Acasă Editorial Jurnalul Bucurestiului Omagiu marelui jurnalist – revoluționar, „revoluționolog” și prieten, Romulus Cristea – decedat...

Omagiu marelui jurnalist – revoluționar, „revoluționolog” și prieten, Romulus Cristea – decedat pe 29 aprilie în urma unui IMA (Infarct Miocardic Acut), la vârsta de 52 de ani.

355
5
EvZ

Ultimul interviu cu ziaristul și revoluționarul Romulus Cristea

Nota Autorului: Absolvent al unor instituții de învățământ superior în domeniul jurnalismului și științelor comunicării, științelor inginerești și economice, istoriei, dreptului și a relațiilor publice, respectiv, în domeniul informațiilor, jurnalistul polivalent Romulus Cristea (1967 – 2020) a fost și va rămâne unul dintre cei mai importanți „revoluționologi” români post-decembriști, care într-o serie de publicații (articole și carți) a încercat să (re)stabilească adevărul istoric în dosarul  Revoluției Române din decembrie 1989.

In memoriam Romulus Cristea (1967 – 2020). Unexpected passing. Final journey.

Mineriada care a adus România în pragul unui război civil (interviu)

Piața Universității a fost și rămâne un reper al universului democrației românești întrucât de acolo s-a dat startul spre o altă Românie, iar cei mai mulţi încearcă să se revendice fără drept ca provenind dinspre această mișcare, a declarat, într-un interviu acordat Jurnaliştii.ro publicistul Romulus Cristea, participant direct la tragicele evenimente din iunie 1990. De asemenea, acesta a publicat şi amplă lucrare dedicată „Pieţei Universităţii şi Mineriadei din 13-15 iunie 1990” în anul 2008.

Jurnaliştii.ro: Cum se vede astăzi la 29 de ani ziua de 13 iunie 1990? Cine a avut interes să aducă minerii la București?

Romulus Cristea: În data de 13 iunie 1990 autoritățile statului au intervenit violent și au pus capăt brusc, manifestației – maraton, declarată anticomunistă și care începuse în data de 22 aprilie prin ocuparea Pieței Universității. Au urmat două zile de teroare, 14 și 15 iunie 1990, perioadă cunoscută sub numele generic de mineriadă și care a rămas în conștiința oamenilor ca un act de teroare îndreptat împotriva populației. Manifestația din Piața Universității, din 1990, a rămas referința luptei pentru democrație și libertate în România post-decembristă. Deşi protestele au fost înăbușite și rezultatele alegerilor legislative din 20 mai 1990 au arătat că majoritatea populației avea simpatii pro-FSN, evenimentele de atunci au netezit, datorită simpatiilor iscate în mediile occidentale, drumul României spre democrație. Cu multe hopuri, dar a fost o cale fără de întoarcere pentru societatea românească.

Jurnaliştii.ro: Cine a avut interesul să aducă minerii la București?

Romulus Cristea: Bineînțeles cei care puteau, cei care dețineau pârghiile necesare pentru a declanșa o astfel de deplasare. Doar autoritățile oficiale, cei care preluaseră puterea și care erau sprijiniți de foștii coordonatori ai organelor de Securitate aveau o astfel de disponibilitate.În primul rând trebuie spus că nu a fost prima oară când s-a întâmplat acest lucru. Lumea a mai uitat, dar istoria a consemnat. Perioada de început a anilor 1990 a fost plină de frământări sociale și politice. Manifestațiile, mitingurile, grevele erau o permanență. Toate protestele, dar absolut toate au avut ca inițiator de declanșare cererea adresată autorităților de a se spune „adevărul despre revoluție”, despre teroriști, despre morții și răniții din decembrie 1989.

La aceasta s-au adăugat apoi, rând pe rând solicitări politice, economice, sociale și altele. Minerii au fost aduși să intervină, prima oară, în perioada post-decembristă împotriva mitingului partidelor de opoziție (în principal PNȚCD și PNL) din 28-29 ianuarie 1990. În dimineața zilei de 19 ianuarie 1990, câteva mii de mineri au sosit la București și s-au adunat în Piața Victoriei unde li s-au alăturat muncitori de la uzinele bucureștene. Au fost organizate mai multe „raiduri” prin București, fiind vizate sediile partidelor de opoziție. În 18 februarie 1990, în Piața Victoriei a avut loc o manifestație care fusese anunțată prin manifeste cu câteva zile înainte. Protestul anunțat ca având caracter anticomunist s-a transformat într-un protest anti-FSN și anti-Iliescu. La un moment dat, în zona Pieței Victoriei a apărut vice prim-ministrul de atunci, Gelu Voican Voiculescu, care s-a afișat ostentativ cu o armă automată, ceea ce a iscat foarte multă rumoare printre cei prezenți. Miile de manifestanți din Piață au luat cu asalt clădirea Guvernului și au ocupat-o. Și de această data, după lăsarea întunericului, forțele de ordine au intervenit brutal. Sute de oameni au fost arestați, atât cei prinși în interiorul Guvernului, cât și cei care rămăseseră prin zonele adiacente.

Noaptea târziu au fost aduși și 4.000 de mineri din Valea Jiului, care au acționat alături de soldați de la Ministerul Apărării Naționale și Poliție.În perioada 13-15 iunie a avut loc represiunea împotriva manifestanților din Piața Universității. În ziua de 13 iunie au acționat împotriva protestatarilor, pe lângă militari și poliţiști și mii de muncitori din București, în special de la IMGB. La Universitate și la Televiziune, se striga:  „IMGB face ordine!”.

După ce luptele de stradă ajunseseră de necontrolat, se devastaseră și se incediaseră sediul Poliției Capitalei, Televiziunea, și două sediile ale SRI-ului, în ziua de 14 iunie, în jurul orei 3 noaptea au fost aduși cu sprijinul autorităților garnituri întregi de trenuri cu mineri. Odată cu sosirea minerilor lucrurile au luat-o razna, civilii prinși pe străzi erau bătuți măr și arestați, sediile partidelor de opoziție au fost devastate și parţial incendiate, sute și sute de opozanți, dar și oameni care nu aveau niciun amestec cu manifestațiile au fost ridicați de pe stradă sau de la domicilii și duși sub arest la sediul Poliției, la Guvern, la unități militare (Măgurele și Băneasa). Pe lângă cei peste 1.000 de reținuți, au mai existat și patru victime prin împușcare (la Ministerul de Interne și pe Calea Victoriei, lângă Casa Centrală a Armatei).

Jurnaliştii.ro: are au fost cauzele care au determinat acțiunea în forță a minerilor de atunci? Ce rol a jucat „Fenomenul Piața Universității” în declanșarea tragicelor evenimente de atunci?

Romulus Cristea: Este greu de descris ceea ce s-a întâmplat în ziua de 13 iunie 1990. Este extrem de dificil pentru cei din alte generații să înțeleagă amploarea acelor evenimente. A fost haos și sânge. A fost un război urban în toată regula.

