Fațetele iubirii în scenariul existenței noastre

„Para mi solo recorrerlos caminos que tienen corazon, cualiquier camino que tenga corazon. Por ahi yo recorro, y la unica prueba que vale es atravesar todo su largo. Y por ahi yo recorro mirando, mirando, sin aliento/„Pentru mine nu există nimic altceva decât să călătoresc pe drumuri care au o inimă, pe orice cale care ar putea avea o inimă. Așa călătoresc eu, iar singura sarcină pe care o am de urmat este să merg până la capăt. Călătoresc căutând, căutând până la epuizare.” (Carlos Castaneda, „The Teachings of don Juan: A Yaqui Way of Knowledge!)
Rătăcesc prin amintiri, oprindu-mă din când în când în fața tablourilor înșirate pe lunca timpului, asemeni hainelor care se usucă după o baie în răcoarea valurilor. Le-am scos una dupa alta, scuturându-le de excesul de cuvinte și lăsându-le să se prezinte cititorului singure. Au fost pictate de oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul istoriei modeste ale vieții mele, începând din copilărie. Aceasta este o compoziție asemănătoare suitei lui Modest Petrovici Musorgski, „Tablouri dintr-o expoziție”, care sper să reușească să arate ceea ce iubesc și am iubit în această „Mică Vienă” (denumire folosită pentru unele orașe europene a căror arhitectură urbană este inspirată din stilul arhitectonic al Vienei, capitala fostului Imperiu Austro-Ungar) de pa malul Begheului-Timișoara (alături de Arad, Bielsko-Biała, Cernăuți, Liov, Ruse, Sofia și Varaždin)
Imaginile acelor vremuri trăiesc încă în mine. Aș putea să-ți povestesc multe… Uneori, ca Lichtenberg, schimb perspectiva prezentării. În locul propoziției „Columbus a descoperit America”, el a scris: „Americanul care l-a descoperit pe Columb a făcut o… descoperire dezastruoasă”. Adesea nu știm ce fericire se ascunde în evenimentul care ne întristează în acel moment. Vino pe terasă! Lângă mine, la umbra viţei de vie, mai e un şezlong liber. Ca într-un vis lasă-mi cuvintele să te ducă în depărtare, într-o călătorie prin timp.
Grădina mea secretă
Mă revăd într-o grădină în care smochinul a fost sădit pentru mine, într-o curte în care, la umbra nucului, am desenat primele personaje ale celebrului caricaturist José Cabrero Arnal, Pif, Pifou si Leo au ramas orfani. Știam deja să citesc și peste tot purtam cu mine cărți, pixuri, caiete de desen și ursulețul meu maro de catifea. Căutam colțuri umbroase, ascunse, unde să mă pot dedica gândurilor, viselor și poveștilor mele.
Primăvara se anunța prietenoasă și caldă. În luna mai, la intrarea în curte înflorea forsythia în nuanțe mov alături de trandafirii cățărători catifelați, roșii ca sângele ce-mi picura când spinii îmi pedepseau apropierea. Petalele transformau gardul de care atârnau într-o perdea parfumată. Bujori albi și roșii mă întâmpinau sub cireș, iar noaptea visele mă învăluiau în mireasma iasomiei care pătrundea prin fereastră. Foarte multă vreme, în anii copilăriei și adolescenței mele, poarta verde din fier forjat și ușa apartamentului nu au fost niciodată încuiate. Jucăriile, scaunele, uneltele erau lăsate afară și toată noaptea până venea iarna. Poate de aceea dis-de-dimineață-când toți vecinii dormeau încă-fugeam în grădină, în spatele șirului de liliac, unde, înainte de a se construi un șir de blocuri, erau doi cireși care dădeau deja fructe coapte în mai, caisul și al doilea nuc al casei.
Băncuța care era ascunsă acolo trebuia să asculte toate conversațiile vecinilor, prietenilor, copiilor și bătrânilor. Prietenii mei Hansi, Rose, Doina, Radu, Ghita, Grete, Fritzi, Agy, Peter, Gyurika, Puiu, Ferike din casa noastra si din cea de alături veneau si ei aici să se joace, să povestească, să se bucure de fructele grădinii. Părul care ne dăruia toamna fructe zemoase, aromate, era preferatul meu. Mă văd la rădăcina acestui copac, uriaș pentru mine, zgâriind pentru furnici cu o creangă drumuri complicate în pământul uscat de soare. Le urmăream ore în șir cu bucurie și curiozitate copilărească, neștiind că exact acolo, doar puțin mai adânc, era îngropată cutia de bijuterii a bunicii mele, care își pierduse încrederea în întreaga lume din cauza deselor naționalizări. Nu aveam nevoie de aur ca să fiu fericită. Iubirea, frumusețea, ocrotirea înfloreau în jurul meu…
Coloanele albe ale unei case
Am primit recent o fotografie. O poiană verde, neîngrijită, urbană, pe care se înalță în fundal o clădire care mi s-a părut necunoscută până când nu am citit cuvintele lui Luzian: „Uite, asta e ce a mai rămas din Kandia.” Kandia … Aroma ciocolatei de pe vechea stradă Bem… atât de aproape de bunicii mei, atât de aproape și totuși o himeră…Am privit cu atenție fotografia. Coloanele albe au ridicat cortina amintirilor readucându-mă pe scena timpului trecut. „Asta e terasa pe care o cunosc bine,” mi-am spus și am simțit din nou podeaua de lemn sub mine, mângâind ca și atunci scândurile cu palma. Erau aspre.
Mă transformasem brusc într-un fluture care zbura acum peste două siluete ce se jucau așezate pe pământ. Mai aveam încă cozile mele, deci eram la vârsta întâmplărilor magice. Băiatul de lângă mine era ceva mai mare. Gyurika îmi arăta tocmai cum să construiesc cu piesele din metal adăpostite într-o cutie. Era un fel de Lego, făcut din tije de fier frumos lucrate și șuruburi de lemn, o jucărie sosită din Viena. Dorea să-mi dea setul înainte de a emigra. Se apropiase acum de noi și Ursika. Așa își numea mama cu afecțiune prietena. Ursula era contabila șefă a Kandiei, iar soțul ei, Winkler Ernest era violonist la Filarmonica din Timișoara. Împachetaseră deja. O ladă solidă făcută de un tâmplar le-a rămas de prisos. Deodată am auzit-o pe Ursika spunând: „Rozsikám, ți-o dau ție. Nu știi niciodată când vei avea nevoie de ea.” A avut dreptate. Lada este acum în pivnița mea, însoțindu-mă în lume pe drumul incert al vieții…
Corespondență de la JHK (Julia-Henriette Kakucs, poet, scriitor, eseist, membru al Uniunii Compozitorilor din România, Germania–Frankfurt am Main)
Cetatea lui Bucur- Revistã de culturã București – carte, literaturã, publicisticã, arte
Barátom (Pietenul meu/Mein freund), Lajos Kakucs
Breslele, manufacturile și dezvoltarea industrială a Banatului între anii 1717-1918 – Institutul Național al Patrimoniului
A murit Lajos Kakucs, istoric în cadrul Muzeului Național al Banatului
[…] […]
[…] […]
[…] […]
[…] anul 1983 Lajos, soțul meu, și-a susținut teza de doctorat în sala festivă a Universității Babeș–Bo… Zsofika a stat lângă mine atât în timpul examenului, cât și la masa festivă ce a urmat, […]