1.jpg)
Frumusețea, natura și omul 1
Conştientul şi inconştientul se mişcă simultan şi sigur unul în întâmpinarea altuia, plasând fiinţa pe noi culmi ale circuitului evoluţionist al adevărului aflat în una dintre etapele armoniei în ascensiune. Existenţa nu poate cunoaşte o altă modalitate de perpetuare în timp, decât prin forme. Acestea determină timpul ca posibilitate de evoluare a diversităţii. Diversitatea determină existenţa formelor. Existenţa dispare acolo unde diversitatea dispare. Educaţia simţirii, prin urmare, va fi un imperativ aflat şi el ca factor evolutiv al adevărului dar nu unul hotărâtor. În altă definiţie arta este manifestarea exteriorizată a adevărului aflat în diferite etape evoluţioniste a armoniei în ascensiune în care se găseşte personalitatea individului uman, ea fiind, deci o sinteză conştientizată a reflecţiilor umane aflate în cel mai înalt grad al percepţiei. Arta este acel mijloc salvator al existenţei, prin care aceasta persistă ca o modalitate de compromis a forţelor evolutive ale adevărului. Compromisul circumstanţializează momentul calitativ în evoluţie numit armonie sau frumos. Frumosul imprimă nuanţă existenţei, o face mai senzitivă şi mai consistentă pentru conştiinţă, constituind el singur un facror al acestui calificativ. Frumosul este o rezultantă a existenţei, fiind subtilitatea care dă sens existenţei, îmbogăţind-o cu conţinut plăcut şi uşor de perceput. Realitatea nu poate persevera printr-o stare străină sensului ei, ci tocmai perseverează datorită acestui sens care se identifică cu frumuseţea ei. Drept urmare existenţa este adevărul care prin frumuseţe devine în anumite perioade ale armoniei în ascensiune o consistenţă agreabilă şi favorabilă ei. Frumosul deci, este o creaţie permanentă a Naturii. El a apărut simultan cu supurtul său natural bine organizat şi structura
- 1Petru Ababii, „Materialism și realitatea esteticii. Argumente și contraargumente la scrisorile lui Friedrich Schiler cu privire la educația estetică a omului” p.23-28.
Arta se realizează prin frumos şi frumosul prin artă, formând o simbioză indivizibilă şi stabilă. Armonia în ascensiune a adevărului personalizat aflat în diferite etape ale ei a stat la baza apariţiei diferitor forme ale artei. Arta a fost întotdeauna considerată de către om idealul timpului, dar a rămas în acelaşi timp foarte departe de idealul concretizat marcat de timpul şi spaţiul veşniciei. De aceea, nu idealul din artă, ci arta din ideal. Arta întotdeauna va tinde până la capăt spre idealul timpului ei. La momentul ei concretizat de adevărul aflat în una dintre etapele evoluţioniste ale armoniei în ascensiune, arta nu poate exprima idealul multiplicat al tuturor etapelor urcuşului spre desăvârşire. Îmbinarea de către artist a posibilului cu necesarul va crea un ideal relativ al vremii sale şi nu mai mult.
Idealul vremii este o simbioză armonioasă provizorie a conlucrării adevărului cu raţiunea favorizată de toate momentele conciliatoare între ele ale componentelor realităţii. Deci individul iubitor de adevăr şi frumos, nu este în stare de unul singur să imprime lumii linia dreaptă ce ar duce spre binele general. Adevărul societăţii în care trăieşte nu-i permite acest lucru. Dacă o va încerca s-o facă, va fi nevoit să aplice forţa şi dictatul, devenind autoritar şi imprevizibil-condiţie care împinge lumea spre inoleranţă şi agresivitate. Totul se petrece în timp prin timp evolutiv şi etapizat. Condiţia adevărului presupune o recunoaştere a obiectivităţii prezente. Individul iubitor de adevăr şi cu un simţ nobil în piept va imprima direcţie spre bine lumii din jur numai în măsura în care el şi-o impune sieşi, iar interesul năzuinţelor lumii faţă de atare simţ nobil a oricărui individ separat îl va preocupa numai în măsura în care lumea se preocupă de simţul nobil al acestui individ şi nu mai mult. Edificiul ignoranţei şi al arbitrarului se va manifesta în neputinţa timpului incapabil de a impune lumii ceea ce nu încape nicăieri din lipsa totală de loc şi de spaţiu. Trăind în veacul lui, individul este creaţia vremii lui, muncind pentru contemporanii săi numai atât cât aceştea îi vor permite, împărtăşind toată vina şi pedeapsa lor. Frumuseţea nu este numai o condiţie necesară pentru propăşirea umanităţii. Ea este o formă de alternativă prin care trece adevărul în drumul său lung şi greu de manifestare. Frumuseţea este o formă de refugiu a raţiunii, când ea nu este în stare să se realizeze plenar în conflictele cu manifestările negative ale realităţii.
