Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Amintiri cu Solomon Marcus
Solomon Marcus nu a fost doar o personalitate marcantă a peisajului științific românesc, ci și un gânditor de anvergură universală. Matematician, lingvist și cercetător interdisciplinar, el a combinat precizia analitică cu o profundă reflecție filosofică. Lucrările sale privind lingvistica matematică, poetica și teoria limbajelor formale l-au făcut cunoscut pe plan internațional, iar el a fost una dintre cele mai respectate voci ale Academiei Române. Pentru mine însă, el a fost mai mult decât un savant apreciat. A fost un interlocutor, un mentor, un prieten alături de care am avut discuții profunde–despre limbaj, literatură, despre misterele existenței umane.
Întâlnirile noastre s-au întins pe decenii, de la evenimente oficiale la conversații private, de la conferințe la seri prelungite în localuri bucureștene unde filosofam despre viață. Era anul 1992 când ne-am revăzut la două lansări de carte organizate la București. Prima a avut loc la Biblioteca Sadoveanu, iar cea de-a doua la Ministerul Afacerilor Externe al României. Aceste evenimente au fost nu doar importante pentru mine ca scriitor și medic, ci și pentru invitații prezenți–o combinație de diplomați, literați și artiști care defineau climatul cultural al acelor ani. Printre participanți s-au numărat personalități precum Radu Beligan, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Paul Everac, Magda Cârneci, Marin Mincu, Dumitru Radu Popescu, Gheorghe Bulgăr, Mircea Zaciu, Aurel Sasu, Dumitru Micu, Emil Manu și mulți alții.
Dialogurile nu s-au limitat doar la literatură și știință, ci au abordat și transformările politice și sociale prin care trecea România în acea perioadă. Solomon era mereu un observator fin al societății, iar analizele sale despre limbaj și matematică se împleteau adesea cu întrebări socio-culturale. Vorbea despre structurile gândirii, despre tiparele comunicării, despre limitele și posibilitățile limbajului. Îmi amintesc de expresivitatea sa, de ironia sa fină, de modul în care îmbina știința cu arta conversației. Desigur, nu toată lumea se afla în relații de prietenie–Nicolae Manolescu, de exemplu, a ales să nu vină, motivând că erau prea mulți acolo pe care nu îi suporta și care, la rândul lor, nu îl suportau pe el. Dar tocmai aceste contraste făceau ca aceste întâlniri să fie atât de vibrante: personalități puternice, tensiuni intelectuale, dezbateri pasionale.
Un moment special al prieteniei noastre a fost întâlnirea din 2014 la București. Ziua, ne-am întâlnit la Athénée Palace, un loc potrivit pentru întâlniri culturale și conversații intelectuale. La o cafea, am discutat despre evoluția științei, despre schimbările din societatea românească, despre lupta eternă dintre tradiție și modernitate. Seara, am mers la faimosul „Carul cu Bere”, un local încărcat de istorie, atmosferă și vin bun. Am băut, am râs, am dezbătut–despre poezie, despre filosofie, despre lume. Orele s-au scurs pe nesimțite, iar conversația noastră a fost atât de captivantă încât ne-am dat seama cât de târziu se făcuse abia când chelnerii ne-au sugerat discret că e timpul să plecăm. Solomon era o sursă nesfârșită de cunoștințe și inspirație.
Capacitatea lui de a lega matematica de poezie era fascinantă. Vorbea despre structurile din literatură, despre logica matematică din operele lui Dante, Shakespeare sau Eminescu. Îmi amintesc cum explica teoria sa despre „matematica frumuseții”–o viziune care mă atrăgea atât ca poet, cât și ca medic. Ultima noastră întâlnire a avut loc în 2015, la București. Părea mai obosit decât de obicei, dar mintea sa rămânea la fel de ascuțită. Am vorbit despre proiectele noastre actuale, despre cărți, despre vechi prieteni. Însă în aer plutea ceva ce atunci nu puteam defini exact–o melancolie subtilă, o presimțire vagă a unui rămas-bun.
În toamna acelui an, sănătatea lui Solomon s-a deteriorat. Un om al cărui spirit era atât de viu, ale cărui gânduri curgeau necontenit, se confrunta acum cu fragilitatea trupului. În primăvara lui 2016, forțele l-au părăsit definitiv și a trebuit să-și ia adio de la această lume. Solomon Marcus nu a lăsat în urmă doar cărți și lucrări științifice, ci și amintiri prețioase care vor dăinui în sufletul celor care l-au cunoscut. Pentru mine, el rămâne nu doar matematicianul și intelectualul de renume, ci și omul, prietenul, partenerul de conversație cu care am discutat până târziu în noapte despre viață și despre sensurile ei ascunse. Este ciudat cum cineva poate să nu mai fie prezent fizic, dar cuvintele, gândurile și gesturile sale să rămână atât de vii. Când mă gândesc la el, îi aud vocea, îi văd zâmbetul înțelept și îi simt căldura sufletească. Lumea sa era cea a numerelor și a limbajului, dar, în cele din urmă, ceea ce îl face de neuitat este umanitatea sa profundă.
