaşterii de sine, ale cunoaşterii tainelor lumii dacă simbolic o vom considera echivalentul lui sine (echivalentul lui sine, pentru că ea se manifestă prin sine în originar). Există o limită a cunoaşterii de sine care este sine-le în originar-lumea în originar–lumea ca este, şi nu lumea cum este. Toate ansamblurile de sisteme analitice (sisteme structurale) cunoscute, numărul cărora pare a se afla la apogeul  maxim posibil, constituie tocmai mijloacele cu care cunoaşterea omului se apropie de origine–se  definitivează în absolut. Căutarea unor noi teorii¹ care să codifice, să organizeze şi să sistematizeze sistemele deja cunoscute este ineficientă, deoarece însăşi toate sistemele sistematizate de cunoaşterea umană şi constituie o atare sistematizare căutată în final. O astfel de sistematizare a sistematizărilor nu poate fi mai perfectă decât însăşi ideea de sistem în originar, adică decât  sine care este absolut. Şi atunci face oare de a încerca o astfel de aventură ce oricum se va încununa cu un eşec? În definitiv omul cu tot potenţialul său cognoscibil este în consecinţă–o  faptă (un produs) a ideii de faptă, şi nu idee în sine. Ori, nici o faptă nu poate fi suficient de ideală ca să se identifice cu ideea de faptă ca idee în sine-idee în absolut. Întotdeauna va exista dincolo de cea mai desăvârşită faptă  (cunoaştere) umană încă o necunoscută aflată în afara capacităţii de cunoaştere a omului. Acest lucru este valabil şi pentru orice încercare a lui de a sistematiza sistemele analitice cu care operează în cunoaşterea sistemelor structurale (funcţionale) ale lumii.

Ideea în originar (în sine) este taina cea „fără de taină”, care ne spune, că rezolvarea tainei este ea însăşi (taina ei), pentru că se identifică cu speranţa (optimismul)-cu însăşi existenţa. Căci, acolo unde taină nu e, speranţă nu e-reperul tainic al vieţii. Din acest punct de vedere nu este necesar de a elabora o teorie generală a sistemelor. Ori, la capătul unei astfel de aventuri, se va ivi nevoia de a crea o altă teorie, de data aceasta a teoriei generale a sistemelor, adică o teorie generală a teoriei generale a sistemelor pentru a putea fi pătrunsă cea elaborată anterior (cea veche) în virtutea aceluiaşi adevăr (vezi mai sus) potrivit căruia ele toate vor fi în consecinţă, adică cu cusur (insuficiente sieşi). Acest lucru îl deducem din ideea susţinută de unii filosofi potrivit căreia nu există elemente indivizibile. Dacă ar fi aşa, atunci nu ar există nici sisteme indivizibile, pentru că dacă ele ar exista, atunci nu ar fi nici elemente indivizibile, deoarece ultimele le formează pe primele. O divizare a sistemelor în sisteme duce la descoperirea a aşa ziselor elemente de ultimă instanţă (sisteme de ultimă instanţă),  divizarea cărora  din acest motiv nu mai este posibilă.

Căci, dacă am admite că elaborarea unei teorii a teoriei generale a sistemelor ar fi posibilă, atunci am trebui să admitem şi posibilitatea creării şi a unei teorii generale a sistemelor filozofice. În acest caz însă s-ar produce un nonsens, pentru că prin definiţie, filozofia datorită caracterului său se plasează deasupra oricăror teorii generale a sistemelor, jucând rolul de teorie generală a teoriei generale a sistemelor. Şi, deci oricât de multe teorii ale sistemelor am elabora întotdeauna filozofia datorită caracterului ei va constitui această teorie generală a teoriei generale a sistemelor. Din acest punct de vedere filosofia nu are criterii fixe de sistem, ea operând cu mijloace ce nu se supun nici unei sistematizări de ultimă instanţă, care să o încorseteze într-un cadru limitat – fapt care dacă s-ar întâmpla  ar face-o incapabilă pentru explorarea teoriilor sofisticate  ale sistemelor.