Violențele din acele zile sunt greu de închipuit și niciodată de atunci, nicio altă manifestație sau represiune nu a mai avut o asemenea amploare, deşi unii încearcă, din ignoranță sau frustrări să facă comparații. Bucureștiul ardea, la propriu. S-au folosit mii de cockteil-uri Molotov, care zburau   spre forțele de ordine, spre mașinile de luptă, prin geamurile unor instituții.

În Piața Universității ardeau autobuzele Ministerului de Interne și cele ale Ministerului Apărării. Sediul Poliției Capitalei ardea, la fel și sediul Ministerului de Interne, unde un grup de manifestanții încercau să demoleze porțile de intrare cu ajutorul unui camion. Brusc, a început să scoată fum și sediul SRI, denumit „La Cupola” și unde se aflau cartotecile și alte evidențe. Totul ardea, se spărgeau geamurile magazinelor și ale instituțiilor. Apoi a fost ocupată și parţial incendiată Televiziunea Română. În zona Ministerului de Interne și al Poliției Capitalei începuse să se tragă cu muniție de război.

Pe Calea Victoriei au fost aduse tancuri și alte mașini de intervenție ale forțelor de ordine. Un elicopter militar survola la mica altitudine Calea Victoriei și din cer au fost aruncate câteva zeci de mii de fiole cu gaze lacrimogene. Străzile și manifestanții erau înecați în fum și gaze de luptă și nu știe nici în prezent de unde manifestanții se tot aprovizionau cu cockteil-uri Molotov.

La un moment dat, transmisia postului naţional de televiziune a fost întreruptă. La reluarea emisiei, se lansează un comunicat oficial prin care se transmite că a avut loc o „tentative de lovitură de stat cu caracter legionar”. Cum credeți că reacționează oamenii obișnuiți, neinformați corespunzător,   neimplicați politic și ocupați doar cu asigurarea traiului zilnic când aud un astfel de comunicat pe singurul post de televiziune existent? Aproape firesc, unii s-au gândit că e cazul să susțină demersurile oficialilor. Poate că și minerii au gândit la fel. Însă a susține un demers în limite legale și a te alătura unei represiuni injuste, violente presărate cu morți, răniți și arestați e cale lungă.

În primul rând comunicatele oficiale, la care s-au adăugat demersurile concrete ale autorităților care au sprijinit fărădelegile grupurilor de mineri din Valea Jiului, dar și muncitori de pe platformele industriale bucureștene au susținut toate ilegalitățile și violențele din acele zile. România a fost în pragul unui război civil, manifestanții din Piața Universității și simpatizanții lor pe de-o parte și minerii plus muncitorii susținuți de forţele de ordine de cealaltă parte. Pe durata a cel puțin trei zile a fost ceea ce am putea numi ca terorism de stat.

Evenimentele din 13 iunie 1990 au fost declanșate de autoritățile statului, care au intervenit brutal și nejustificat, scoțând din Piața Universității o mână de oameni care mai rămăsese acolo, în corturile de pe platforma Teatrului Național. Protestul oricum se stinsese sau mai avea puțin să se termine, marea masa de demonstranți, inclusive reprezentanții Ligii Studenților   consimțiseră să renunțe la protest după anunțarea rezultatelor alegerilor, în urma cărora Ion Iliescu devenise președinte cu o majoritate zdrobitoare, iar FSN obținuse un scor electoral care- asigura de departe supremația la putere.

Jurnaliştii.ro: Ce rol a jucat fostul președinte Ion Iliescu în mineriadă? Este acesta unicul vinovat sau doar victimă care a scăpat situația de sub control? Dar cu Miron Cozma cum rămâne?

Romulus Cristea: Ion Iliescu era poate personajul cel mai antipatizat atât de opozanții din partidele istorice, cât și de manifestanții din Piața Universității. Însă sentimentele erau reciproce, sa să spunem așa. Nici Ion Iliescu nu rata vreun prilej în interviurile date la presă, în emisiunile tv sau în discursurile de la CPUN   ca să-i numească pe manifestanții din piață „golani” sau „huligani”. De asemenea, presa de opoziție mustea de articole conspiraţioniste privind trecutul lui Ion Iliescu și legăturile cu Moscova, Piața Universității se cutremura de lozinci anti-FSN și anti-Iliescu, iar zeci de muzicieni lansaseră melodii care-l parodiau sau acuzau, însă trebuie menționat însă că Ion Iliescu nu a condus singur guvernul sau guvernele de atunci. El a fost sprijinit și încurajat de anturajul său, de anumiți oameni care fuseseră învățați să fugă sau să părăsească corabia la pericol.Este adevărat că Ion Iliescu i-a comparat pe manifestanți cu legionarii, dar la fel de adevărat este și faptul că în jurnalele de luptă ale unităților armatei care au acționat atunci consemnează, în scris neadevăruri care le-au justificat acțiunile. Într-unul din jurnalele de luptă se consemnează faptul că pe Calea Victoriei sunt prezente batalioane legionare cu drapele fasciste, că unii striga lozinci legionare, etc. Nu a existat nici un corespondent în realitate pentru asemenea manipulări sau   descrieri. Au fost doar fabulații.

Trebuie însă menționat și un episod consemnat într-unul din rechizitoriile Parchetului privind evenimentele din 13-15 iunie și în care este descrisă atmosfera de la sediul Ministerului de Interne și de la Inspectoratul general al Poliției (IGP). În timp ce Ion Iliescu se agita în legătură cu amploarea manifestației de la Universitate, generalul Corneliu Diamandescu, șeful de atunci al IGP „stătea îmbrăcat lejer la birou, în papuci, cu o sticlă de whisky și se uita la televizor la un meci”.

În după-amiaza zilei de 13 iunie 1990, în jurul clădirii Ministerului de Interne s-a adunat un grup de câteva zeci de persoane, numărul acestora crescând în scurt timp la aproximativ 200. Aceştia, la început s-au manifestat paşnic şi scandau lozinci prin care cereau punerea în libertate a celor reţinuţi în cursul dimineţii, fără să cunoască faptul că acest lucru se produsese deja, manifestanţii bănuind că persoanele respective se află în arestul poliţiei. De asemenea solicitau demisia ministrului de interne generalul Mihai Chiţac. Neluându-se măsuri deosebite pentru paza şi apărarea sediului Ministerului de Interne, în exterior nu existau decât patru posturi de santinelă, militari în termen, care în momentul sosirii demonstranţilor au fost retraşi în interior, astfel la fel că, la sediul Poliţiei Capitalei, din acel moment în afara clădirii nu se mai afla nici un dispozitiv de pază şi apărare, a cărui existenţă ar fi fost absolut necesară, ţinând seama de modalitatea în care s-au derulat evenimentele în cursul zilei.

Un dispozitiv de pază şi apărare era necesar cu atât mai mult cu cât în cursul dimineţii, un număr impresionant de poliţişti şi scutieri au eliberat Piaţa Universităţii şi era previzibil faptul că vor avea loc acţiuni de protest, ca urmare a reţinerii fără temei legal a 263 de persoane.

