Presupunând că individualizarea duce în mod automat la individualism și desolidarizare. Accelerarea, presiunea de a deveni mai flexibilă și cerințele de mobilitate în lumea creativității au însemnat că „persoana flexibilă” nu mai avea șansa de a dezvolta o identitate care era încă puternic legată de succesul profesional. Pierzătorii modernizării care au eșuat din cauza stresului individualizării au avut tendința de a elimina nesiguranțele lor într-un mod fundamental. Societățile moderne prosperă prin consumul de resurse morale neregenerabile, astfel încât într-un viitor nu prea îndepărtat, capitalul social acumulat de-a lungul secolelor va fi iremediabilpierdut.
Dar acest „diagnostic” este oare corect și general valabil? La o introspecție mai atentă, se ajunge la o constatare empirică mult mai diferențiată, și rezultatul faptului că resursele morale pot cu „să crească din nou”: este corect că a existat o scădere semnificativă a importanței unor valori la sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci. Dar aceste „pierderi” sunt compensate și de „câștiguri”. Dacă privim rezultatele cercetării demoscopice, avem impresia generală că nu avem de-a face cu o pierdere de valori, ci cu o schimbare a valorilor care este asociată cu o pluralizare a acestora, o relativizare a convingerilor valorilor individuale, dar și cu un grad mai mare de creștere a toleranței reciproce.
Căutarea autonomiei se corelează în mod implicit cu socialitatea. Trecerea de la valorile obligatorii la valorile de dezvoltare personală nu vine în detrimentul disponibilității de a se angaja și a se manifesta solidar. Acest lucru se reflectă, de exemplu, în motivele specifice generațiilorși al angajamentului civic. Cei mai în vârstă doresc continuareafață de valorile impuse de ei, în timp ce mai tinerii se concentrează pe realizarea sinelui și pe „distracție”.
Arta modernă a vieții cotidiene, cât și a artei, combină grija pentru sine cu grija pentru ceilalți, pentru societate. Acest lucru poate fi făcut plauzibil numai dacă se renunță la ideea că individualizarea și orientarea către o nouă experiență duc în mod necesar la pierderea valorilor, la lipsa solidarității și la descurajarea acțiunilor morale!
Desigur, procesele de individualizare detașează oamenii de orientările tradiționale și chiar fac să pară ca un obstacol și dezavantaj pentru ca acești oameni să se angajeze prea mult. Așadar, tinerilor trebuie să se ofere și a le face posibilă principiile care par doar a fi de neschimbat. Astăzi fiecare trebuie să-și ducă „propria viață”, să selecteze elementele propriei identități dintr-o multitudine de valori și oferte semnificative și să le pună laolaltă în felul lor. Dar tocmai atunci când încorporările tradiționale se erodează și identitățile devin mai fragile, faptul că nimeni nu poate intra într-o relație reflexivă cu sine, care nu se relaționează în același timp cu ceilalți și nu este recunoscut de aceștia, devine cu atât mai semnificativ.
Deja Georg Wilhelm Friedrich Hegel a arătat clar că individul se constituie ca un subiect capabil să vorbească și să acționeze cu propria identitate, învățând să se raporteze la sine prin perspectiva consimțirii celorlalți ca a cuiva care are anumite calități și abilități clar definite. Deci, există o relație strânsă între dezvoltarea individualității și nevoia de recunoaștere de către ceilalți. Cu toate acestea, această recunoaștere poate îndeplini o funcție calificată în procesul de formare a identității numai dacă nu este nici forțată, nici cumpărată, ci este acordată în mod voluntar de către alții. Întrucât presupune și o comunicare mediată simbolic, relațiile de recunoaștere se constituie cel puțin în discursuri care vizează înțelegerea: Datoria unei generații față de cealaltă. Acestea sunt apoi supuse condițiilor normative, în mare parte contrafactuale, care sunt de fapt țesute în comunicarea umană și în mediile de viață și creativitate diferite.
Oamenii știu-cel puțin intuitiv-dacă au fost îndrumați spre comunicare încercând să obțină un consimțământ motivat rațional, sau au recurs la mijloace de înșelăciune, constrângere, convingere etc.- deși acest lucru nu se bazează pe o înțelegere reducționistă a „raționalității”. Aceste norme implicite (indiferent de problema controversată a „justificării lor finale”) trebuie, de asemenea, acceptate ca valabile pentru comunicarea orientată spre dialog, în care normele morale nu sunt neapărat discutate, dar înțelegerea de sine, experiențele și perspectivele partenerilor de dialog sunt schimbate. Individualizarea nu înseamnă nici egoism, nici individualism, ci ea cere o „individualitate solidară”. Individualizarea oferă oportunități pentru „noi solidarități”; există posibilitatea „individualismului altruist”! În căutarea recunoașterii, indivizii nu pot să nu se angajeze într-o comunicare orientată spre dialog cât șiînsusținerearelații sociale.
FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA, POLITICA (23) – Georg Wilhelm Friedrich Hegel
Morala post-convențională poate fi, de asemenea, o moralitate post-creștină în sensul unui creștinism înțeles ca o convenție pozitivă și fructuoasă. Rezultatele moralei post-convențională este compatibilă cu elementele decisive ale tradiției etice creștine și, dimpotrivă, este de asemenea clar că creștinii pot continua să aducă o contribuție pozitivă la dezvoltarea acestei morale post-convenționale prin practica și reflectarea lor în practică. Oarecum paradoxal, formulat într-un mod care să nu fie înțeles greșit: După sfârșitul formațiunilor sociale, cu un monopol moral și semnificativ al creștinismului, creștinii au sarcina „diaconală”, nu misionară, de a participa la dezvoltarea moralei post-creștine durabile, reflectat în societate și în mod implicit în cultură, în sensul larg al cuvântului.
Ceea ce se poate face din punct de vedere politic, vizează extinderea spațiilor comunicative pentru astfel de procese și consolidarea resurselor și competențelor care fac posibilă dezvoltarea oamenilor de o identitate în condițiile modernității radicalizate și dezvoltarea unei conștientizări a valorii individuale și sociale durabile în acest proces.
În raport cu instanțele tradiționale de învățământ moral, și anume politica, școala, biserica, literatura cât și diferitele stiluri de viață familială, cultura devine tot mai importantă deoarece, chiar dacă în primul rând din interese de perpetuare și progres, au loc tot mai multe discursuri morale, care sunt promovate și susținute de un acompaniament public, constructiv-critic. Același lucru se aplică în multe domenii ale științei și cercetării, de exemplu în cercetarea sociologică și culturală. În cele din urmă, ceea ce este necesar este o știință socială care reflectă filosofic propriile cerințe și o filozofie care este bazată pe științele sociale și care, sub forma contribuțiilor discursurilor dezbaterilor publice și cel al serviciilor de consiliere pentru indivizi, grupuri și organizații pot ajuta, nu pentru a oferi oamenilor o orientare, ci pentru a-i ajuta să seregăsească, se să-și (re)descopere identitatea. De altfel, acest lucru relevă, din păcate, încă deficite în filozofia actuală, care încă nu se concentrează suficient asupra organizațiilor și instituțiilor responsabile,ca subiecte de acțiune, și nu este bine pregătită în privința dezvoltării abilităților de consultanță relevante într-un context practic direct.
Desigur că acest lucru va juca un rol major, fie că cetățenii din organizațiile societății civile au părțile ei se comportă ca actori ghidați de propriile interese, sau dacă acestea folosesc moralitatea, valorile și sensul ei ca resurse pentru ei înșiși și practica lor socio-politico-culturală într-un mod transparent, tematizat public fără a fi nevoie de consens și, prin urmare, să se lase subordonați pretențiilor unei politici traumatizante. Nu în cele din urmă, proiectul modernității, care pe lângă raționalitatea funcțională și diferențierea funcțională, include și libertatea politică, care în mod normal nu ar trebui fi suspectată în mod constant de subminare. Dar cum arată realitatea; cum ar trebui ea să fie?
Dr. Dr. Christian Schenk (medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard – Renania-Palatinat) coresopondent extern al Jurnalulului Bucureştiului
Notă.
Stadiile de dezvoltare morală avansate de Lawrence Kohlberg constituie o adaptare a unei teorii psihologice inițial concepute de psihologul elvețian Jean Piaget. Kohlberg a început să lucreze pe acest subiect, în timpul studiilor post-universitare de la Universitatea din Chicago în 1958, și a completat această teorie de-a lungul întregii sale vieți. Teoria susține că judecata morală, baza pentru un comportament etic, are 6 stadii de dezvoltare identificabile, fiecare din ce în ce mai adecvat decât predecesorul său la a răspunde la dilemele morale. Kohlberg a urmat dezvoltarea gândirii morale dincolo de vârstele studiate anterior de către Piaget, care, și el, susținea că logica și moralitatea se dezvoltă prin stadii constructive. Dezvoltând munca lui Piaget, Kohlberg a stabilit că procesul de dezvoltare morală privește în principal justiția, și că el continuă de-a lungul întregii vieți a omului, noțiune care a dat naștere unui dialog asupra implicațiilor filosofice ale unei astfel de cercetări. Cele 6 stadii de dezvoltare morală sunt grupate în 3 niveluri: moralitatea pre-convențională, moralitatea convențională, și moralitatea post-convențională.