Altfel spus filosofia operează cu principii ce ţin de misterele tainei în care trebuie numai să crezi, dar nu şi să pătrunzi, deoarece taina nu poate fi disecată cu mijloace ale cunoaşterii, ci doar cu acele ale intuiţiei (credinţei). În caz contrar  ea ar înceta să mai fie taină. Faptul că există se bazează pe adevărul incontestabil potrivit căruia ea se manifestă ca idee  în sine–idee în originar (idee în primordial). Ori, lucrul nu poate fi scos din el pentru a putea fi căutat şi găsit în altă parte – în afara lui. El există în sine sau nu există de loc. Tocmai acest fapt caută să-l facă mulţi dintre exegeţi, atunci când îşi pun ca scop să creeze o nouă teorie care să sistematizeze teoria generală deja existentă a sistemelor, pentru că a face o nouă teorie generală trebuie să utilizezi uneltele teoriei deja existente. Atunci care ar fi noile principii ale noii teorii care să se deosebească de criteriile celei vechi? Ori, tocmai aceste principii sunt socotite greşit a fi altele decât acele ale teoriei cunoscute. Nu înseamnă oare acest lucru tocmai extragerea reperelor esenţiale pe care s-a clădit teoria în vigoare din cadrul ei, şi folosirea lor în calitate de o nouă bază pentru elaborarea unei noi teorii, ele fiind  fals considerate a fi altele, ce este acelaşi lucru cu a scoate un obiect din sine şi a-i căuta conţinutul în altă parte?

Sistemele unicat cum sunt considerate cele macroscopice sunt şi ele sisteme substanţiale asemenea celor microscopice, pentru că cele microscopice le alcătuiesc pe cele macroscopice. Din acastă cauză presupusele sisteme unicat ar putea fi întâlnite în ambele aceste lumi. Ele, de fap, mai degrabă pot fi considerate drept sisteme unicat doar în calitatea lor de entităţi separate, şi nicidecum raportate la alte entităţi de sisteme separate. Din acest punct de vedere, aşadar, despre unicitatea lor se poate vorbi doar relativ. Cu adevărat unicat, adică absolut poate fi numai Universul, care nu are alt sistem la care să se raporteze deoarece  este singular. La acest nivel unicitatea Lui rezidă în taina Lui ce stă la temelia cauzei şi motivaţiei genezei şi existenţei sale, taină în care poţi numai să crezi dar nu poţi şi s-o explici. În felul acesta omul ajunge la noţiunea de credinţă care nu are nevoie de argumente evidente, ci de argumente ce ţin de taină. Căci, ce fel de credinţă este aceea care necesită evidenţa obiectului ei, şi este lipsită de orice taină?

În interiorul cadrului spaţial-temporal sistemele structurale nu sunt rigide, ci mobile pentru că în orice instantaneu a-l timpului,  organizarea structurilor lor se schimbă, devenind altele. Elementele ce le alcătuiesc interacţionează,  structurile astfel născute, devenind funcţionale-funcţii ce la rându-le se schimbă corespunzător fiecărei unităţi de timp care îmbinat cu spaţiul le formează. De aceea nici când cunoaşterea umană nu va putea să pătrundă realitatea acestor sisteme, ci doar pe cea aproximativă. Ori, ea operează mai mult cu nişte interpretări ale funcţiilor ce ţin de timpul în dinamică al observaţiilor ce nu poate fi egal cu un singur şi cel mai mic moment al lui cu toate cele ce dovedesc să se petreacă pe parcursul acestuia. În definitiv instantaneul este atât de infim ca mărime încât poate fi identificat cu oricare dintre elementele indivizibile ale structurilor sistemelor fizice, adică cu însăşi taina ce stă la originea lor, şi pe care reflecţia umană din cauza că se bazează şi ea pe dinamica unor funcţii biologice ale sistemului nervos, nu este în stare să-l disece într-atât încât să se poată afirma că poate fi pătruns, fapt care să ne permită să cunoaştem în adevăr realitatea acelui moment tainic.