Sursă foto: identitatea.ro

În condiţiile arătate anterior, s-a petrecut un fapt deosebit de important şi cu efecte negative în derularea ulterioară a evenimentelor şi anume părăsirea nejustificată a clădirii Ministerului de Interne de către generalul Mihai Chiţac, ministru în funcţie. Acesta a susţinut că, după convorbirea telefonică avută cu Ion Iliescu, în care i s-a reproşat că a dispus eliberarea persoanelor reţinute în cursul dimineţii, practic i s-au întrerupt legăturile telefonice şi prin staţia de emisie-recepţie cu Inspectoratul General al Poliţiei şi, ca atare a decis să se deplaseze acolo. Intrând în biroul şefului IGP, l-a găsit pe generalul Corneliu Diamandescu având o atitudine relaxată, fiind îmbrăcat lejer, în papuci, cu o sticlă de whisky şi urmărind meciul la televizor. De acolo, ministrul de interne, învinuitul Mihai Chiţac, a coordonat activitatea subalternilor săi prin telefon şi staţiile radio, transmiţând ordine şi aprobări, inclusiv pentru deschiderea focului cu muniţie de război, împotriva manifestanţilor care, de mai mult timp, strigau lozinci împotriva lui şi îi cereau demisia”, se mai menționează în rechizitoriul Parchetului privind evenimentele din 13-15 iunie 1990.

În privința lui Miron Cozma, liderul minerilor din Valea Jiului, lucrurile sunt mai mult decât clare. Deși acesta susține în prezent că a fost manipulat și că de fapt grupuri de securiști coordonau deplasările minerilor în Capitală, în 1990 se lăuda și se afișa în toate emisiunile tv lăudându-se cu acțiunile minerești. De altfel, el a continuat să fie implicat și în alte acțiuni   violente de stradă, în 1991 fiind implicat în mineriada care a dus la căderea guvernului condus de Petre Roman. Însă și mai curios este faptul, că mai multe organizații neguvernamentale sunt acum lovite de sindromul Stockholm, liderii acestora afişându-se în conferinţe de presă alături de Miron Cozma, care-și proclamă constant nevinovăția. În fapt, reprezentanții acestor ONG-uri mizează pe o alianță care să multiplice acuzele la adresa lui Ion Iliescu, dar calcă în picioare memoria victimelor. Nu poți face dreptate falsificând istoria.

Jurnaliştii.ro: Cine sunt vinovații pentru mineriadă și pentru morții din acele zile ale urii de pe străzile din București?

Romulus Cristea: Vinovații pentru mineriadă și pentru morții din perioada 13-15 iunie sunt identificați în Dosarul Mineriadei. De-a lungul a 28 de ani, procurorii militari, la fel ca și în Dosarul Revoluției, au audiat mii de martori, au declasificat documente oficiale și au făcut reconstituiri pe teren. Ca lucrurile să fie mai clare, în legătură cu evenimentele de la mineriadă au fost condamnate zeci de persoane. O parte din manifestanții reținuți în legătură cu Piața universității au fost grupați în trei loturi și judecați. Toți au fost eliberați în 1991, însă unora dintre ei le-au fost reținute pedepsele, instanța consemnând că perioada de reținere corespunde faptelor descrise parţial la dosar. De partea cealaltă a baricadei au fost reținute și condamnate doar trei persoane. Deneș Domokoș, un miner din Petroșani care avea 28 de ani la mineriadă a făcut aproape 8 ani de închisoare, după ce a fost acuzat de tentative de omor pentru că a încercat să-i taie capul lui Marian Munteanu, liderul studenților din acea vreme. Fapta s-a petrecut în zona Universității, lângă fântâna din zonă.
Până în prezent, Deneș Domokoș este singurul miner condamnat pentru violențele din 14-15 iunie. La fel ca și Miron Cozma, acesta dă vina pe manipularea promovată de către mass-media din acea perioadă și susține că Ion Iliescu este vinovatul moral, şi Marian Munteanu spune despre acest miner că a fost manipulat și menționează că nu el este cel care a făcut plângerea împotriva lui.

 „L-au condamnat pe nefericitul acela, Deneș Domokoș, care a încercat să-mi taie capul. Asta fiindcă, într-adevăr, era un caz flagrant, mai simplu de demonstrat: tentativa de omor. Sigur că este vinovat, căci nimeni nu are dreptul să dea cu toporul în cap semenilor săi. Dar eu nu am făcut plângere împotriva lui. N-am făcut plângere împotriva nimănui”, declara Marian Munteanu. Tot în legătură cu evenimentele de la mineriada din 1990 au mai fost arestați doi ofițeri de la UM 0215 și un maistru minier. Aceștia au intrat în casa lui Ion Rațiu de unde au furat mai multe electrocasnice și câteva zeci de mii de dolari americani, bineînţeles, după ce devastaseră tot ce le căzuseră în cale.

Jurnaliştii.ro: De ce dosarul Mineriadei din iunie 1990 este blocat în Justiție? Ar mai putea acesta să schimbe ceva în societatea românească?

Romulus Cristea:Dosarul Mineriadei este blocat și plimbat de la Parchet la tribunal și înapoi de ani și ani de zile. Totul se întâmplă pentru că nu există o decizie politică, nimeni nu-și asumă judecarea acestui dosar, deşi au trecut 29 de ani de la evenimente. Lucrurile sunt la fel ca și în Dosarul Revoluției. În luna mai, magistraţii instanţei supreme au decis, să restituie dosarul Mineriadei la procurori, fiind constatată nulitatea rechizitoriului. Toate acestea deşi procurorii militari susţin că există probe potrivit cărora 14 persoane identificate „ar fi organizat și coordonat direct atacul împotriva populaţiei civile, ceea ce ar fi dus la uciderea prin împuşcare a patru oameni, rănirea prin împuşcare a trei persoane, vătămare integrităţii fizice şi psihice a 1.269 de oameni şi privarea de libertate a altor 1.242. În același dosar au fost introduse drept părţi responsabile civilmente mai multe instituţii ale statului, precum Ministerul Finanţelor, MAI, SRI, Parchetul General, Guvernul României, Jandarmeria Română, MApN, Ministerul Economiei.

Judecarea și soluționarea dosarului privind evenimentele de la mineriadă, din 13-15 iunie 1990, ar face în primul rând dreptate victimelor reale: familiilor celor împușcați, răniților și celor arestați. Sunt aproape 3.000 de persoane vătămate, există probe în acest sens, și acestora trebuie să li se facă dreptate. Din păcate, în condițiile actuale acest fapt nu se va petrece prea curând. Chiar dacă dosarul va ajunge din nou în instanță, doar citarea și audierea martorilor ar dura cel puțin trei ani. Dosarul fiind retrimis la Parchet, nimeni nu știe, când și cum va ajunge să fie soluționat. Poate fi vorba de patru-cinci ani sau 30 de ani.
De când este tergiversat acest dosar, o generație a participanților la evenimente s-a stins, a doua își mănâncă pensia cât mai pot, iar a treia generație martoră, cea a elevilor și studenților se apropie cu pași repezi de pensie. Pentru că au trecut aproape 30 de ani.

Jurnaliştii.ro: Cum ar fi fost România fără Mineriade? Ne ar fi privit altfel Occidentul în tranziția lentă spre democrație și statul de drept?