Pentru studiile sale, Kohlberg s-a bazat pe povești, cum ar fi dilema lui Heinz, și s-a interesat de felul în care indivizii și-ar justifica acțiunile, dacă s-ar găsi în dileme morale similare. Apoi, el s-a concentrat pe forma raționamentului moral pe care îl prezintă fiecare, ignorând hotărârea luată pentru a rezolva dilema, și a clasificat aceste raționamente ca aparținând câte uneia din 6 etape distincte. Au existat critici ale teoriei din mai multe perspective. Printre argumente se numără faptul că pune accentul pe justiție, excluzând alte valori morale, cum ar fi grija față de altul; că între etape există o suprapunere care le-ar face să fie privite mai degrabă ca domenii separate; sau că evaluările motivelor pentru care se fac alegerile morale sunt în cea mai mare parte raționalizări post-hoc (atât de către cei ce iau deciziile, cât și de către psihologii care le studiază) ale unor hotărâri în esență intuitive. Cu toate acestea, a apărut un domeniu cu totul nou în psihologie ca rezultat direct al teoriei lui Kohlberg, și, conform studiului efectuat de Steven Haggbloom (și colaboratorii) între cei mai importanți psihologi ai secolului al XX-lea, Kohlberg este al 16-lea cel mai frecvent citat psiholog în manualele introductive de psihologie de-a lungul secolului, precum și al 30-lea cel mai eminent. Scara lui Kohlberg tratează felul cum oamenii își justifică comportamentele și stadiile ei nu sunt o metodă de clasificare a cât de moral este comportamentul cuiva. Ar trebui, însă, să existe o corelație între categoriile în care se înscrie cineva pe scară și felul cum se comportă, iar ipoteza generală este că un comportament moral este mult mai responsabil, consecvent și previzibil la oamenii aflați la nivelele superioare.
Christian Schenk face referire în articolul său la nivelul post-convențional, cunoscut și ca „nivelul principial”, marcat de o realizare crescândă că indivizii sunt entități separate de societate, și că perspectiva proprie a fiecărui individ pot avea prioritate față de vederile societății; indivizii pot să nu se supună normelor care vin în contradicție cu propriile lor principii. Moraliștii post-convenționali trăiesc după propriile lor principii etice—principii care includ, de obicei, drepturi fundamentale ale omului precum dreptul la viață, libertate și justiție. Oamenii care prezintă moralitate post-convențională consideră că regulile sunt mecanisme utile, dar schimbătoare—în mod ideal, regulile pot menține ordinea socială de ansamblu și protejează drepturile omului. Regulile nu sunt dictate absolute care trebuie ascultate fără îndoială. Pentru că indivizii post-convenționali își ridică propria lor evaluare morală a unei situații deasupra convențiilor sociale, comportamentul lor, mai ales la stadiul al șaselea, poate fi confundat cu cel al celor de la nivelul pre-convențional. Unii teoreticieni au speculat că mulți oameni nu pot ajunge la acest nivel de abstractizare a raționamentului moral. În stadiul al cincilea (condus de contractul social), lumea este văzută ca având opinii, drepturi și valori diverse. Aceste perspective ar trebui să fie respectate reciproc ca fiind unice pentru fiecare persoană sau comunitate. Legile sunt considerate ca fiind contracte sociale, mai degrabă decât edicte rigide. Cele care nu promovează bunăstarea generală ar trebui să fie schimbate atunci când este necesar pentru a satisface „binele cel mai mare pentru cei mai mulți oameni”. Acest lucru este realizat prin decizie majoritară și prin compromis.
Guvernarea democratică se bazează, se pare, pe raționamente morale asociate stadiului al cincilea. În stadiul al șaselea (condus de principii etice universale), judecata morală se bazează pe raționament abstract, folosind principii etice universale. Legile sunt valabile numai în măsura în care acestea sunt fundamentate în dreptate, și un angajament față de dreptate poartă cu el o obligație de nu respecta legi nedrepte. Drepturile legale nu sunt necesare, întrucât contractele sociale nu sunt esențiale pentru o acțiune morală deontică.
Nu se ajunge la hotărâri în mod ipotetic, condițional, ci categoric și absolut, ca în fillozofia lui Immanuel Kant. Acest lucru necesită ca un individ să-și imagineze ce ar face în locul altuia, dacă ar crede ceea ce-și imaginează cealaltă persoană că este adevărat. Consensul rezultat este acțiunea întreprinsă. Astfel, acțiunea nu este niciodată un mijloc, ci un scop în sine; individul acționează, pentru că așa este drept, și nu pentru a evita pedeapsa, pentru că este în interesul său, pentru că așa se așteaptă societatea, așa este legea sau așa s-a convenit. Deși Kohlberg insista că există și stadiul al șaselea, lui i-a fost greu să identifice persoane care operează în mod constant la acest nivel.
FILOZOFIA, ȘTIINȚA, RELIGIA și POLITICA (20) – Immanuel Kant
Nota Bene. A se vedea și articolele asociate
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