Teoria Big Bang este admisă, și de religie și de știință, ca „punctul comun” de pornire în crearea Universului. Diferențele sunt cu privire la ceea ce a fost înainte de Big Bang (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița)

Dacă admitem că Universul are un început, atunci trebuie să admitem că a existat un prim nivel de Realitate, care a fost în afara oricărei funcţii,  adică stabil şi indivizibil ca element de   structură bazal. Ori, funcţia anulează orice rigiditate, şi prin urmare anulează şi originea (momentul de început). De aceea evoluţia nu poate fi concepută la nivelul elementelor indivizibile, ci numai la nivelul structurilor funcţionale formate din ele. Căci, ea nu este în stare să se sprijine pe o altă evoluţie  sistemele căreia sunt şi ele funcţionale (în dinamică) , ci numai pe un sistem stabil indivizibil care să joace rolul de origine – taină a sistemelor funcţionale. Din acest motiv evoluţia este secundară, pe când ceea ce stă la temelia ei este substanţial (primordial). Din acest punct de vedere evoluţia nu exprimă fidel realitatea de ultimă instanţă (instanţa ca descifrare a tainei ) a sistemelor, ci aspectul de suprafaţă interpretat aproximativ de om. Numai desăvârşirea ţine de faptul în sine prin definiţia căreia se poate înţelege capacitatea elementelor de a deveni suficiente sieşi (stabile) în care dinamica structurilor încetează. Sistemele evolutive nu pot fi desăvârşite deoarece nu sunt suficiente sieşi, pentru că sunt funcţionale (efervescente). Numai în starea lor desăvârşită ele au capacitatea să devină origini a unor noi sisteme funcţionale (vezi mai sus).

Un Big – Bang cu „Supă cosmică” și sfârșitul lumii pentru noi, muritorii de rând! (Corespondență de la prof. univ. dr. Thomas CSINTA – Paris, Franța)

În sistemele   evolutive nimic nu e stabil. Având în vedere aceste considerente, aşadar, involuţie vom numi devenirea care apropie sistemele de cadrele stabile originare ale lor. Cunoaşterea omului influenţează foarte puţin procesele evolutive şi involutive deoarece ea este aproximativă (vezi mai sus). De aceea nu tot ceea ce omul numeşte evoluţie este şi desăvârşire, în special în toate cele ce ţin de interpretarea primului segment al drumului pe care-l parcurg sistemele spre starea desăvârşită. Mai mult decât atât, cât nu ar părea de paradoxal, dar anume mişcarea inversă mişcării evolutive este o mijlocire prin care sistemele se desăvârşesc,  ea petrecându-se pe cel de-al doilea segment al timpului funcţionării lor pe care devin suficiente sieşi spre finalul dinamicii. Oare nu în acest fel Natura se apără de intervenţia barbară în treburile ei esenţiale bazată pe cunoaştere a omului, considerată fals de către el desăvârşire (progres)? Aşa se face că Natura se răzbună pe om şi pe orgoliile sale pretenţioase de a cunoaşte totul – de a cunoaşte şi ceea ce nu poate fi cunoscut. Şi atunci la ce bun să ne stăruim să creăm o teorie generală a sistemelor evoluţiniste, o filozofie a filozofiei cu care să terorizăm Natura şi pe noi înşine? Căci, oricum munca noastră va sfârşi cu un eşec, dacă nu catastrofal, atunci inevitabil cu unul dezamăgitor şi în mare pierdere.

Oare crizele economice în general nu reprezintă un rezultat al răzbunării Naturii pe poftele nesăbuite ale omenirii şi excesul de consum al ei? Ele sunt numai unele dintre multiplele modalităţi prin mijlocirea cărora Natura îşi restituie ceea ce-i aparţine de drept, silind lumea să se supună legilor obiective care o guvernează şi să-şi revizuiască sever atitudinea faţă de normele Ei, prin adoptarea unor măsuri de austeritate în toate domeniile vieţii economice. Aceste măsuri sunt tocmai paşii făcuţi înapoi ce pun începutul unui  proces involutiv mondial care nu ţine de evoluţie, ci de o mişcare în sens invers-spre origine-spre desăvârşire (vezi mai sus).