Romulus Cristea: România fără mineriade ar fi fost poate un stat normal, dacă cursul istoriei ar fi fost unul firesc, netulburat. Însă succesiunea regimurilor politice și dictaturile instaurate după cel de-al Doilea Război Mondial și până în anul 1990 ne-au dat peste cap obiceiurile, educația, comportamentul. După decenii întregi de trai sub regimuri autoritare, populația a fost bulversată.

Să nu uităm că, în timp ce în toate țările fostului bloc comunist, tranzițiile spre regimurile democratice au comportat șocuri reduse, România a fost sigura care s-a confruntat cu o revoluție sângeroasă, a fost traumă după traumă, frustrări acumulate care s-au revărsat violent. Așa s-a întâmplat și cu ocazia evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Dacă lăsăm la o parte represiunea sângeroasă din finalul manifestației, protestele acelea au însemnat mult pentru democrația românească. Să nu uităm că cei din Piața Universității au devenit promotori ai Proclamației de la Timișoara, care prevedea introducerea unei legi a lustrației, după modelul unor țări vecine. De asemenea, tot atunci, în piață au început demersurile pentru înființarea unui post independent de televiziune (la aceea data nu exista decât postul oficial de stat). Fenomenul Piața Universității s-a datorat unui sentiment puternic, oamenii au întrezărit speranța într-o mare de neliniști. Trecerea de la regimul dictatorial spre o aparență de libertate și democrație s-a făcut mult prea brusc, nu toţi au înțeles atunci ce pot face, unde se pot duce și că viitorul lor nu mai depinde decât de acțiunile lor.
Fără Piața Universității, fără demonstrațiile de acolo, tranziția spre democrație ar fi fost mult mai lentă decât ne putem închipui.

Piața Universității a fost și rămâne un reper al universului democrației românești, de acolo s-a dat startul, de acolo a pornit totul. Poate și de aceea din ce în ce mai mulți încearcă să se revendice fără drept ca provenind dinspre această mișcare și caută să deturneze sensul și motivația altor demonstrații comparându-le cu Piața Universității.

Jurnaliştii.ro: Când va fi societatea românească pregătită în opinia dumneavoastră de reconciliere cu istoria această dureroasă de după decembrie 1989?

 Romulus Cristea: Nu de reconciliere ar fi vorba în primul rând. Înainte de toate trebuie făcută dreptate victimelor. Și celor care au pătimit la revoluție și celor care au fost maltratați în Piața Universității. Până nu le faci dreptate acestora nu ai ce reconciliere să faci. Ce să faci, să împaci victimele cu cine? Există identificată prin intermediul justiției cealaltă categorie, a celor care au produs nedreptăți, a celor care au încălcat legea și au acționat violent și nejustificat?

Până când instanțele nu vor decide cine și cum a acționat, nu poate fi vorba de dreptate. În plus, mai trebuie adăugat, că cel puțin în cazul mineriadei din 13-15 iunie 1990, o reconciliere simbolică a avut loc. Există și o fotografie din care răzbat emoții greu de descris.  E vorba despre Congresul PNŢCD care se desfășura, în 1991, în sala Teatrului Național. O delegație a minerilor condusă de Miron Cozma, care veniseră la București să pună umărul la desființarea guvernului Petre Roman, au intrat în sala unde se desfășura acel congres. Pe jumătate speriați, cei prezenți i-au aplaudat pe mineri, Ion Rațiu, unul din liderii marcanți ai PNȚCD s-a îmbrățișat cu Miron Cozma, șeful minerilor. Cei care înainte îi condamnaseră, acum îi aplaudau. La fel, să nu uităm nici declarațiile lui Marian Munteanu, liderul studenților, bătut de ortaci și arestat de autorități, care tot în aceea perioadă a declarant public că i-a iertat pe mineri și nu lor le are de reproșat ceva, ci celor care i-au manipulat grosolan.

Interviu realizat de către jurnalistul Sebastian Rusuși preluat de pe portalul Jurnaliștii.ro

Ce ar trebui să ştie tânăra generaţie despre Revoluţia Română din Decembrie 1989. Interviu cu jurnalistul Romulus Cristea

Tinerii care nu au avut legătură cu regimul totalitar al lui Nicolae Ceaușescu sau cu revoluția din decembrie 1989, ar trebui să rețină adevărul istoric și nu balivernele politicienilor sau teoriile conspiraționiste care au deversat în spațiul public, a declarat, într-un interviu acordat Jurnaliştii.ro, jurnalistul  Romulus Cristea, participant activ la revoluţia din decembrie 1989. El s-a aflat timp de câteva zile în incinta clădirii fostului Comitet Central (CC) al PCR. Despre crimele din decembrie 1989, psihoza teroriştilor, Dan Iosif, vinovaţii morali şi  atmosfera din CC în primele ore după fuga Dictatorului, citiţi pe larg în interviu.

Jurnaliştii.ro: La 29 de ani de la revoluția din decembrie 1989 morții și răniții încă își cer dreptatea. Cum vă explicați că justiția nu a reușit să îi condamne pe ”cei care au tras în noi”?

Romulus Cristea: Nu este vorba de o conspirație a celor vinovați sau a politicienilor, ci mai degrabă de duplicitate, de o complicitate prin tergiversare a tuturor actorilor implicați și a nostalgicilor. Încă de acum zece ani, chiar dacă tardiv, reprezentanții Parchetului Militar au anunțat că au încheiat cea mai mare parte din cercetări, au fost interogați mii de martori și presupuși vinovați, s-au făcut reconstituiri pe teren și altele.

Pentru peste 90% din victime (decedați și răniți) s-a stabilit clar în ce circumstanțe s-au produs incidentele, Cine a tras și în ce condiții”, spunea chiar șeful Parchetelor Militare de la acea vreme. Mai mult decât atât și este un lucru mai puțin știut, au existat câteva autodenunțuri ale participanților la revoluție. Unul dintre ei, Nelu Florea (zis Pluto), în prezent decedat, într-un moment de luciditate și foarte probabil constrâns de mustrări de conștiință, a declarat în fața procurorilor când a tras, în cine și la ordinul cui.

 Din câte îmi aduc aminte, era vorba de cel puțin 10-12. Nelu Florea, a fost participant la revoluție în clădirea CC-PCR, a avut armă, fusese încadrat în armată și în decembrie 1989 fusese declarat dezertor (și, tocmai datorită acestui fapt a avut dreptul să-i fie recunoscute meritele și să beneficieze de drepturile prevăzute de Legea Recunoștinței față de eroii-martiri și luptători). Nelu Florea a procedat corect.

Dacă toți cei implicați ar renunța la diseminarea scenariilor conspiraționiste (unele preluate din presă) și ar declara numai adevărul despre cele trăite (și nu alte invenții) lucrurile ar fi stat altfel și am fi știut de mult adevărul. Dacă cineva ar avea curiozitatea să citească cu multă răbdare și imparțialitate declarațiile date la parchet, de cei implicați în Dosarul Revoluției, și-ar putea da seama cu ușurință că are de-a face cu un amalgam de realitate și fabulație. Cum să-ți mai aduci aminte, după 20 de ani, de amănunte năucitoare? Ca lucrurile să fie mai clare, teroriștii nu au existat (nu există nicio dovadă în acest sens), iar în decembrie au folosit armamentul, în special, cei din armată, civilii, o parte din securiștii dezorientați, dar și milițienii răzleți și speriați.