Adevărul evoluat va include aspectele practice din frumos. Frumosul sensibilizează agreabil imaginaţia, dar influenţează puţin evoluţia adevărului. Frumosul rămâne întotdeauna apropiat sufletului, dar foarte îndepărtat de toată plinătatea sa integră. El se găseşte pe cât de aproape ochiului şi raţiunii pe atât de îndepărtat de totalitatea realităţii în care există individul uman. Friedrich Schiller cheamă să ne ridicăm la conceptul pur de umanitate fără a vedea şi rolul influenţei Realităţii. În felul acesta, spune el, vom cuceri adevărul. Da. La prima vedere pare a fi logic şi frumos, dar această stăruinţă verbală este jocul imaginaţii frumoase – formă de interpretare a adevărului personalizat al autorului, un început vicios al iraţionalului. Astfel „conceptul pur de umnaitate” a lui Schiller este produsul direct al acestui început de iraţionalitate, El este mai degrabă o dorinţă aprigă a lui de a instala cum s-a dovedit în mod forţat acest deziderat al imaginaţiei sale.
Cine din oameni oare nu s-a ridicat prin imaginaţia sa, prin raţiunea sa la conceptul pur de umanism crezut de ei fals de a fi posibil de atins? Dar cine dintre ei a pătruns adânc cauzele rătăcirilor, care i-a adus la acest adevăr fals interpretat? Întrucât experienţa demonstrează contrariul, nu văd cum şi în ce fel, descoperind şi sintetizând absolutul şi permanentul din frumosul existent, îndepărtându-ne pe câtva timp de sfera intimă a fenomenelor, am putea cuceri adevărul, când acest adevăr este instalat în esenţa noastră, problemele de bază ale căruia vrem să le rezolvăm tot cu aceleaşi dileme produse de el. Este imposibil de a purifica abstractul ca, cu ajutorul lui, să reproducem adevărul din noi şi din jurul nostru. O parte din adevăr se conţine în formula sa obiectivă absolută de unde imaginaţia vrea să-l distanţeze.
Frumosul creat de raţiunea omului poartă pecetea interpretării în fals ca neadevăr al adevărului, din care cauză el este atât de diferit şi de individualizat. Perceperea frumosului se petrece numai în măsura capacităţilor permise de schimbarea adevărului aflat în una din etapele sale evoluţioniste, Adevărul în sine este crud, steril şi rece. Frumosul este ceea ce câştigă omenirea în urma cuceririi zi cu zi, prin contemplare, receptivitate şi sensibilitate emotivă din lumina aoreolată a adevărului. Sălbăticia este aceea ce plăteşte ea, pentru a sorbi picătură cu picătură din izvorul nesecat al luminii realităţii crude şi incandescente a substanţei sale primordiale. Substanţa personalităţii, de fapt, este starea autonomă a persistenţei materiei sale biologice identificată cu adevărul său incontestabil. Persistenţa şi starea de manifestare a sa nu sunt două forme distincte ale personalităţii, care nu s-ar putea baza una pe alta. Ambele exprimă sensul conlucrării lor simultane..