Washington și Trump, două monumente ale aceluiași Ego
Există capitale care cresc organic. Există capitale care se dezvoltă firesc, odată cu poporul. Și apoi… există Washington. Un oraș care nu s-a născut, ci a fost desenat. Cu echerul. Pe hârtie milimetrică. De către un arhitect francez care visa, probabil, că va reconstrui Versailles-ul în mlaștinile Potomacului. Și a reușit. Numai că în loc de Ludovic al XIV-lea, la final a apărut…Donald Trump. Un fel de Louis Treișpe, dar fără perucă, cu un bronz portocaliu aplicat din spray și cu o înclinație filozofică pentru oglinzi aurii și superlative absolute. Washington Monument–acel toothpick imperial care înfige cerul în pământ–este poate singura construcție care rivalizează simbolic cu egoul domnului Trump. Are aproape 170 de metri, dar, sincer vorbind, dacă l-ai fi întrebat pe Donald, l-ar fi vrut cu încă zece – „just to beat the Eiffel Tower, folks!” Într-un oraș în care fiecare clădire vrea să fie o metaforă pentru eternitate, președintele Trump s-a simțit acasă. Când pășești pe National Mall, simți că ești într-un PowerPoint gigantic. Toți vor să spună ceva despre istorie, măreție și destin. Și exact acolo, în mijloc, vine Trump și spune: „I am history. Possibly the greatest ever. Some people say Lincoln was great… I say – maybe!”
Capitoliul, cu domul său grandilocvent, arată ca o combinație între un tort de nuntă și o biserică mormonă cu buget nelimitat. Adică exact genul de spațiu în care Trump ar fi dorit să-și organizeze inaugurarea…dacă n-ar fi fost ploaie. Sau presă. Sau democrație. E un loc perfect pentru cineva care crede că legile sunt „opționale sugestii” și că Constituția trebuie citită doar când ți se face somn. Sau când vrei s-o rescrii, în All Caps, pe Twitter.
Washington e plin de muzee. Zeci. Sute. Fiecare îți explică de ce America e mare. De ce a fost, e și va fi. Fiecare exponat e o reverență istorică. Un cult al trecutului lustruit. Și Trump? El este…un muzeu ambulant. Un muzeu de sine. Expoziție permanentă cu titlul: „Cum ar fi arătat Roma dacă Nero avea cont de Instagram.” Când mergea prin capitală, simțeai că monumentele îi fac cu ochiul.
Obeliscul parcă îl saluta discret. Lincoln își cobora privirea, jenat. Iar Roosevelt își strângea câinele de lesă, speriat de eventualele comparații. Washington e gândit ca o capitală fără cetățeni. Adică exact ca administrația Trump: zgomotoasă, populistă, dar lipsită de oameni reali în jur. Totul e marmură, simbol și PR. Aici, până și aerul are o aromă de briefing. Totul urlă: „Seriozitate!”. Asta până apare Trump, care transformă briefing-ul într-un roast, iar conferința într-un reality show cu decoruri senatoriale. House of Cards meets Apprentice.
Dacă orașele ar putea vota, Washington ar fi votat Trump. Nu pentru idei. Ci pentru stil. Pentru coerența estetică între balustradele colosale și frazele sale hiperbolice. Trump este Washington. Washington este Trump. Unul e construit din piatră, celălalt din vanitate. Dar se recunosc. Se plac. Se fotografiază reciproc. Într-o zi, poate vom construi și noi o capitală a noastră, inspirată de Washington. Cu o piață uriașă numită „Ego Central”, un monument dedicat „Celui Mai Mare Conducător Al Nostru” (ales prin sondaj pe Facebook) și o fântână arteziană în formă de… microfon. Până atunci, să admirăm America: țara în care și clădirile votează… și votează, invariabil, pentru cel care urlă cel mai tare.
Nesiguranța, patria poeziei
Dr. Christian Schenk (medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard–Renania-Palatinat) coresopondent extern și membru în Staff al Jurnalulului Bucureştiului
Notă. Articolele lui Christian Schenk în Jurnalul Bucureștiului
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csintaeste citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Jurnaliști români:Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran,Thomas Csinta,Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta,Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma(n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