Pentru justiție este extrem de greu să mai facă dreptate, iar doar mărturiile nu pot fi concludente. Ele trebuie coroborate cu alte dovezi sau înscrisuri (care au existat sau există). Problema este că toți cei implicați (în prezent, cotropiți de frustrări profunde) ar trebui să spună numai adevărul și să lase fanteziile la o parte, iar o decizie politică ar putea pune punct acestei nebuloase, care durează de 29 de ani.

În altă ordine de idei, pentru ca lucrurile să fie mai clare. O altă teorie propagată în eter, de aproape trei decenii este aceea că „nimeni, niciun vinovat nu a fost condamnat”. Este absolut fals. Au fost zeci și zeci de condamnări ale celor implicați din armată, securitate, PCR, miliție. Generali, miniștri comuniști, colonei de armată și securitate, soldați și, nu în ultimul rând, civili. Începând din 1990 și până în prezent. În plus, ca să respectăm adevărul, o parte din victime au fost despăgubite, sau au folosit propria situație pentru a obține facilități și beneficii materiale. Nu e cazul să facem contabilități macabre, câți și cât au obținut, dar adevărul trebuie respectat. La fel cum trebuie respectați, în mod special, cei care au ales să fie onești și să fie interesați doar despre aflarea adevărului renunțând la beneficii. Și această categorie nu este deloc una restrânsă. Din contră.

Jurnaliştii.ro: Ce ar trebuie să știe tânăra generație despre revoluție? A fost o revoltă populară sau o lovitură de stat?

Romulus Cristea: Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoltă populară. A fost ceea ce putem denumi o revoluție. Un regim comunist condus de un dictator a fost răsturnat și înlocuit brutal, chiar dacă veșnicilor nemulțumiți nu le place, cu un sistem democratic. Cu toate tarele lui, după împușcarea lui Nicolae Ceaușescu, regimul nou instaurat a schimbat, greu sau nu, direcția. Și nu doar pentru că așa a avut intenția, Lumea se schimbase brusc și dramatic, contextul geopolitic era, putem spune, propice, istoria o luase puternic în alt sens și nu mai exista cale de întoarcere. În toate țările fostului bloc comunist lucrurile se urniseră în sensul democrației, lumea se săturase de constrângeri, de mizerie, de dictatori, de constrângerea libertăților de exprimare. Așa a fost să fie, dacă în celelalte țări schimbarea a fost oarecum fără victime colaterale numeroase, în România cotitura istorică a fost una punctată de vărsare de sânge: zile întregi de teroare cu rafale de arme de foc, peste o mie de morți, sute de reținuți și răniți.

Jurnaliştii.ro: Ce ar trebui să rețină tinerii? Noile generații care nu au avut legătură nici cu regimul totalitar al lui Nicolae Ceaușescu, nici cu revoluția din decembrie ar trebui să rețină adevărul istoric și nu balivernele politicienilor sau teoriile conspiraționiste care au deversat în spațiul public. Lucrurile sunt extrem de simple și este datoria istoricilor devotați, dedicați, corecți.

Romulus Cristea: Istoricii au acum datoria extrem de dificilă să relateze cu obiectivitate ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Au la îndemână tot ce le trebuie, mai mult decât au avut alte generații de cercetători. Sunt disponibile tone de documente, mii de ore de filmări, zeci de mii de fotografii, un volum imens de înregistrări audio, inclusiv provenite din fondurile speciale ale armatei sau securității. Dacă și pentru Dosarul Revoluției e nevoie de o decizie politică pentru rezolvarea rapidă, definitivă și obiectivă și în cazul istoricilor-cercetători ar fi nevoie de o consensualitate, în sensul debarasării totale de anumite convingeri politice părtinitoare, care le-ar putea influența opiniile.

Încă o dată: istoricii și doar ei au în prezent misiunea dificilă de a scrie obiectiv despre ce s-a întâmplat. Restul vocilor din spațiu, frustrările cumulate ale participanților sau disperările spectatorilor nu vor mai avea importanță din perspectivă istorică. Tinerii vor știi despre revoluția din decembrie 1989 doar ceea ce vor citi în manualele oficiale de istorie.

Jurnaliştii.ro: Cine a lansat în acele zile de foc pentru națiunea română psihoza teroriștilor? Au existat ei cu adevărat în acele zile?

Romulus Cristea: Nu există nicio dovadă, dar absolut niciuna care să vină în sprijinul teoriei cu teroriștii, care ar fi atacat populația civilă sau obiective civile și militare, la revoluție. Au existat câteva sute de dosare deschise de procurorii militari unor persoane civile bănuite de terorism. Ele au fost închise târziu, cu rezoluția de neîncepere a urmării penale abia prin 1994. De ce au fost închise? Acuzațiile erau cel puțin năstrușnice. Am să ofer câteva exemple.

Cazul „Ovidiu Crăciun-Falk”. Întâmplător, am fost vecinul lui. Era angajat la o mare antrepriză de construcții din București. Pentru mine era un om absolut obișnuit. La revoluție, a fost grav împușcat noaptea în clădirea Comitetului Central. Nu mai povestesc în ce condiții a fost împușcat, cum a fost aruncat la grămadă cu morții și răniții într-o încăpere și cum a ajuns cu greu să fie internat. Ce scria la dosarul lui de terorist?

Printre altele: „Numitul Ovidiu Crăciun, de profesie sudor, a fost împușcat și transportat la spital. S-a observat de către cadrele medicale că avea mâinile foarte îngrijite, manichiura făcută și unghiile date cu lac. În buzunare au fost găsite niște tuburi de gloanțe și un capac ce părea a proveni de la un dispozitiv de tragere, într-o noapte, când s-a stins lumina în spital, cadrele medicale au declarat că soția acestuia a devenit agitată și s-ar fi deplasat spre fereastră”.

La dosar se mai aflau și câteva declarații, culmea, ale unor colegi de revoluție și asociație, date la mult timp după evenimente, în care se afirma că „Ovidiu Crăciun ar fi strigat în timp ce era transportat sau pe patul de spital, în sala de operație că „este copilul adoptiv al Elenei Ceaușescu, orfan crescut pentru a deveni terorist”. Și așa zisele declarații de martor nu se opreau aici: „În chiloți ar fi avut propriile medalii ascunse și striga <<Trăiască Ceaușescu!>>”. Peste ani, l-am abordat pe Ovidiu Crăciun, întrebându-l ce știe despre dosarul lui de „terorist”.