Starea de consistenţă a esenţei ei este modalitatea prin care se exprimă existenţa. Această consistenţă permanentă în forme alternative defineşte timpul ca modalitate prin care se are ea ca atre. Pentru F. Schiller timpul este condiţia oricărei deveniri. Citez: „Timpul este condiţia oricărei deveniri – este o propoziţie identică cu acea care spune: „pentru a urma ceva, trebuie să existe o succesiune.””16 Nu, nu timpul este condiţia oricărei deveniri, ci oricare devenire condiţionează timpul, astfel încât să considerăm că timpul s-ar naşte înaintea şi în afara sucesiunii. Pentru succesiune trebuie să existe material de succesiune, iar acest material nu poate fi creat de succesiunea unde nu are ce succeda. Nu poate exista timp fără obiectul şi subiectuul ei material. Timpul în afara materiei nu se poate manifesta decât într-un fel fără de fel, fapt ce presupune existenţa antimateriei. Acest lucru anulează orice formă de manifestare a ceva ca ceva, dar fără acest ceva. Căci, logica spune că matreia şi cu antimateria se anulează reciproc rămănând acel ceva fără ceva. Însă realitatea demonstrază că ceva se are prin ceva ca ceva. Acest ca ceva este de ordin material şi ca ordin material se are pe sine prin percepţia sinelui de către sine, care se numeşte simţire. Acest ordin material ne permite să afirmăm că realitatea există ca ceea ce este prin ceea cum este. În definitiv deci, realitatea este ceea ce este . În abreaviatură religioasă ea este manifestarea plenară, indiscutabilă şi indinspensabilă a Dumnezului unic Atotputernic şi Atointegrator. „Eu” sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârlitul zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”17 Deci, timpul există pentru ceea ce este şi nu există pentru ceea ce nu este.
- 16 Ibidem, p.160
- 17 Noul Testamnt. World eide prining Duanville USA. 1998, Apocalipsa lui Ioan. p. 8.
Pentru ceea ce este timpul se măsoară cu veşnicia iar pentru ceea ce nu este el este nemăsurabil, adică insesizabil, pentru că ceea ce trebuie să-l determine ca atare şi să se perceapă ca atare lipseşte cu desăvîrşire. Astfel timpul este de două feluri: timp sesizabil şi timp nesesizabil. Fiinţa umană ca una dintre imensitatea formelor timpului sesizabil este interesată să-şi cunoască şi să mediteze asupra timpului său – fragment al veşniciei timpuli sesizabil parte al Timpului universal.
Astfel spus, omul are misiunea nobilă de a se cunoaşte pe sine însuşi ca participant la formarea veşniciei timpului şi al rolului său în acest circuit universal al timpului sesizabil. Vom numi timp universal timpul sesizabil împreună cu timpul nesesizabil. Timpul nesesizabil poate fi numit de către om şi pentru om şi timp imaginar, deoarece el este în afara oricărei percepţii a propriei condiţii presupuse a fi o stare improprie sieşi. Omul poate atribui totalităţii veşniciei timpului sesizabil proprietăţi divine deoarece în el iau naştere toate şi se petrec toate.
Persoana acumulează o parte din timpul sesizabil determinată de el şi promovată şi prezentată veşniciei timpului sesizabil. Timpul sesizabil este totul iar timpul nesesizabil este nimic. În Timpul universal totul se intercalează cu nimicul, iar nimicul cu totul, intersectându-se într-un presupus a fi punct neutru–punctul echilibrului absolut având pe ambele părţi cele doă balanţe (cumpene) ce ţin Univesul într-o mişcare stabilă în cele doă regimuri de timp sesizabil şi de tip nesesizabil. Atât totul cât şi nimicul se interpătrund transcendental într-o simultanietate armonioasă şi organică a materiei şi respectiv a antimateriei, simultanietate care crează formele şi pune în mişcare diversitatea lor prin reproducerea şi epuizarea lor perpetuă şi reversibilă. De aici ia naştere sintagma totul sau nimic, respectiv existenţă sau inexistenţă sau sintagma nimic nu-i veşnic şi totu-i veșnic.
Puntea în semnificaţia pe care i-o atrbuie raţiunea umană, ce ar face legătura dintre nimic şi totul este ineczistentă, căci totul se interpătrunde cu nimicul şi nimicul cu totul, alcătuind simultanietatea existenţei cu inexistenţa, starea neutră astfel alcătuită, fiind însăşi această simultanietate a intercalării totului cu nimicul respectiv a existenţei cu inexistenţa. De aceea fiinţa umană şi condiţia ei sunt distincte pentru existenţă şi nu sunt distincte pentru inexistenţă.