El substituie aşa numita evoluţie înţeleasă greşit drept proces de perfecţionare. Iată că mişcarea înapoi este adevărata mişcare „înainte” cu tot sensul şi înţelesul ca atare pe care-l poartă acest termen. Dinamica  este una de reducere, de revenire la normalitate, de întoarcere la responsabilitate, echilibru şi echitate-toate echivalente ale unui numitor comun care se numeşte dreptate (desăvârşire). În definitiv aceste procese de redresare (de autocontrol şi autocritică) se vor petrece pe multiple planuri bazate pe un factor esenţial general valabil pentru toate timpurile-factorul etico- moral creştin-acel element de ultimă instanţă de disecţie indivizibil de natură filosofică cu care filosofia operează în analizarea teoriei generale a sistemelor cu rol de teorie generală a teoriei generale a sistemelor. Acomodat la fenomenul analitico-filosofic, ansamblul de măsuri de autocontrol şi autocritică pe care omenirea va trebui să-l realizeze în practică la scară mondială  în viitorul nu atât de îndepărtat, face parte tocmai din acea teorie a teoriei generale a sistemelor care nu trebuie inventată din nou, ci doar tradusă în viaţă, fiind gata elaborată, pentru că legile şi normele ei sunt demult bine cunoscute, dar ignorate de aşa numita atotputernica cunoaştere umană din care taina (credinţa–elementul de ultimă instanţă indivizibil) a fost scoasă  şi alungată. Filosoful român Ş.-D. Georgescu face eforturi susţinute de a introduce într-un cadru general sistematic filosofia particularizată românească, aducând în prim planul atenţiei toate reuşitele care, de fapt, s-au dovedit şi se dovedesc incomplecte printr-o descifrare pas cu pas  a eficienţei lor în acest mare şi dificil proces al încercărilor de sistematizare a  rezultatelor obţinute de diverşi filosofi de-a lungul istoriei ştiinţei filosofice,  indicându-i în special pe Aristotel, Toma din Aquio şi Hegel.¹ Pentru a face acest lucru el a fost nevoit să aducă argumente care iar fi putut permite să atingă acest scop de a introduce filosofia românească particularizată naţional şi geografic într-un cadru sistematic general.

Problema însă s-a doveit foarte dificilă de a fi rezolvată univoc până la capăt.  Fără a rătăci totuşi, navigând printr-un hăţiş labirintic  pro şi contra unor concepte ce s-au dovedit a se complecta unele pe altele, care iar fi permis să atingă acest deziderat, filosoful  s-a convins că acest lucr uu este posibil fără a renunaţa la unele deducţii şi care au devenit astfel reziduale în stare să  permită această clasificare într-un anumit cadru sitematic general. Şi se întmâplă atare lucru tocmai din cauza iposibilităţi de a întreprinde eficient şi definitiv  o astfel de sistematizare întemeiată pe motivele pe care le-am argumentat în acest material (vezi maii sus). La toate acestea se mai poate de specificat, că dacă vorbim despre contribuţiile filosofiei româneşti la filosofia generală şi capacitatea ei de a se întegra în ea cu spcificitaea sa particularizată naţional şi geografic, atunci ea nu este esenţială,  ci tocmai diferenţiată prin particularitatea şi specificitatea astfel apărută de gândire şi judecată determinate de aceste caracteristici, care astfel adaugă la esenţialitatea filosofiei generale mai multă pregnanţă şi valoare cromatică şi filosofică, întărind-o şi complectând-o, adică esenţializând-o şi mai mult şi integând-o într-o generalizare de produs finalizat al gândirii filosofce în evoluare la etapa istorică respectivă.

Prin urmare concluzia întrevede, că este imposibilă o sistematizare a ultimelor sistematizări posibile ale categoriilor filosfiei în general, dar şi în particualr de la o epocă la alta (vezi mai sus), imposibilitate dictată de caracterul intrinsec şi natural al structurilor primordiale ale nivelurilor de realitate a căror reflectare gnostică o găsim în dicursurile filosofice logice sau mai puţin logice ale gnosticului uman, din care cauză acestea devin respectiv şi ele imposibil de a fi sistematizate definitiv într-o sistematizare finită (finală).  Din această cauză sistemul (sistematizarea)  finită (definitivă)  se întoarce în interiorul obiectului ei, în însăşi  întreaga filosofie cu toate principiile de bază pe care le are la temelie, particularităţile de moment istoric în evoluţie, cu toate clasificările şi sistematizările interioare, adică în sistemul şi cadrul general al filosofiei însăşi, prin ceea ce reprezită şi este ea şi prin ceea cum este ceea ce este ea intrinsec. Filosofia românească alcătueşte, aşadar, prin singularitatea ei în particular şi nuanţă  un element structural al filosofiri în  general. Din acest motiv nu avem ce căuta cadrul filosofic general în care am putea încadra filosofia românească,  pentru ea însăşi fiosofia românească particularizată joacă acest rol.²