Era noaptea de Crăciun, prin 2006 şi ne aflam într-o sală cu zeci de persoane. Am continuat să-i relatez ce scria în dosar. Timp de un sfert de oră a început să râdă și nu se mai oprea dintr-un râs absolut nebunesc. Ce mi-a declarat Ovidiu Crăciun: „Niciodată nu mi s-a adus la cunoștință că sunt urmărit în vreun caz de terorism. Nimeni nu mi-a spus că ar exista vreun asemenea dosar, E o nebunie, sunt niște bazaconii. Eram tânăr, aveam o barbă mare și într-adevăr aveam mâinile foarte îngrijite. Tot timpul aveam mare grijă, purtam mănuși, mă îngrijeam atent, nu de alta, dar îmi plăceau femeile și doream să fiu bine îmbrăcat și curat.

Povestea cu ce mi-au găsit în buzunare e altă aiureală, eu știu că aveam un capac de la un deodorant străin. În chiloți nu puteam să am decorații ascunse pentru că am fost împușcat în șold, eram scăldat de sânge, iar testiculele mele se făcuseră cât mingea de tenis. Nu mai încăpea nimic. De strigat nu prea mai aveam cum, eram sleit, gemeam de durere, după ore întregi de așteptare până la operație. Ce aberații!. Soția a venit pe la mine, dar era extrem de speriată, nu știa dacă scap cu viață și cred că se ruga pentru mine când eram în salon după operație. În schimb, e foarte urât că persoane apropiate de mine au dat declarații absolut incredibile și mincinoase. E o mizerie! Habar nu am avut de așa ceva, nu am știut niciodată că aș fi avut instrumentat un dosar de terorist.

Cazul „Teroristul Ou-ou-oo-oo”. Este vorba despre un tânăr, din Drumul Taberei. A fost oprit de un echipaj de civili pe stradă. I s-a cerut să se legitimeze. La dosarul de terorist s-a consemnat că „individul a devenit extrem de agitat și a început să strige într-o limbă necunoscută, probabil arabă”. Tânărul a fost bătut măr, percheziționat, predat armatei cu suspiciunea că ar fi terorist străin. De fapt, persoana avea un handicap, era surdo-mut și nu putea pronunța decât „Ou-ou-oo-oo”. A mai încasat o bătaie bună și în arest. Un altcaz este cel al unei persoane cu grave tulburări psihice. Se pare că reușise să fugă în acele zile de haos, din decembrie 1989, de la Spitalul 9. În dosarul de la parchet se consemnase că „numitul era extrem de violent, cu mâinile și fața negre (era pur și simplu murdar, n.n) ceea ce a trezit suspiciunea că sunt urme de funingine și a tras cu o armă, iar la percheziție, în buzunar i s-a găsit un șervețel pe care scria compoziția prafului de pușcă”.Pentru a fi și mai clar cam cum au stat lucrurile cu aceste dosare de teroriști, mai relatez încă un caz relevant. Cazul „Teroristul cu izmene străine”. Pe scurt, o persoană rănită este transportată la spital. Aici, la internare, cadrele medicale observă că acesta „purta indispensabili fini (izmene) de proveniență străină, avea un tricou care nu se găsește în comerț, iar în buzunar avea bucăți de ciocolată tot din străinătate”. Și în acest caz s-a făcut anchetă ani de zile, s-a întocmit dosar de terorism, etc.Revenind la nebunia acelor zile, când s-a răspândit teoria teroriștilor. Nicolae Ceaușescu a fost primul care a vorbit despre teroriști, imediat după evenimentele de la Timișoara și a continuat până în 21 decembrie să lanseze astfel de idei. Apoi, a urmat o nebunie și mai mare. Televiziunea Română, prin intermediul unui cunoscut ziarist din acea vreme a lansat, în eter, teoria teroriștilor care „atacă civili și unități militare trăgând din toate pozițiile”. Acesta a susținut tot timpul că ceea ce a spus pe postul național a citit de pe bilețelele trimise fie de militari, fie de civili. Ca o experiență personală, pot să vă spun că, aflându-mă în clădirea Comitetului Central, în noaptea de 22 -23 decembrie 1989, am răspuns la unul dintre telefoane. De la celălalt capăt al firului, o persoană care s-a recomandat a fi general mi-a transmis că „o escadrilă de elicoptere libiene denumită <Prigoana Vântului> a decolat și teroriștii aflați la bord, urmează să atace populația și unitățile militare”. Mi s-a cerut să transmit mesajul la Ministerul Apărării. Teoria teroriștilor arabi a fost o psihoză colectivă. S-a propagat în toate direcțiile, în toate mediile. Este clar că a fost vorba de o dezinformare la care a contribuit masiv mass-media, însă nici până în prezent nu s-a dovedit că ar fi existat intenția clară de a lansa astfel de informații în vederea manipulării și nici nu s-a stabilit care a fost sursa primară de difuzare începând cu 22 decembrie 1989. Vectorii de transmisie sunt cunoscuți, sursele cu intenționalitate nu. Cert este că teoria s-a propagat până în 2005, când Parchetul Militar, prin generalul Dan Voinea, au pus punct, oficial, unor astfel de conspirații.

Jurnaliştii.ro: Dumneavoastră ați pătruns în Comitetul Central (CC) în acele zile și aș vrea să îmi spuneți ce ați găsit în clădire? Este adevărat că acolo Dan Iosif ”și-a făcut de cap cu kalashnikovul prin subsoluri?”

Romulus Cristea: Când am intrat în clădirea Comitetului Central, în ziua de 22 decembrie 1989, am găsit civili (printre ei, securiști, sportivi de la clubul Dinamo, activiști de partid și simpli angajați, câțiva medici de la spitalul Elias, care nu au mai apucat să fugă), dar și militari debusolați și ofițeri de securitate și milițieni în uniformă. La început, toată lumea era haotică.

Celor dinăuntru le era o frică teribilă de civilii care au dat buzna la interior, iar manifestanții care intraseră aveau și ei o oarecare teamă vizibilă și suspicionau orice persoană de la interior ca fiind cadre ale Securității Statului. În rest, se vedea cu ochiul liber că totul fusese abandonat în mare grabă, ușile erau deschise, fișetele și sertarele de asemenea, actele erau risipite ici-colo. Iar în unele încăperi exista armament și muniție abandonată. Ce mi-a rămas fixat în memorie, imediat după intrare, a fost faptul că la mine s-a prezentat un civil care mi-a spus precipitat: „Mă numesc Gheorghe Adameșteanu și avem datoria de a salva drapelul unității noastre”. L-am întrebat de ce tocmai eu. Aveam părul lung, blugi și eram destul de agitat. Mi-a răspuns: „Păi, nu ești de-al nostru? Nu-ți faci datoria? Dintr-o vitrină, a scos un steag și îl ținea sub haină. A fost profund dezamăgit când i-am zis că vin mii de protestatarii și că nu am nicio legătură cu steagul….