Pentru Schiller persoana şi starea prin care se manifestă ca atare sunt nedinstincte una faţă de alta, odată ce consideră că persona îşi poate impune sieşi o educaţie estetică autonomă, ce nu ar depinde de starea ei, adică de însăşi această autonomie. Schiller îşi pune marele scop de a salva umanitatea prin împăcarea celor două impulsuri incipiente – impulsul materiei şi cel al formei. Mai mult chiar el se grăbeşte să numească relaţiile dintre aceste două începuturi „opoziţie primitivă şi radicală. Citez: „Cum vom restabili aşa dar unitatea naturii umane, total suprimată prin această opoziţie primitivă şi radicală.”18
În toate timpurile omul s-a străduit să schimbe neâncetat totul forţat şi în mod imprevizibil fiind faţă de rezultaele obţinute. Dar, de fapt, el nu este şi nu a fost în stare să suprime aşa numita de către autor „opoziţie primitivă şi radicală” dintre aceşti doi factori primordiali ai materiei, deoarece ea reperzită condiţia necesară care o pune într-o mişcare evolutivă în regim de armonie în ascensiune de structurare, căci suprimarea restabilirii unitatăţii naturii umane se poate realiza numai prin suprimarea opoziţiei dintre aceştii doi factori opozanţi prin natra lor şi implicit şi suprimarea a unuia dintre ei. Şi atunci de unde să se ia umanitatea unul dintre factorii apariţiei căreia este suprimat? Mai mult decât atât, omul nu este în satare să restabilească ceea ce este deja stabilit, Restabilirea presupune dispariţia a ceva ce era anterior stabilit. Iar dispariţia acestui ceva prăbuşeşte însăşi toată construcţia sau unele din caracterele întregului a cărui componentă este. Astfel opoziţia dintre impulsul matereiei şi cel al formei nu este nici primitivă şi nici radicală, ci una constructivă şi edificatoare. Schiller recunoaşte totuşi, că cele două impulsuri nu sunt opuse prin natură, dar ele se opun totuşi unul altuia… „printr-o liberă înclinare a naturii, neânţelegându-se între ele şi încurcându-şi sferele…”19. Dacă e aşa, atunci ele totuşi se opun una alteea. De ce şi-ar încurca acţiunile, când ele constituie un tot întreg, cu un singur conţinut şi cu un sens de aceeaşi natură – rezultat tocmai al unei conlucrări edificatore și nu a unei neânţelegeri. Prin urmare, Schiller vede în aceste două impulsuri părţi distinctive independente total una faţă de alta, care nu se bazează una pe alta, tratându-le în continuare în mod corespunzător.
- 18Ibidem. Scrisoarea a noua. p.151.
- 19Ibidem p. 152.
Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova–Chișinău)
Notă. Născut la 8 iulie 1947 în satul Fântâniţa (raionul Drochia, Republica Moldova), în 1972 Petru Ababii, a absolvit Institutul de medicină din Chişinău (Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova-USMF). A lucart un timp ca medic generalist în Orhei (municipiu din partea centrală a Republicii Moldova, situat la cca 50 km spre nord de Chișinău, pe malul râului Răut, fiind centrul administrativ al raionului cu același nume și unul din principalele centre economice ale regiunii centrale a țării). Pasionat de filosofie are în palmaresul său o serie de publicații în reviste cu caracter academic și câteva cărţi pe teme filosofice printre care următoarele titluri, toate cu tematică filosofică:
- „Animus+Animus/Anima—Anima! sau Narcis Hiperionic”, Chișinău, 2005
- „Transmulticulturalismul monoteist sau transcendență și creștinism”, 2008
- „Decodificarea logigramei în ivonicul filosofic al lui Petre Țuțea”, 2010
- „Creștinismul. O descifrare în esențial a Evangheliei după Matei”, 2012
- „Prim adevăr și interpretare în aspect filosofic, sociologic și literar”, 2013
- „Aforisme, Gânduri, Reflecții”, 2020
- „Geneza metafizică a gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane”, în pregătire
- „Gândirea critică filosofică”, în pregătire
Articole asociate
- 250 de ani de la naşterea lui Friedrich Schiller
- Enciclopedia Stanford de Filosofie
- Palatul Singurătăţii Palat de vânătoare și reședință de vară cu vederi superbe
- Studii filozofice și dramatică clasică a lui Friedrich Schiller
- Friedrich Schiller Viața și lucrările | Cine a fost Friedrich Schiller?
- Friedrich Schiller. Citate
Notă. Alte articole ale autorului Petru Ababii în Jurnalul Bucureștiului
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
[…] „Frumusețea, natura și omul” cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațional… […]