Deci pentru ea acest cadru particularizat şi este cadrul sistemic general căutat. De aceea nu trebuie să-l  căutăm  undeva dincolo de însăşi particularitatea specifică a filosofiei româneşti, adică în afara a ceea ce ea reprezintă  unicitate generală sistemică ca particular în unicitatea generală care este particularul sistemic al ei. Astfel   cadrul sistemic general al filosofiei în ansamblu este închis şi limitat de această imposibilitate legică  de a stabili şi a declara un ultim şi cel din urmă cadru sistemic intern de sistematizare a principiilor aflate în evoluţie ale filosofiei, în acest fel  filosofia intrând treptat în incapacitate de a mai produce idei noi în stare să pătundă şi să cunoască pe intreior şi pe ecterior omul şi realitatea sa. Din această cauză, atunci când toţi filosofii rând pe rând vor conştientiza inevitabilitatea imposibilităţii de a atinge acest ultim dezidrat,  procesul filosofic va intra în stagnare, iar filosofia ca ştiinţă nu va mai juca nici un rol în cunoaşterea umană.  Atunci va avea loc sfârşitul filosofiei.

__________________________

• ¹Andrei Spânu, „Teoruia generală a sisstemelor”, Revista „Cercetări filosofico-psihologine”, nr.1, 2011, p.p. 9-15.
• ² Ş.-D. Georgescu, „Cadrul general al filosofiei sistmice româneşti. Concepte şi categorii”, „Reviszta de filosofie”, Tomul 1.XV111, nr. 6. 2021.

Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova–Chișinău)

Născut la 8 iulie 1947 în satul Fântâniţa (raionul Drochia, Republica Moldova), în 1972 Petru Ababii, a absolvit Institutul de medicină din Chişinău (Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova-USMF). A lucart un timp ca medic generalist în Orhei (municipiu din partea centrală a Republicii Moldova, situat la cca 50 km spre nord de Chișinău, pe malul râului Răut, fiind centrul administrativ al raionului cu același nume și unul din principalele centre economice ale regiunii centrale a țării). Pasionat de filosofie are în palmaresul său o serie de publicații în reviste cu caracter academic și câteva cărţi pe teme filosofice printre care următoarele titluri, toate cu tematică filosofică:

• „Animus+Animus/Anima—Anima! sau Narcis Hiperionic”, Chișinău, 2005
• „Transmulticulturalismul monoteist sau transcendență și creștinism”, 2008
• „Decodificarea logigramei în ivonicul filosofic al lui Petre Țuțea”, 2010
• „Creștinismul. O descifrare în esențial a Evangheliei după Matei”, 2012
• „Prim adevăr și interpretare în aspect filosofic, sociologic și literar”, 2013
• „Aforisme, Gânduri, Reflecții”, 2020
• „Geneza metafizică a gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane”, în pregătire
• „Gândirea critică filosofică”, în pregătire
• „Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialităţii şi înţelepciunii umane”, autor Petru Ababii (ISBN 978-606-30-5885-1)

Când Primordialitatea l-a creat pe Om, transformându-l dintr-o ființă inferioară în una superioară ca Om-ființă, i-a pus în față dezlegarea unei probleme complexe care constă în îndeplinirea unui imperativ crucial–acela de a-l păstra cât posibil de mult în viață în cadrul coeziunii sale cu legile cosmice ce-i asigură vitalitatea și comportamentul în interiorul acestui cadru, prin îmbinarea în folosul său și al mediului său de viață–conștiința de sine (rațiunea) ca subiect cu obiectul său–ființa biologică și să nu transforme această problemă într-o dilemă.

Notă. Alte articole ale autorului Petru Ababii în Jurnalul Bucureștiului