După câteva minute m-au abordat niște milițieni de la Secția 1 și trei ofițeri de securitate de la UM 0666. Aveau armament. Toți doreau să fie ajutați să plece urgent din clădire. Pe ultimii, de la unitatea de pază a lui Nicolae Ceaușescu, pentru a nu fi linșați de populație, i-am transportat la o unitate de securitate din Piața Maria Rosetti. Peste ani, aveam să-i reîntâlnesc. Cei de la Miliție, de la Secția 1, au mai rămas în clădire, cred că cel puțin o zi -două, ascunși în casa liftului. La fel ca și alți ofițeri de securitate, în civil, ascunși prin cotloane, care s-au predat într-o noapte (nu înainte de-a ne povesti cum de nevoie au băit apa din calorifer). E mult de spus despre ceea ce s-a întâmplat în prima zi, după intrarea în Comitetul Central. Până spre ora 17, când s-au tras primele focuri de armă, lumea se organiza, se vorbea încă cu formula de adresare „tovarășe”, se răscoleau încăperile, se căuta prin subsoluri. Apăruseră și hoții și nebunii printre noi. Din când în când, revoluționarii aduceau câte un civil bine bătut, unii dintre ei erau legați de mese sau calorifere și interogați.

Orice ar spune unii, spaima era mare pentru toți. Pe la ora 17, s-a tras prima oară în clădirea CC – PCR, undeva lângă centrala telefonică, apoi asupra unui grup de civili (printre care se afla și inginerul Jean Constantinescu) s-a deschis, fără avertisment, focul, la etajul 4. Atunci au fost primii împușcați din clădirea CC-PCR.

În schimb, trebuie neapărat menționat un alt moment extrem de important. Apariția lui Dumitru Mazilu în clădire. Fost director al Școlii de ofițeri de Securitate de la Băneasa, apoi diplomat la ONU, după 1985 intrase în dizgrația regimului comunist și a fost arestat la domiciliu. Vorbind, după lăsarea întunericului, de la balconul Comitetului Central, Dumitru Mazilu a fost primul care a pus lucrurile la punct: a prezentat o schiță de program și și-a prezentat opinia despre cum ar trebui să evolueze lucrurile în țară. Însă cel mai important a fost momentul când a atras atenția, tuturor celor prezenți în piață și în balcon că „gata, din acest moment, s-a terminat cu adresarea de <<tovarășul>>, formula de adresare este <domnule> sau <<doamnă>>”. Pare banal acum, dar în acel moment era nevoie de o astfel de precizare.

 Între timp, manifestanții de la interior încercau să se organizeze, s-a distribuit armament și muniție, unii înființau guverne și se credeau deja prim-miniștrii. Începuseră să sosească cantități mari de ajutoare, în special alimente, primele din Bulgaria. Oportunismul se făcea tot mai simțit, Șeful cofetăriei de la Scala ne-a trimis un transport de prăjituri pe care le denumise „Victoria Revoluției”. După ce s-a deschis focul în CC-PCR și împrejurimi numărul manifestanților din clădire s-a redus mult. Armata a preluat controlul, iar civilii se grupaseră în jurul militarilor. În blocul de vizavi, unde fusese barul Atlantic și camerele de serviciu ale Securității, membrii ai Regimentului de Gardă rămăseseră blocați. Au urmat incendierea Direcţiei a V-a a Securității, a Palatului Regal, a Bibliotecii Universitare. Au fost aduse transportatoare blindate, unități cu lunetiști și paraşutiști, artileriști. Se dezlănțuise haosul și peste tot erau morți și răniți.

Cât privește povestea cu kalașnikovul lui Dan Iosif. Îl cunoscusem pe Dan Iosif la baricadă, în noaptea de 21-22 decembrie. La fel ca și alți zeci de civili a avut armă. Umbla îmbrăcat într-un combinezon gri de la USLA, găsit prin clădire. Am stat o perioadă cu el, ne-am intersectat repetat. Am fost de cel puțin 4-5 ori cu el în subsol. Eu nu l-am văzut trăgând în încăperi închise și nici în subsol, unde spațiul era limitat de pereți stânga-dreapta. Nu de alta, dar te-ai fi putut răni singur din ricoșeurile gloanțelor. Cum de altfel s-a întâmplat cu alți revoluționari, în unele încăperi de la etaj. Ca și în cazul așa-zișilor „teroriști”, când colegi sau spectatori la evenimente fabulau în legătură cu presupuse întâmplări, cred că și în cazul Dan Iosif lucrurile stau la fel.

Deocamdată, nu am văzut în dosare declarații clare, ale unor martori oculari, ci doar mărturii indirecte. Unii ar fi auzit că s-ar fi întâmplat anumite lucruri. Și încă ceva, nu există numele vreunei persoane sau urmași care să reclame astfel de fapte. Dacă cineva a fost martor direct la așa ceva ar trebui să se prezinte în fața procurorilor și să dea o declarație pe propria răspundere.

Jurnaliştii.ro: A fost sau nu o implicare directă a KGB-ului în izbucnirea revoltei de la Timișoara și mai apoi la București?

Romulus Cristea: Eu nu am crezut și nu cred în implicarea directă a serviciilor de informații sovietice, în evenimentele de la Timișoara sau București. În afara unor consemnări sumare din dosarele Securității care pomenesc de probabile legături ale unor cetățeni români, militari sau civili, cu ofițeri KGB, nu există nicio altă dovadă concludentă.

Procurorii militari au stabilit, în cadrul Dosarului Revoluției că „nu există nicio dovadă de implicare a rețelelor de informații străine în evenimentele din decembrie 1989”. Și iarăși e nevoie să mai fac o precizare importantă, pentru a mai risipi un pic legenda acestei implicări a KGB.

În 21 decembrie 1989, au fost reținuți și duşi în arest doar doi diplomați (unul dintre ei, atașat militar) de la Ambasada Franței, acuzați că ar fi incitat lumea în Piața Universității și că ar face spionaj. Bineînțeles că au fost eliberați, după mai multe ore, De asemenea, mai trebuie menționat că, într-adevăr. În acele zile se aflau pe străzi, alături de manifestanți, angajați de la diferitele ambasade de la București, ziariști străini etc. Personal, am cunoscut chiar în noaptea de 21 decembrie 1989, la baricadă, apoi i-am reîntâlnit în clădirea CC – PCR atât pe unul din secretarii ambasadei Uniunii Sovietice, cât și doi ziariști, unul de la radioul național din Moscova, altul de la agenția Novostii. Mi-au povestit că în zilele anterioare fuseseră la Timișoara. Însă, se aflau în stradă pentru a culege informații, nu pentru a se implica în evenimente.

În altă ordine de idei, este foarte posibil ca activitățile serviciilor de informații străine pe teritoriul României, în acea perioadă, să se fi intensificat vizibil. Nu de alta, dar contextul geopolitic era mișcător, schimbările cuprinseseră teritoriul fostului bloc comunist, dictatorii de prăbușeau unul după altul. Nu era ceva neobișnuit și nici greu de anticipat că serviciile de informații deveneau mult mai active. Problema e cât, cum și unde s-au implicat și dacă există dovezi clare în acest sens. În astfel de situații, părerile sunt mai puțin importante. Dovezi nu există.

Jurnaliştii.ro: Cine sunt vinovații morali pentru morții din decembrie 1989? Au fost idealurile revoluției călcate în picioare de politicieni și emanații noului regim în acești 29 de ani?

Romulus Cristea: Înainte de a discuta de vinovații morali trebuie stabilit oficial, nu prin presupuneri sau manipulări, cine sunt cei care au tras și au produs victime (morți și răniți). Până când justiția nu va lămuri lucrurile și nu vom știi, ca urmare a unei decizii definitive și irevocabile, cine sunt adevărații vinovați, presupunerile sunt periculoase și nu fac altceva decât să alimenteze imaginația bogată a conspiraționiștilor și complexaților.

Când se vor stabili vinovații, în funcție de sentințe, sau din desfășurarea echitabilă a procesului vom putea afla și vedea care sunt și legăturile cu terți. De ce să discutăm despre vinovații morali când încă nu avem certitudinea că s-au aplicat pedepsele corespunzătoare principalilor acuzați direct. De ce consider că se pot isca derapaje periculoase căutând vinovați morali (adică, nesancționabili de justiție)? Fiecare vede dreptatea din punctul lui de vedere, doar judecătorilor suntem obligați să le respectăm deciziile. De exemplu, victima este direct interesată să afle cine a fost agresorul direct și nu este interesată de care parte a fost. Cei implicați nu sunt tocmai imparțiali, unii dintre ei nu au remușcări și cred în continuare că ei au executat doar ordinul, fie au fost incitați să facă ceva de anturaj.

Să nu uităm situații de genul celor petrecute în zona Căii Victoriei: membrii aceleiași unități de geniști – parașutiști de la Boteni s-au împușcat unii pe alții, după ce au fost distribuiți în două clădiri aflate una în fața celeilalte (Hotelul București și blocul cu fosta cofetărie Athenee Palace), în momentul când comunicațiile radio au fost întrerupte. Într-un astfel de caz, care nu este singular, pe cine tragi la răspundere, pe cine condamni? Nu de alta, dar victimele sau urmașii cer să fie pedepsită o persoană fizică, nu o anumită entitate (Statul sau Ministerul Apărării) pentru că în situația din urmă nemulțumirile se vor perpetua. Se vor întreba, pe bună dreptate, dar „Cine e cel care a tras? Cine a ucis? Cum îl cheamă?”.

Dacă discutăm despre vinovații morali, mulți dintre cei care sunt în viață vor trebui, dacă au ceva urmă de conştiinţă, să apeleze la introspecție. Apropo, nu doar militarii, securiștii și milițienii au tras, civilii au făcut la fel, deșii au fost de altă parte a baricadei. În cazul crimelor, când ai luat viața unui om, explicațiile sunt inutile pentru victime. Ce justificări să mai oferi și cui folosesc? Interesează pe cineva? Vinovații trebuie să fie identificați și arătați, eventual condamnați. Altfel discutăm teorii degeaba.

Jurnaliştii.ro: De ce revoluționarii au căzut pradă politicienilor și au devenit captivii acestora în numele unor ”amărâte de indemnizații”?

Romulus Cristea: Încă de la început, revoluționarii s-au împărțit în mai multe tabere. Cei mai mulți au trecutde partea puterii, alții în opoziție. Au existat însă și grupări care au rejectat ideea de afiliere, au respins eventualele beneficii, compensații, drepturi etc. Dar și aceștia continuă să se revendice ca făcând parte din mișcarea care a schimbat fața României, în decembrie 1989. Alții, pur și simplu și-au văzut de viața lor, și-au văzut de drum, nu-i mai interesează deloc. Ultimele două categorii mai sus pomenite nu au legătură cu nicio indemnizație, sunt eventuali captivi ai propriilor conștiințe. Ceea ce nu e rău. Lumea merge înainte, toți sfârșim la fel.

De ce sunt revoluționarii nemulțumiți de politicieni? Poate din cauză că și-au dat seama că, uneori, recunoașterea meritelor sau obținerea unor drepturi pe care ei le consideră firești (deși, dacă discutăm strict de moralitate, nu e deloc așa) țin strict de deciziile politice, sunt rezultatul unor promisiuni electorale sau devin monedă de schimb. Și nu e vorba de un anume partid politic sau anumiți politicieni. De 29 de ani, toate partidele s-au preumblat la putere și, din câte s-a văzut, niciodată lucrurile nu au stat astfel. Nemulțumirile au fost mereu aceleași și s-au amplificat de la o guvernare la alta. Iar generațiile se mai schimbă, politicienii noi apăruți pe eșichierul politic au uneori altă abordare, necunoscând prea bine evenimentele trecute sau nefiind interesați. În plus, la toate acestea se mai adaugă un factor puțin sesizat de cei implicați direct.

 Nu greșim dacă spunem că 99% din revoluționari sunt trecuți de 50 de ani (au trecut 29 de ani de la revoluție!). Aflați pe un alt palier al vieții, cuprinși de boli și alte griji, nemulțumirile lor se fac mai puțin auzite. Nu mai au vigoarea tinereții când băteau cu pumnul în masa politicienilor, a celor din administrația locală sau centrală sau când organizau manifestații în care unii își dădeau foc sau făceau greva foamei câte o săptămână. S-au dus vremurile când erau în atenția nemărginită a presei. Da, sunt nemulțumiți și vor deveni tot mai captivi în sfera politicului, fie că vor, fie că nu vor. Fiecare an care trece le decimează numărul și vor avea aceeași soartă pe care o au, în prezent, din păcate, deținuții politici, foștii deportați și veteranii de război.

Toți au ajuns să depindă de bunăvoința politicienilor, care decid dacă li se majorează, sau nu indemnizațiile, dacă primesc în continuare transport gratuit sau dacă primesc medicamente în plus față de celelalte categorii de asigurați din sistemul de stat. De multe ori, chiar dacă nu vor să recunoască, sau nu vor să conceapă așa ceva, când se adresează autoritățile sau presei cu întrebarea ,,Când se va face dreptate revoluționarilor? Sau când se va lămuri adevărul despre revoluție?” Adevărul trist este că se întreabă cine mai are grijă de ei sau dacă mai știe cineva de ei….Și nu e nimic prea ieșit din comun, pentru că pentru toate există un capăt de drum și rămâne doar ce a consemnat istoria, fie că ne place, fie că nu. De obicei, rămân consemnate doar lucrurile importante.

Interviu realizat de catre jurnalistul Sebastian Rusu apărut în data de 21 decembrie 2018 și preluat de pe portalul Jurnaliștii.ro și  ziarul Adevărul

Bibliografie

1989 – 1919. În memoriam Jean-Louis Calderon (1958-1989). Enigma enigmei morții lui Jean-Louis Calderon la București! (Contactul meu de la Ambasada franceză, prezența mea la locul dramei – Thomas CSINTA)

Remember: Omagiu și recunoștință unor personalități românesti în cărți de matematici generale si aplicate, prezente în Bibiloteca Națională a Franței „François Mitterrand“ și adresate absolvenților de liceu și elevilor „preparatoriști” (studenți în primul ciclu universitar – Licență) candidați la concursurile de admitere în școlile superioare franceze de înalte studii științifico – inginerești și economico – comerciale.

Lansare de carte

5 COMENTARII

  1. Ar fi bine dacă s-ar putea face o corectură – Romi avea 52 de ani, nu 56 cum scrie in text. Era născut în noiembrie 1967.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.